O TEMELIE BUNĂ

scris de :   Zac Poonen categorii :   Ucenici

Capitol 0
Introducere

This Book and You…

The gospel is the good news that man can now live as God originally intended him to. The one who surrenders totally to the claims of Christ can live a life of constant triumph. Yet many who have accepted Christ as their Saviour do not enter into this glorious life that the gospel offers.

Why not? The reason very often is that a good foundation was not laid at the beginning of their Christian life.

Our life after we are born again can be compared to a house being built. We all know that the most important part of a house is its foundation.

If there is a crack on the third floor, the cause can usually be traced to a faulty foundation.

It is the same with our lives. Years after we have trusted in Christ, we can suffer the consequences of a faulty foundation laid at the beginning.

The New Testament promises us a life of triumph over sin.

See God’s promise in Romans 6:14:

“Sin shall not be master over you, for you are not under law, but under grace.”

It also commands us to live a life of continual joy, and one totally free from anxiety. See Philippians 4:4, 6

“Rejoice in the Lord always…. Be anxious for nothing….”

Remember that God commands only what He will enable us to do.

So His commands are in a sense promises of what He can give us grace to achieve! The above commands are therefore a promise that God can enable us to live a life of perpetual joy and one totally free from anxiety.

There are many more glorious promises like these in the New Testament. But the ones we’ve mentioned will suffice to show that the gospel is good news indeed.

Yet the sad truth is that most Christians who claim to have accepted the gospel do not live the type of life described in the above verses.

The purpose of this book is to enable you to lay a good foundation in your life, so that God’s full purpose for your life can be accomplished.

Read on then and let the Holy Spirit speak to your heart.

This could be the beginning of a new chapter in your life altogether….

Capitol 1
POCĂINŢA

Isus a spus că drumul corect de intrare în staului Lui (împărăţia Lui) este pe uşă. Dar El a adăugat că unii vor încerca să intre sărind peste zid (Ioan 10:1). Calea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru om ca să fie salvat este prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Aceasta este singura cale.

Dumnezeu nu poate accepta niciodată un om care încearcă să sară pe altă parte. Ioan Botezătorul, care a venit să pregătească calea Domnului, predica pocăinţa. Aceasta era singura cale pentru naţiunea lui Israel prin care putea fi pregătită să-L primească pe Isus ca Mântuitor. Nici pentru noi nu este o altă cale.

Pocăinţă şi Credinţă

Majoritatea credincioşilor din zilele noastre nu par să aibă profunzimea dedicării sau puterii pe care primii creştini au avut-o. Care credeţi că este motivul?

Principalul motiv este că ei nu s-au pocăit cu adevărat. Ei au crezut în Hristos foarte bine. Dar ei au crezut fără să se pocăiască înainte. Şi astfel, convertirea lor a fost superficială.

Uitaţi-vă doar la aceste cuvinte ale binecunoscutului imn:

"Ticălosul cel mai josnic cu adevărat când crede Chiar atunci de la Isus el iertarea o primeşte"

Să fie chiar adevărat - că cel mai rău infractor poate primi iertarea doar "crezând cu adevărat"? Nu mai are nevoie să se pocăiască înainte? Aţi putea spune că adevărata credinţă implică şi pocăinţă. Dar dacă acest lucru nu îi este explicat celui mai josnic infractor, el poate să plece gândind că este a fost născut din nou doar pentru că a crezut. Şi poate pleca înşelat.

Mesajul pe care Isus Hristos l-a predicat a fost: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Marcu 1:15). El le-a poruncit ucenicilor să predice acelaşi mesaj (Luca 24:47). Şi aceasta este exact ceea ce au făcut (Faptele Apostolilor 20:21).

Cuvântul Lui Dumnezeu este foarte clar în privinţa aceasta. Pocăinţa şi credinţa nu pot fi separate, dacă vreţi să fiţi transformaţi pe deplin şi cu adevărat.

Dumnezeu le-a pus împreună. Şi ce a unit Dumnezeu, nici un om nu trebuie să despartă. Pocăinţa şi credinţa sunt, de fapt, primele două elemente ale temeliei vieţii creştine (Evrei 6:1). Dacă nu te-ai pocăit cum trebuie, atunci temelia ta este menită să fie defectuoasă. Prin urmare, întreaga ta viaţă creştină va fi şubredă.

Biblia spune că "frica de Domnul este începutul (sau ABC-ul) înţelepciunii" (Proverbe 9:10). Şi dacă ne temem cu adevărat de Dumnezeu, ne vom "abate de

la rău" (Proverbe 3:7). Deci, cei care nu s-au pocăit şi nu s-au abătut de la păcat nu au învăţat ABC-ul vieţii creştine.

Pocăinţă falsă şi adevărată

Dacă te-ai păcăit, trebuie să te asiguri că te-ai pocăit în mod sincer. Pentru că Satan are şi el propria lui pocăinţă falsificată, prin care înşeală oamenii.

Satan ştie că majoritatea oamenilor trăiesc doar prin porunca potrivit căreia "Nu trebuie să fii prins!" Şi astfel, el îi învaţă căi şi mijloace prin care să păcătuiască, dar să nu fie prinşi de nimeni. Chiar şi unui hoţ îi va părea rău dacă este prins. Dar aceasta nu este pocăinţă. Găsim şi în Biblie câteva exemple de astfel de oameni a căror pocăinţă a fost falsă.

Când regele Saul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, el a recunoscut faţă de Samuel că a păcătuit. Dar nu a vrut ca ceilalţi oameni să afle acest lucru. El căuta încă onoarea omenească. Nu se pocăise cu adevărat. Îi părea doar rău că a fost prins (1Samuel 15:24-30). Aceasta a fost diferenţa dintre el şi regele David care şi-a recunoscut păcatul în mod deschis atunci când a căzut (Psalmul 51).

Regele Ahab a fost altul la fel ca Saul. I-a părut rău pentru sine însuşi atunci când Ilie l-a avertizat că Dumnezeu îl va judeca. El chiar s-a acoperit în sac şi şi-a plâns păcatele (1 Împăraţi 21:27-29). Dar nu s-a pocăit cu adevărat. Îi era doar frică de judecata Lui Dumnezeu.

Cazul lui Iuda Iscarioteanul este un exemplu clar de pocăinţă falsă. Când a văzut că Isus fusese condamnat la moarte s-a simţit foarte rău şi a spus "Am păcătuit" (Matei 27:3-5). Dar el şi-a făcut mărturisirea înaintea preoţilor - aşa cum fac unii chiar şi în zilele noastre! El nu s-a pocăit - chiar dacă poate s-a întristat pentru ceea ce făcuse. Dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, s-ar fi dus înaintea Lui Dumnezeu cu inima zdrobită şi ar fi cerut iertare. Dar el nu a făcut acest lucru.

Avem de învăţat foarte multe din aceste exemple - ca de exemplu, ce nu este pocăinţa!

Adevărata pocăinţă este "întoarcerea la Dumnezeu de la idoli" (1 Tesaloniceni 1:9). Idolii nu sunt doar cei făcuţi din lemn şi piatră pe care îi găsim în templele păgâne. Există idoli la fel de periculoşi cărora oamenii li se închină şi care nu arată aşa de urât. Aceştia sunt idolii plăcerii, comfortului, banilor, ai propriei reputaţii, ai căutării propriei căi etc. Mulţi ani, noi toţi ne-am închinat unor asemenea idoli. A te pocăi înseamnă să încetezi a te mai închina lor şi să te întorci de la ei la Dumnezeu.

Adevărata pocăinţă va implica întreaga noastră personalitate - mintea noastră, emoţiile noastre şi voinţa noastră. În primul rând, pocăinţa înseamnă schimbarea minţii noastre în raport cu păcatul şi cu lumea. Realizăm că păcatele noastre ne-a separat de Dumnezeu. Ajungem să înţelegem, de asemenea, că întregul mod de viaţă al acestei lumi este împotriva lui Dumnezeu. Şi dorim să ne întoarcem de la acest mod de viaţă dezonorant pentru Dumnezeu.

În al doilea rand, pocăinţa implică emoţiile noastre. Ne pare rău pentru modul în care am trăit (2 Corinteni 7:10). Ne urâm pentru acţiunile noastre trecute şi, mai mult decât atât, detestăm răul enorm pe care-l vedem doar noi şi nimeni altcineva (Ezechiel 36:31). Plângem şi ne jelim pentru că l-am rănit pe Dumnezeu aşa de mult prin modul în care am trăit.

Aceasta a fost reacţia multor oameni mari din Biblie când au devenit conştienţi de păcatele lor. David (Psalmul 51), Iov (Iov 42:6) şi Petru (Matei 26:75) - toţi au plâns amarnic atunci când s-au pocăit de păcatele lor.

Atât Isus, cât şi apostolii, ne-au încurajat să plângem şi să ne jelim pentru păcatele noastre (Matei 5:4; Iacov 4:9). Aceasta este calea înapoi către Dumnezeu.

În final, pocăinţa implică voinţa noastră. Trebuie să renunţăm la voinţa proprie, care se încăpăţânează - "dorind propria cale" - şi să-L facem de Isus Domnul vieţilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem gata să facem orice doreşte Dumnezeu de la noi să facem, de acum înainte, oricare ar fi costul şi oricât de umilitor ar fi.

Fiul risipitor a venit înapoi acasă la tatăl său ca un tânăr dărâmat, cu voinţa proprie zdrobită, dispus să facă orice i-ar cere tatăl său să facă. Aceasta este adevărata pocăinţă (Luca 15:11-24).

Nu trebuie să-I mărturismi lui Dumnezeu toate păcatele pe care le-am comis vreodată. În orice caz, ar fi imposibil să ni le amintim pe toate. Fiul risipitor nu a făcut aceasta. Tot ceea ce a spus a fost: "Tată, am păcătuit". Şi aceasta este tot ceea ce e nevoie să spunem şi noi. Însă, amintiţi-vă că şi Iuda Iscarioteanul a spus tot "Am păcătuit". Dar este o diferenţă ca de la cer la pământ între mărturisirea lui şi cea a fiului risipitor. Dumnezeu nu ascultă doar cuvintele a ceea ce spunem. El simte trăirea de dincolo de cuvinte şi ne tratează potrivit cu aceasta.

Rodul pocăinţei

Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor să aducă roade potrivite cu pocăinţa (Matei 3:8). Dacă ne-am pocăit cu adevărat, acest lucru va schimba întregul nostru mod de viaţă.

Unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să-l facem, după ce ne-am pocăit, este să compensăm greşelile pe care le-am făcut în viaţa noastră.

Citim despre Zacheu, în Evanghleii, că s-a convins de păcatele sale imediat ce Isus a intrat în casa lui (Luca 19:1-10). Zacheu era un om căruia îi plăceau banii. Dar a înţeles ce implică pocăinţa. El ştia că, dacă intenţiona să fie un discipol al lui Isus, trebuia să repare toate greşelile pe care le făcuse în viaţă. Acest lucru însemna o mare pierdere de bani pentru el, fiindcă pe foarte mulţi oameni îi înşelase. Dar el a hotărât să fie pocăit din toată inima. Astfel, el I-a spus Domnului că va da jumătate din banii săi săracilor şi va înapoia de patru ori banii pe care i-a escrocat de la alţii. Numai când Zacheu a admis că va face

această restituire, Isus i-a spus că mântuirea a intrat în casa sa. Consimţirea de a repara este una dintre dovezile mântuirii adevărate (Luca 19:1-10).

Omul înţelept, din pilda pe care a povestit-o Isus, a săpat adânc şi şi-a aşezat fundaţia pe stâncă, având dedesubt multe straturi de nisip (Luca 6:48). Omul nechibzuit şi-a construit de asemenea casa în aceeaşi regiune. Dar el nu a săpat suficient de adânc. El şi-a aşezat fundaţia în mod superficial, direct pe nisip.

Am putea aplica această pildă pentru a ilustra pocăinţa adevărată sau falsă. Numai când depunem eforturi să facem o restituire meticuloasă în viaţa noastră, săpăm adânc.

Când venim la Hristos, este bine să ne acordăm un timp chiar de la început, pentru a tria toate aspectele legate de viaţa noastră neconvertită care trebuie rezolvate. Dacă suntem superficiali aici şi comentăm asupra unor chestiuni, vom descoperi că temelia rămâne slabă si casa noastră se va prăbuşi într-o zi.

Ce implică restituirea

Ce presupune, de fapt, restituirea? Înseamnă că, dacă ai păcălit guvernul în privinţa taxelor etc., trebuie să înnapoiezi acele taxe. Uneori nu este posibil să înapoiezi acea sumă exact departamentului implicat. Dar unde este voinţă, există întotdeauna o cale - dacă vrem să ne supunem lui Dumnezeu. Putem cumpăra timbrele poştale sau biletele de tren şi apoi să le distrugem pentru a ne asigura că banii pe care îi datorăm unei instituţii anume vor ajunge înapoi la ea.

Dacă ai înşelat oameni, va trebui să mergi şi să le înapoiezi banii. Spune-le, totodată, de schimbarea care a venit în viaţa ta! Dacă nu ai curajul să faci aceasta, ia un frate cu tine, atunci când faci restituirea. Dacă nu poţi să restitui toate datoriile dintr-o dată, nu te îngrijora. Fă-o în rate. Dar fă un început - chiar dacă vei începe doar cu 5 lei!

Dumnezeu l-a acceptat pe Zacheu chiar în ziua în care a hotărât să plătească datoriile înapoi - nu după ce a făcut toate restituirile! Dacă ai înşelat pe cineva şi nu mai ştii unde locuieşte acum, atunci va trebui să înnapoiezi aceşti bani Lui Dumnezeu - Proprietarul de drept al tuturor banilor.

Aceasta a fost regula pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru israeliţi (Numeri 5:6- 8). În orice caz, va trebui să nu deţinem nici un ban care a fost obţinut în mod ilegal. Dumnezeu nu poate binecuvânta astfel de bani.

Dacă am rănit sau insultat pe cineva, într-un mod care nu implică bani, atunci noi trebuie să mergem la acea persoană şi să ne cerem iertare.

Cunosc fraţi care au economisit bani luni la rând şi apoi şi-au golit conturile bancare pentru a restitui guvernului taxele şi datoriile vamale pe care le escrocaseră. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat cu ceva mai bun decât un cont bancar!

Cunosc şi alţii care şi-au calculat cu exactitate toate costurile călătoriilor pe care le-au parcurs fără bilet în autobuze sau trenuri si apoi au plătit înapoi valoarea acestora. Aceia care sunt credincioşi în lucrurile mărunte sunt cei care vor face lucruri mari pentru Dumnezeu.

Cunosc de asemenea persoane care au mers la autorităţile universitare cu diplomele de absolvire şi au recunoscut că au trişat în examinările finale. Au fost gata să-şi sacrifice certificatele de absolvire dacă era necesar, pentru a avea o conştiinţă curată. De obicei, Dumnezeu a dat acestor credincioşi favoare în ochii autorităţilor, astfel încât să fie iertaţi. Dar, e posibil, ca nu întotdeauna să meargă aşa. În cazul tău, Dumnezeu poate permite universităţii să-ţi retragă diploma! Dar atunci, aceasta este voia perfectă a lui Dumnezeu pentru tine.

Cunosc un frate care a scris o scrisoare de iertare cuiva de la care furase un timbru mic, cu mulţi ani în urmă. Un hoţ este un hoţ, indiferent cât de mică este valoarea articolului furat. În aceste lucruri mici ne este testată credincioşia.

Nu sugerez că acum trebuie să te torturezi, încercând să scotoceşti în memorie toate greşelile mici pe care le-ai făcut în trecut. Nu. Nu trebuie să faci acest lucru. Dumnezeu îţi va aminti ceea ce e necesar să fie rezolvat; şi tu trebuie să rezolvi numai ceea ce Dumnezeu îţi aminteşte.

Vor exista şi situaţii în care nu mai poţi face absolute nimic, pentru că răul făcut este aşa de complicat. În astfel de situaţii, tot ceea ce poţi face este să-ţi exprimi părerea de rău înaintea lui Dumnezeu şi să ceri îndurarea Lui.

În nici un caz nu trebuie să permitem lui Satan să ne menţină într-o stare de vinovăţie şi condamnaţi pentru totdeauna, doar pentru că noi nu putem rezolva o anumită chestiune. Dumnezeu înţelege pe deplin situaţia noastră - şi El nu ne torturează. Dacă ai o minte binevoitoare, Dumnezeu va accepta orice eşti capabil să faci - chiar dacă aceasta însemană să nu faci nimic (2 Corinteni 8:12).

Lăudat să fie Domnul pentru mila sa cea mare!

Dumnezeu îi va cinsti pe aceia care Îl cinstesc pe El (1 Samuel 2:30). Şi unul din modurile prin care Îl cinstim este prin credincioşia în lucrurile mărunte.

Dacă nu facem restituirea, vom târî un lanţ după noi de-a lungul întregii vieţi. Dumnezeu ne va testa să vadă dacă noi valorizăm mai mult o conştiinţă curată decât banii, reputaţia, diplomele sau chiar locul de muncă.

Mulţi cad la acest test. Dar laudă Domnului că există o rămăşiţă de oameni în fiecare generaţie, care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice pe pământ.

Iertându-i pe ceilalţi

Pocăinţa include şi iertarea tuturor celor care ne-au rănit în vreun fel. Isus a spus că: "dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:15). El a a adăugat, mai departe, că trebuie să-i iertăm pe ceilalţi din toată inima noastră, şi nu doar superficial

(Matei 18:35). Este imposibil să fim iertaţi de Dumnezeu dacă noi nu îi iertăm pe ceilalţi pe deplin şi din toată inima.

Poate nu suntem capabili să uităm ce ne-au făcut ceilalţi. Dar cu siguranţă putem să nu ne mai gândim la răul pe care ni l-au făcut, ori de câte ori am fi tentaţi.

E posibil ca cineva să te fi rănit aşa de tare încât îţi vine extrem de greu să-l ierţi din toată inima. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute să ierţi; şi vei vedea că El este mai mult decât binevoitor să-ţi dea atât dorinţa, cât şi puterea să ierţi pe oricine.

Când ne gândim la milioanele de păcate pe care Dumnezeu ni le-a iertat aşa de generos, nu ar trebui să ne fie greu să-i iertăm pe ceilalţi în acelaşi fel. Satan obţine putere asupra noastră tocmai atunci când nu-i iertăm pe ceilalţi. "Iertaţi", spune Pavel, "ca să nu lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi" (2Corinteni 2:10,11).

O atitudine schimbată faţă de Satan

Există încă un domeniu în care este nevoie să rezolvăm lucrurile - şi acesta este domeniul contactului cu Satan şi spiritele rele. Dacă te-ai implicat în astrologie, închinare la idoli, ghicire (citire în palmă), magie neagră etc., sau ai fost astras de muzica rock şi drogurile periculoase, trebuie să renunţi la aceste contacte cu Satan - chiar dacă aceste contacte au fost făcute poate în mod inconştient.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să distrugi (nu să vinzi, ci să distrugi) toţi idolii, cărţile oculte şi amuletele etc., pe care s-ar întâmpla să le ai (Vezi Faptele Apostolilor 19:19) . Apoi trebuie să te rogi spunând: "Doamne Isuse, eu renunţa la orice contact pe care l-am avut cu Satan, fie conştient sau inconştient". Apoi spune-i lui Satan în mod direct: "Mă împotrivesc ţie Satan, în Numele Domnului Isus Hristos Domnul meu şi Mântuitorul meu. Nu mă mai poţi atinge de acum înainte, pentru că eu aparţin Domnului Isus Hristos".

Iacov 4:7 spune, "Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi". Dacă vom continua să mergem cu Domnul, El ne va da din ce în ce mai multă lumină în diverse domenii ale vieţii noastre. Ar putea fi în deşertăciunea lumească a modului nostru de îmbrăcare, în vorbirea sau asprimea tonalităţii vocii noastre, ori în modul în care am fost pângăriţi prin obiceiurile noastre de lectură, de exemplu etc.. Aşa, vom descoperi în mod constant noi domenii în care este nevoie să ne pocăim şi să ne curăţim. Trebuie să mergem pe această cale a pocăinţei constante în toate zilele vieţii noastre.

Capitol 2
Credinţa

Pocăinţa este prima parte a temeliei vieţii creştine. Credinţa este a doua. A avea credinţă în Dumnezeu înseamnă să ne încredem în El si în ceea a spus în Cuvîntul Său, în pofida a ceea ce simţămintele proprii sau alţii oameni ne-ar spune. Este aşa de simplu.

Iată trei realităţi despre Dumnezeu:

  1. El ne iubeşte infinit;
  2. El este în mod absolut înţelept; şi
  3. El este Atotputernic.

Este dificil să credem aceste realităţi? Nu. Ei bine, atunci nu ar trebui să ne fie deloc greu să ne încredem în Dumnezeu cu toată inima. Când Eva a ascultat vocea lui Satan în grădina Edenului, aceasta a însemnat lipsa credinţei. Ea nu a crezut că poruncile lui Dumnezeu erau bune pentru ea. Ea nu L-a ascultat pe Dumnezeu pentru că nu a avut credinţă în iubirea Lui perfectă pentru ea.

Credinţa în primirea darurilor de la Dumnezeu

Dumnezeu are multe lucruri minunate să ne ofere. Toate darurile Lui sunt daruri de har. Dar avem nevoie de credinţă pentru a primi aceste daruri. Biblia spune că suntem mântuiţi "prin har prin credinţă" (Efeseni 2:8).

Harul este Mâna lui Dumnezeu care coboară până la noi încărcată de binecuvântările raiului. Credinţa este mâna noastră care se ridică să ia aceste binecuvântări din Mâna lui Dumnezeu.

În primul rând, Dumnezeu ne oferă iertarea păcatelor noastre. Dacă ne-am pocăit, atunci tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este să ne întindem mâna şi să luăm ceea ce Dumnezeu ne oferă în mod gratuit. Nu trebuie să muncim sau să plătim în vreun fel pentru iertare. Ea a fost deja plătită la Calvar. Tot ceea ce avem de făcut acum este să spunem "Mulţumesc, Tată", şi să luăm. Aceasta este credinţa. Când nu luăm ceea ce Dumnezeu ne oferă, noi de fapt Îl insultăm. Îi dispreţuim darurile.

Poate credem că Dumnezeu doar ne necăjeşte, aşa cum îşi necăjesc unii oameni copiii, întinzându-şi mâinile cu daruri şi, tocmai când copiii ajung la ele să le ia, trăgându-le repede înapoi! Dar Dumnezeu nu este meschin sau rău. El este un Tată iubitor. El chiar tânjeşte să ne dea aceste daruri bune. De aceea, Biblia spune că "fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu" - orice altceva am face în schimb (Evrei 11:6).

Dacă ne încredem în Dumnezeu, El nu doar ne va ierta păcatele noastre, dar El ne va şi elibera de sub puterea păcatului.

Cum ajungem la credinţă? Există o singură cale. Biblia spune că: "credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Hristos" (Romani 10:17). Cu alte cuvinte, pe măsură ce permitem lui Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul Său, vom obţine credinţă. În acelaşi fel credinţa ajunge şi să crească.

Prin Cuvântul lui Dumnezeu, aflăm că Hristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat; şi că, dacă ne pocăim şi credem în El, putem primi imediat o iertare deplină şi gratuită pentru păcatele noastre. Atunci, Duhul Sfânt depune mărturie în inimile noastre că acesta este adevărul. Prin această mărturie îndoită a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt putem fi absolut siguri că Dumnezeu ne-a iertat şi că noi suntem cu adevărat copiii Lui.

Asigurarea credinţei

Dumnezeu vrea ca noi să fim pe deplin siguri că suntem cu adevărat copiii Lui. Niciodată El nu vrea să avem îndoieli cu privire la acest fapt. Satan va face tot posibilul să ne ţină în nesiguranţă. Dar noi nu trebuie să ne îndoim niciodată, pentru că Dumnezeu ne-a dat multe promisiuni în Cuvântul Său ca să ne asigure de aceasta.

Uitaţi-vă doar la aceste promisiuni: Isus a spus, "pe cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară ……. Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine are viaţa veşnică" (Ioan 6:37,47).

"Dar tuturor celor care L-au primit (pe Domnul Isus Hristos), adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:12)
. Domnul spune, "Voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor" (Evrei 8:12).

A ne pune încrederea în promisiunile lui Dumnezeu e ca şi cum, la traversarea unui râu, ne-am fixa picioarele într-o pasarelă rezistentă. Dacă pasarela este solidă, nu contează că picioarele tale sunt slăbite.

Ce înseamnă atunci credinţa puternică? Înseamnă încrederea într-un Dumnezeu puternic şi în promisiunile Lui.

Sentimentele noastre sunt adeseori foarte înşelătaore. Nu ar trebui să ne încredem în ele niciodată. Există o parabolă a trei oameni numiţi Fapt, Credinţă şi Sentiment, care mergeau unul în spatele celuilalt pe un zid îngust. Faptul mergea înainte, Credinţa mergea în spatele lui şi Sentimentul venea în urmă. Atâta timp cât Credinţa şi-a ţinut ochii asupra Faptului din faţa sa, totul a mers bine. Sentimentul o urma perfect. Dar, imediat ce Credinţa s-a întors în spate să vadă cum vine Sentimentul, s-a şi rostogolit şi a căzut murind; şi Sentimentul a căzut şi a murit. Totuşi, Faptul şi-a continuat drumul de-a lungul zidului netulburat!

Lecţia din parabolă este evidentă. Cuvântul lui Dumnezeu este alcătuit din fapte neschimbate. Dacă credinţa noastră se uită în mod statornic doar la Cuvântul lui Dumnezeu, nu va exista niciodată un pericol de cădere pentru noi; şi sentimentele vor urma la timpul cuvenit. Dar, dacă începem să ne uităm la sentimentele noastre, atunci ne putem prăbuşi şi cădea uşor în descurajare şi condamnare.

Mărturisirea Credinţei

Biblia spune că trebuie să mărturisim ceea ce credem. "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit. Căci cu inima ta crezi şi eşti îndreptăţit şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire" (Romani10: 9,10).

Mărturisirea cu gura noastră este importantă. A mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să spui acelaşi lucru pe care-l spune Dumnezeu. Aceasta nu ar trebui să fie greu pentru că înseamnă să spui "Amin" (adică "Aşa va fi") promisiunilor lui Dumnezeu.

În Scriptură, cuvântul "a crede" este folosit pentru prima dată în Geneza capitolul 15. Acolo citim că Dumnezeu i-a spus lui Avram, când era fără copii, că va avea la fel de mulţi copii precum sunt stelele pe cer. Şi spune Cuvântul că "Avram L-a crezut pe Dumnezeu" (versetul 6). Cuvântul ebraic folosit aici pentru "a crede" este "aman" de la care avem noi cuvântul "Amin", care înseamnă "Aşa va fi". Deci tot ce a făcut Avram a fost să spună "Amin" promisiunii lui Dumnezeu.

Iată ce este credinţa adevărată - să spunem "Amin" lui Dumnezeu.

Citim mai departe că Avram s-a numit pe sine după numele nou pe care i l-a dat Dumnezeu - Avraam (care înseamnă "tată al unei mulţimi"). Sara, soţia lui, era încă stearpă. Dar aceasta nu a însemnat nimic pentru Avram. El s-a numit în continuare tatăl unei mulţimi, pentru că el a crezut ceea ce Dumnezeu a spus (Geneza 17:5).

Iată ce înseamnă mărturisirea credinţei - mărturisirea celor spuse de Dumnezeu, chiar când nu vedem împlinirea promisiunii Lui. Este tot ceea ce Dumnezeu ne cere să facem - să spunem aceleaşi lucruri pe care El le-a spus în Cuvântul Său. Când mărturisim promisiunile lui Dumnezeu, ne exprimăm credinţa în El; şi atunci Dumnezeu va putea să lucreze pentru noi.

Prin "cuvântul mărturisirii noastre" îl biruim pe Satan (Apocalipsa 12:11). Satan, acuzatorul, încearcă întotdeauna să ne jefuiască de siguranţa salvării noastre şi de îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să-i cităm în mod direct lui Satan promisiunile lui Dumnezeu, dacă vrem să-l biruim.

Isus Însuşi l-a biruit pe Satan citându-i din Scriptură, şi spunând "Este scris...Este scris...Este scris" (Matei 4:1-11). Dacă ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl facem pe Dumnezeu mincinos. Dar, când mărturisim faţă de Satan Cuvântul lui Dumnezeu, noi ne declarăm de partea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său împotriva lui Satan şi a minciunilor sale. În acest fel, noi îi spunem lui Satan că noi credem că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat, în pofida a ceea ce ar putea spune circumstanţele şi sentimentele noastre.

Aceasta este mărturisirea credinţei.

Capitol 3
Alegere şi Justificare

Alegerea copiilor lui Dumnezeu şi îndreptăţirea lor de către Dumnezeu sunt două adevăruri glorioase pe care ni le predă Noul Testament.

Alegerea

Biblia spune că Dumnezeu ne-a ales să fim copiii Lui potrivit unei cunosştinţe mai dinainte a Lui (1 Petru 1:1,2). Aceasta înseamnă că El îi ştia din eternitate pe aceia care urmau să devină copiii Lui.

Biblia spune, de asemenea, că Dumnezeu ne-a ales în Hristos "înainte de întemeierea lumii" (Efeseni 1:4). Cu mult înainte ca Adam să fie creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare pe nume drept copiii Săi, şi numele noastre erau acolo în "cartea vieţii" (Apocalipsa 13:8). Acestea sunt fapte care trebuie să ne dea o siguranţă extraordinară.

Biblia spune că temelia lui Dumnezeu pe care stăm noi are o pecete dublă. Pe partea protejată de Dumnezeu, scrie "Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi". Pe partea protejată de oameni, scrie "Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege" (2 Timotei 2:19).

Dumnezeu îşi cunoştea copiii înainte de întemeierea lumii. Dar NOI ştim că suntem copiii Lui numai când ne pocăim şi ne întoarcem la El. Minţile noastre limitate nu pot înţelege cum Dumnezeu Îşi alege copiii şi, în acelaşi timp, îi lasă omului libertatea de a-L alege pe El sau nu. Aceste lucruri sunt ca 2 linii paralele care par să nu se întâlnească în înţelegerea noastră. Dar, aşa cum susţine definiţia matematică a liniilor paralele, ele se întâlnesc la infinit - în mintea infinită a lui Dumnezeu.

Cineva a ilustrat acest lucru în felul următor: Pe măsură ce mergi pe drumul vieţii, într-o zi, descoperi o uşă deschisă, cu aceste cuvinte scrise deasupra ei: "Oricine se pocăieşte şi crede în Hristos poate intra aici şi obţine viaţă veşnică". Intri. Uitându-te înapoi, vezi scrise, deasupra uşii prin care tocmai ai intrat, cuvintele "Ai fost ales de Dumnezeu în Hristos, înainte de întemeierea lumii".

Îndreptăţire

Iertarea păcatelor noastre înlătură vina pentru trecut. Dar acest lucru nu ne face perfect sfinţi. Şi, de aceea, noi încă nu putem sta înaintea unui Dumnezeu perfect sfânt. Aşa încât Dumnezeu trebuie să facă ceva mai mult pentru noi. Trebuie să ne îndreptăţească!

Îndreptăţirea înseamnă că Dumnezeu ne creditează cu dreptatea perfectă a lui Hristos. Rezultatul este că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu este la fel de perfectă ca a lui Hristos! Acesta este un fapt uluitor! Şi este adevărat! Este ca şi cum într-o bancă sunt puşi milioane de lei pe numele unui cerşetor - bani pe care el nu i-a câştigat sau meritat în vreun fel, dar care i-au fost daţi lui ca un dar gratuit. A fi îndreptăţit înseamnă să fii acceptat de Dumnezeu ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată în întreaga viaţă şi am fi perfect drepţi în viaţa noastră actuală. Cuvântul lui Dumnezeu spune:

"Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (Romani 5:1,2).

Acum putem veni oricând cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu, fără nici o teamă sau ezitare. Dumnezeu Însuşi a deschis calea către aceasta.

În grădina Edenului, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, ei s-au simţit vinovaţi şi s-au acoperit cu frunze de smochin. Dumnezeu a dat la o parte frunzele de smochin, a ucis un animal şi i-a îmbrăcat cu pielea acestuia. Acele frunze de smochin sunt o imagine a lucrărilor noastre bune. Asemenea frunzelor de smochin, lucrările noastre bune nu ne pot acoperi goliciunea înaintea lui Dumnezeu; pentru că Biblia spune că, chiar şi cele mai bune lucrări ale noastre sunt ca cele mai murdare zdrenţe în văzul lui Dumnezeu (Isaia 64:6).

Acel animal ucis era o imagine a lui Hristos, dat la moarte pentru păcatele noastre. Pielea era o imagine a dreptăţii perfecte a lui Hristos dată nouă se ne acoperim (Gen. 3:7,21).

Îndrepăţirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Nici un om nu poate să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor sale proprii. Aşadar, este o eroare extremă să spunem "Haideţi să căutăm să fim drepţi pentru a fi îndreptăţiţi de Dumnezeu".

La polul opus, există, în acelaşi timp, o altă eroare extremă. Să spunem, "Dacă suntem aleşi şi îndreptăţiţi, atunci nu mai contează dacă noi păcătuim chiar şi acum". Aceia care se raportează în mod uşuratic la păcat, pentru că ei cred că Dumnezeu i-a ales şi îndreptăţit, nu fac decât să dovedească că ei nu sunt deloc printre cei aleşi (comparaţi Romani 4:5 cu Iacov 2:24).

Odată ce suntem siguri că am fost aleşi şi îndreptăţiţi, acuzaţiile lui Satan îşi vor pierde efectul asupra noastră. Pentru că, "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8:31). Niciodată, în viaţa noastră, nu trebuie să mai simţim că suntem condamnaţi sau respinşi de Dumnezeu. "Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte". (Romani 8:33). Aleluia!

Astfel sunt veştile bune ale evangheliei! Atunci nu mai este suprinzător că Satan îi ţine pe mulţi credincioşi în necunoaşterea faptului că au fost aleşi şi îndreptăţiţi de Dumnezeu.

Capitol 4
Ucenicia

Când Isus le-a spus apostolilor Săi să meargă la fiecare naţiune şi să-şi facă ucenici, ei nu aveau nici o îndoială cu privire la ceea ce se referea El (Matei 28:19). Pentru că El deja explicase ce înseamnă să fii ucenicul Lui.

Luca 14: 25-35 arată cel mai clar cele trei condiţii ale uceniciei. Acolo Isus vorbeşte despre un om care, după ce a pus fundaţia unui turn, nu l-a putut termina, pentru ca nu a mai putut plăti costul construcţiei (versetele 28-30). Aceasta dovedeşte că ne costă ceva să fim ucenici. Isus ne-a spus ă stăm jos mai întâi şi să socotim costul,înainte chiar de a începe să construim.

Dumnezeu nu doreşte ca noi să aşteptăm mulţi ani după ce păcatele noastre au fost iertate, înainte de a înţelege ce înseamnă cu adevărat ucenicia. Isus i-a avertizat pe oameni asupra costului uceniciei imediat ce au venit la El. El le-a spus că un credincios care nu este doritor să fie un ucenic este la fel de inutil pentru Dumnezeu ca şi sarea care şi-a pierdut gustul (Luca 14:35).

"Urându-ne" Rudele

Prima condiţie a uceniciei este să retezăm dragostea naturală, necumpătată pe care o avem pentru rudele noastre. Isus a spus că "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca14:26).

Acestea sunt cuvinte tari. Ce înseamnă "a urî"? A urî este acelaşi lucru cu a ucide 1Ioan 3:15). Ce ni se cere aici să dăm morţii este afecţiunea naturală pe care o avem pentru rudele noastre. Înseamnă oare aceasta că noi nu trebuie să le mai iubim? Nu. Cu siguranţă nu înseamnă aceasta.

Când renunţăm la afecţiunea noastră umană, Dumnezeu o va înlocui cu dragostea divină. Dragostea pentru rudele noastre va fi atunci pură - în sensul că Dumnezeu va fi întotdeauna primul în sentimentele noastre, şi nu rudele noastre.

Mulţi nu se supun lui Dumnezeu pentru că se tem că-l vor ofensa pe tatăl său, pe mama sau pe soţia sa etc.. Dumnezeu revendică primul loc în viaţa noastră. Şi dacă nu-i dăm Lui acel loc, nicidecum nu putem fi ucenicii Lui.

Uitaţi-vă la exemplul lui Isus însuşi. Cu toate că îşi iubea mama văduvă, nu a lăsat-o niciodată să-l influenţeze să se abată de la voia perfectă a Tatălui Său, nici măcar în chestiunile mărunte. Vedem un astfel de exemplu la nunta din Cana când Isus a refuzat să acţioneze la imboldul mamei Sale (Ioan 2:4).

Isus ne-a învăţat şi cum să ne "urâm" proprii fraţi. Când Petru a încercat să-l întoarcă de la calea spre cruce, El s-a întors şi l-a mustrat cu unele dintre cele mai aspre cuvinte pe care le-a rostit vreodată. El a spus: "Înapoia mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine…" (Matei 16:23)Petru făcuse acea sugestie cu o dragoste umană foarte mare. Dar Isus l-a certat pentru că ceea ce el îi sugerase era împotriva voii lui Dumnezeu.

Tatăl a fost întotdeauna suveran în sentimentele lui Isus. El se aşteaptă ca şi noi să avem aceeaşi atitudine. După învierea Sa, îl întreabă pe Petru dacă Îl iubeşte pe El mai mult decât orice altceva pe pământ (Ioan 21:15-17). Numai acelora care Îl iubesc în primul rand pe Dumnezeu, li se acordă responsabilităţi în Biserica Lui.

Liderul bisericii din Efeseni a fost în pericol de a fi respins pentru că îşi pierduse devoţiunea sa iniţială pentru Dumnezeu (Apocalipsa 2:1-5).

Dacă noi putem spune, ca psalmistul, "Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine", atunci am împlinit cu adevărat prima condiţie a uceniciei (Psalmul 73:25).

Dragostea pe care o cere Isus de la noi nu este afecţiunea umană emoţională, sentimentală care se exprimă cântând cântece tulburătoare de rugăciune către El. Nu. Dacă Îl iubim, ne supunem Lui (Ioan 14:21).

Urându-ne propria viaţă

A doua condiţie a uceniciei este aceea că trebuie să ne urâm propria viaţă centrată pe sine. Isus spune că "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte …ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:26). El a dezvoltat mai departe, spunând, "Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:27).

Această învăţătură a lui Isus este una dintre cele mai puţin înţelese. El a spus că un ucenic va trebui "să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze" (Luca 9:23).

Mai important decât citirea Bibliei şi rugăciunile zilnice, este să ne lepădăm de noi înşine şi să ne luăm crucea în fiecare zi. A ne lepăda de Sine, este acelaşi lucru cu a ne urî propria viaţă - viaţa pe care am moştenit-o de la Adam. A lua crucea înseamnă să dăm morţii viaţa centrată pe sine. Trebuie mai întâi să ajungem să urîm această viaţă, înainte de a o ucide.

Viaţa centrată pe sine este principalul duşman al vieţii în Hristos. Biblia o numeşte "carne/ fire pământească". Carnea este un depozit de pofte rele care zac în noi şi care ne tentează să căutăm propriul câştig, propria reputaţie, propria plăcere, propria cale etc.. Dacă suntem oneşti, va trebui să admitem că, chiar şi cele mai bune acţiuni ale noastre sunt corupte de motive rele care apar din poftele noastre pervertite. Dacă nu urîm această fire, nu vom fi niciodată capabili să-L urmăm pe Domnul.

Tocmai de aceea Isus a vorbit atât de mult despre pierderea sau ura asupra propriei vieţi. În realitate, această frază este repetată de şase ori în evanghelii (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; Ioan 12:25). Este o afirmaţie a Domnului nostru repetată cel mai adesea în evanghelii. Şi totuşi, este cel mai puţin predicată şi cel mai puţin înţeleasă!

A-ţi urî propria viaţă înseamnă să renunţi la a căuta propriile drepturi şi privilegii, să te opreşti din căutarea propriei reputaţii, să abandonezi propriile ambiţii şi interese şi să încetezi căutarea propriului drum etc.. Poţi fi un ucenic al lui Isus numai dacă eşti gata să mergi pe această cale.

Renunţarea la toate posesiunile

A treia condiţie a uceniciei constă în renunţarea la toate averile. Isus a spus că "oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:33). Averile noastre reprezintă ceea ce noi posedăm ca şi proprietari. A renunţa la ele înseamnă să nu le mai considerăm ca aparţinând-ne, de acum înainte.

Vedem o ilustrare a acestei renunţări în viaţa lui Avraam. Isaac a fost singurul său fiu - proprietatea sa. Într-o zi, Dumnezeu i-a cerut să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Şi Avraam l-a întins pe Isaac pe altar, fiind gata să-l ucidă. Dar Dumnezeu a intervenit şi i-a spus că sacrificiul nu era necesar, pentru că el îşi dovedise deja disponibilitatea de a se supune (Geneza 22). După acest moment, Avraam a recunoscut că, chiar dacă îl are pe Isac în casa lui, el nu-l mai poseda pe acesta ca fiind al lui însuşi. Isaac aparţinea acum lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă să renunţăm la toate posesiunile. Tot ceea ce avem trebuie pus pe altar şi oferit lui Dumnezeu. Dumnezeu ne poate permite să folosim unele dintre acele lucruri. Dar nu ne mai putem gândi la ele ca aparţinându-ne nouă înşine, nici un moment. Chiar dacă locuim în propria noastră casă, trebuie să ne gândim la casă ca aparţinând lui Dumnezeu; şi că El ne-a permis să stăm în ea fără chirie! Aceasta este adevărata ucenicie.

Am făcut noi aceasta cu toate posesiunile noastre? Posesiunile noastre includ contul bancar, proprietăţile, locul de muncă, darurile şi talentele, soţia/ soţul şi copiii şi orice altceva ce noi valorizăm pe acest pământ. Trebuie să le punem pe toate pe altar, dacă vrem să fim ucenici adevăraţi.

Dumnezeu doreşte ca noi să Îl iubim cu toată inima noastră. Acesta este înţelesul "inimii curate" menţionate în Matei 5:8. Nu este suficient să avem o conştiinţă curată. O conştiinţă curată înseamnă doar că am renunţat la păcat. O inimă pură este una care a renunţat la orice!

Vedem astfel că ucenicia adevărată presupune o schimbare radicală a atitudinii faţă de:

    (li) cei dragi şi rudele noastre;
  1. viaţa noastră centrată pe sine; şi
  2. (li) posesiunile noastre. Dacă nu înfruntăm aceste aspecte în mod direct şi corect, încă de la începutul vieţii noastre creştine, va fi imposibil să ne aşezăm o temelie bună.

Capitol 5
Botezul cu apă

Unul dintre ultimele lucruri pe care Isus le-a poruncit discipolilor Săi, înainte de a se înălţa la cer, au fost:

  1. să meargă şi să facă ucenici
  2. să-i boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt; şi
  3. să-i înveţe să respecte tot ceea ce El poruncise.

Aici, ordinea lor este importantă. Numai aceia care erau gata să fie ucenici urmau să fie botezaţi. Nimeni altcineva. Când au fost aduşi la Isus copiii, El Şi- a pus mâinile peste capetele lor şi i-a binecuvântat (Vezi Marcu 10:13-16). Iar, când adulţii pocăiţi au venit la El, El i-a botezat prin ucenicii Săi (Vezi Ioan 4:1,2).

Dar ce vedem astăzi în multe "biserici"? Exact opusul! Copiii sunt botezaţi; şi mâinile se pun pe capetele adulţilor ("confirmare")! Aceasta este exact opusul a ceea ce Isus a făcut.

În ziua de Rusalii, când mulţi au fost convinşi de păcatul lor, Petru le-a spus "să se pocăiască şi să fie botezaţi". Mărturia de atunci continuă spunând că "cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi" (Faptele Apostolilor 2:38,41).

Este clar că numai aceia care au fost capabili să primească în mod raţional Cuvântul lui Dumnezeu şi pocăinţa au fost botezaţi. Şi la fel a fost în fiecare caz redat în "Faptele Apostolilor".

Ce înseamnă botezul?

(Romani 6:1-7) explică, în mod clar, semnificaţia botezului. Acolo ni se spune că omul nostru vechi a fost crucificat odată cu Hristos şi că, în botez, suntem îngropaţi cu Hristos în moarte. Omul vechi este mintea pe care am avut-o în zilele noastre de necreştini care doreau să păcătuiască. Aceasta a fost răstignită cu Hristos.

Nu e nevoie să înţelegem mai întâi, înainte de a trăi realitatea ei. Putem doar crede ceea ce spune Dumnezeu. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu spune că omul nostru vechi a fost răstignit cu Hristos, atunci noi credem aceasta, cu aceeaşi siguranţă cu care noi credem Cuvântul lui Dumnezeu când spune că Hristos Însuşi a fost răstignit pe dealul Calvarului. Amândouă aceste adevăruri sunt acceptate prin credinţă.

Omul cel vechi şi firea pământească nu sunt acelaşi lucru. Firea este acel depozit de pofte rele dinlăuntrul nostru care se opun voii lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să-l purtăm cu noi până în ziua morţii. Am putea compara firea cu o gaşcă de tâlhari care tot dau târcoale să ne intre în casă. Omul cel vechi este asemeni servitorului necredincios din casa noastră, care deschide constant uşa tâlharilor pentru a intra. Tocmai servitorul necredincios este cel care a fost acum ucis. Tâlharii sunt sănătoşi şi voioşi în continuare! Dar acum, noi avem un servitor nou, omul nou, care caută să ţină uşa închisă împotriva acestor tâlhari.

În botez, noi atestăm moartea şi îngroparea omului vechi (dorinţa de a păcătui) şi învierea cu Hristos astfel încât, pe viitor, "să umblăm în înnoire de viaţă" (Romani6:4).

Potopul din zilele lui Noe este tot un tip de botez (1 Petru 3:20,21). Lumea întreagă a fost distrusă de către Dumnezeu prin acel potop. Noe a mers prin el în arcă şi a ieşit din el într-o lume cu totul nouă. Lumea cea veche şi tot ce a fost în ea a fost îngropat sub ape. Acelaşi lucru atestăm şi noi prin botez - şi anume că toate relaţiile noastre vechi cu lumea (şi aceasta include moda lumească şi prietenii lumeşti etc.) au fost de acum retezate şi ieşim afară din apă într-o lume nouă.

Modelul Botezului

Ajungem acum la întrebarea: CUM ar trebui să fim botezaţi? Cuvântul "botez" nu este un cuvânt englezesc. Noul Testament a fost scris prima dată în limba greacă, iar cuvântul "baptism" derivă din cuvântul grecesc "bapto", care înseamnă "a acoperi total cu un fluid", sau "a cufunda". Şi aceasta este exact ceea ce botezul a însemnat pentru primii apostoli - o cufundare în apă. Stropirea cu apă a capului nu este, în mod sigur, botez.

Când Filip l-a botezat pe eunucul etiopian, este scris că "s-au coborât amândoi în apă şi…. Au ieşit afară din apă" (Faptele Apostolilor 8:38,39). Şi la botezul lui Isus, citim cuvinte asemănătoare - că El a ieşit din apă, fiind botezat (Marcu 1:10).

În Noul Testament, botezul a fost întotdeauna făcut prin cufundare. Atâta timp cât botezul este o îngropare, este evident că doar cufundarea poate simboliza aceasta în mod corect. Pentru că, în cele din urmă, nu înmormântăm oamenii doar presărând nisip pe capetele lor, ci prin punerea lor sub pământ în mod complet! Acest lucru clarifică pe deplin că numai aceia în care omul cel vechi este mort se califică pentru botez - aceia care nu mai doresc să păcătuiască deloc. Pentru că, în realitate, numai oamenii morţi pot fi îngropaţi! Este o crimă să înmormântezi un om care nu este mort!

Botezul în Numele Întreit

Isus ne-a poruncit să botezăm "în Numele Tatălui, al Fiului şi Duhului Sfânt" (Matei 28:20). Numele este unul singur pentru că Dumnezeu este UNUL. Dar Isus ne-a descoperit că, deşi Dumnezeu este UNUL, El există în Trei Persoane, care sunt distincte una de cealaltă. Nu Tatăl a fost Cel care a murit pentru păcatele noastre, nici Duhul Sfânt. Fiul a fost Acela.

Când Isus S-a înălţat la cer, El s-a aşezat la dreapta Tatălui, nu la dreapta Duhului Sfânt. La fel, Acela pe care El L-a trimis la discipolii Săi să fie Mângâietorul lor, a fost Duhul Sfânt, nu Tatăl. Toate acestea pot suna elementar. Dar este esenţial să nu confundăm cele trei Persoane din Dumnezeu şi misiunile lor unice în răscumpărarea noastră.

În Faptele Apostolilor, citim mereu şi mereu că apostolii botezau oameni în Numele lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 2:38 etc.,). Cum se potriveşte aceasta cu porunca lui Isus din Matei 28:20?

Când întâlnim în Biblie două afirmaţii aparent contradictorii, vom descoperi, la un studiu mai atent, că amândouă sunt adevărate. Pentru a face clar faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu este o trinitate păgână, apostolii au identificat Fiul cu Isus Hristos. Astfel, ei botezau oamenii "în Numele Tatălui, al Fiului Isus Hristos Domnul şi al Sfântului Duh". Acesta s-a numit botezul în Numele lui Isus Hristos.

Ascultarea Credinţei

Botezul ar trebui să fie primul pas al ascultării în viaţa unui ucenic, care să conducă la o viaţă de ascultare - şi această ascultare trebuie să fie ascultarea de credinţă şi nu o ascultare de raţiune.

Dacă Isus s-ar fi bazat pe propria Lui raţiune, nu S-ar fi dus niciodată la Ioan Botezătorul pentru a fi botezat. Pentru că raţiunea Lui i-ar fi adus multe argumente împotriva botezării - mai ales având în vedere că El nu păcătuise niciodată. Ioan însuşi nu a înţeles de ce avea nevoie Isus să fie botezat. Dar Isus a lăsat deoparte argumentele raţionale şi s-a supus pur şi simplu vocii Duhului Sfânt (Matei 3:15).

"Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciune ta", spune Cuvântul (Proverbe 3:5). Raţiunea este inamicul Numărul Unu al credinţei - pentru că gândirea umană nu poate pătrunde adevărurile spirituale. Când suntem botezaţi, ultima parte a corpului nostru care intră sub apă este partea superioară a capului. Acest fapt este unul simbolic! Autoritatea gândirii noastre este cea mai dificilă parte a noastră care să poată fi dată morţii!

Copiii lui Adam trăiesc prin ceea ce le spune gândirea lor. Prin botez, noi declarăm solemn că am murit faţă de acest mod de viaţă (bazându-ne pe propria raţiune) şi că, de acum, trăim prin credinţa în orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4, Rom. 1:17).

Botezul este văzut de unii creştini drept un lucru neînsemnat. Iniţial, Naaman a dispreţuit porunca lui Elisei de a merge şi a se scufunda de 7 ori în râul Iordan pentru a fi vindecat de lepră. Dar numai atunci când s-a supus acestei simple porunci, a fost vindecat (2 Împăraţi 5:10-14). În lucrurile mici Dumnezeu ne testează ascultarea. Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie să întârzie niciodată. Dacă omul tău cel vechi a murit cu adevărat, atunci el trebuie îngropat imediat. Este o crimă să nu înmormântezi un om care este mort! "Şi acum, de ce întârzii? Scoală-te şi fii botezat…." (Faptele Apostolilor22:16).

Capitol 6
BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Există două nevoi pe care noi toţi le avem. Prima este legată de trecut - iertarea păcatelor noastre. A doua este legată de viitor - puterea de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De prima noastră nevoie se ocupă moartea lui Hristos. Pentru a o împlini pe a doua, Dumnezeu ne dă puterea Duhului Său Sfânt.

Putere pentru viaţă şi pentru slujire

Niciodată nu am fi putut să împlinim singuri prima nevoie. Dumnezeu a trebuit să o împlinească. La fel se întâmplă şi cu a doua. Nu putem trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu sau una care duce la bun sfârşit voia Lui doar prin puterile noastre.

Unii sunt suficient de înţelepţi să recunoască aceasta chiar de la începutul vieţii lor creştine şi de aceea ei caută neîntârziat puterea lui Dumnezeu. Alţii descoperă aceasta printr-o cale grea - încercând şi eşuând în mod repetat, pentru mulţi ani, şi întorcându-se abia apoi la Dumnezeu pentru puterea Lui. Din păcate, mai sunt şi alţii care, după ce au căzut şi tot au căzut în mod repetat, în final se resemnează la o viaţă de înfrângere, crezând că este imposibil să trăieşti victorios în această viaţă.

Acest lucru se aplică şi slujirii noastre pentru Domnul şi chemării de a fi o mărturie pentru El. Majoritatea credincioşilor realizează, imediat după convertire, că ei ar trebui să fie martori pentru Domnul. Dar se găsesc adesea cu limba legată şi fără putere. Unii pun aceasta pe seama unei trăsături nefericite de personalitate şi renunţă la toată spreanţa de a deveni vreodată o mărturie puternică pentru Hristos. Alţii realizează că Dumnezeu le-a promis puterea Duhului Sfânt. Şi, astfel, ei caută la Dumnezeu această putere şi o primesc. Şi sunt umpluţi cu îndrăzneală şi înzestraţi cu daruri supranaturale pentru a fi nişte martori ai lui Hristos pasionaţi, curajoşi şi roditori.

A fi născut din Duh este una. În acest fel devenim copii ai lui Dumnezeu. Dar este un lucru total diferit să fim botezaţi (cufundaţi) în Duhul Sfânt. Acesta este modul în care devenim împuterniciţi să fim ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim şi să facem voia Lui.

Dreptul de naştere al noului legământ

Sub vechiul legământ, Duhul Sfânt venea numai asupra anumitor oameni, ca să le dea putere să împlinească o sarcină specifică pentru Dumnezeu. Dar, sub noul legământ, Duhul Dfânt poate fi primit de către toţi. El a venit să ne arate slava lui Isus şi să ne transforme asemenea chipului Său.

Ioan Botezătorul a arătat către două misiuni pe care Isus urma să le îndeplinească - una era să ia asupra Sa păcatele şi alta era să boteze oamenii în Duhul Sfânt (Ioan 1:29,33). Avem nevoie să trăim ambele experienţe. Prima promisiune din Noul Testament este: "El va mântui pe poporul Său de păcatele lui" (Matei 1:21). A doua promisiune din Noul Testament este: "El vă va boteza cu Duh Sfânt" (Matei 3:11).

Este semnificativ faptul că Noul Testament începe cu aceste două promisiuni. Acesta a fost începutul unei noi ere în relaţia lui Dumnezeu cu omul - noul legământ. Acesta este dreptul nostru dublu la naşterea ca şi copii ai lui Dumnezeu - să fim mântuiţi de păcate şi să fim botezaţi cu Duhul Sfânt. Şi Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să ne ofere dreptul nostru în întregime - nu doar jumătate din el.

Primele cinci cărţi ale Noului Testament încep, fiecare, cu promisiunea botezului în Duhul Sfânt (Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33; Faptele Apostolilor 1:5). Cu toate acestea, aşa de mulţi creştini au neglijat revendicarea acestuia pentru ei înşişi.

Râuri de apă vie

Duhul Sfânt este ilustrat în Noul Testament ca un râu care ţâşneşte din tronul lui Dumnezeu şi se varsă pe pământ (Apocalipsa 22:1; Faptele Apostolilor2:33). A fi botezat în Duhul Sfânt înseamnă să fii cufundat sub această cascadă. Isus a spus că toţi aceia care însetează pot să vină la El şi să primească Duhul Sfânt, astfel încât râuri de apă vie vor curge dinlăuntrul lui (Ioan 7:37).

Totuşi, experienţa credinciosului mediu este mai asemănătoare cu pomparea manuală - o viaţă de luptă şi de pompare a câtorva stropi de binecuvântare dintr-o inimă uscată. Cu toate acestea, nu trebuie să fie aşa.

Dacă uscăciunea noastră ne-ar conduce la Domnul, lucrurile ar fi diferite. A avea râuri de binecuvântări care să curgă din noi către toţi care vin în contact cu noi, este voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Primul pas către aceasta este să ne recunoaştem nevoia. Mulţi credincioşi sunt prinşi în argumentaţii puerile legate de cuvinte. Dar de putere avem nevoie, nu de terminologie corectă.

Care este folosul să avem o terminologie corectă şi să fim uscaţi ca un os? Este de departe mai bine să fim oneşti şi să venim la Dumnezeu, marturisind că râurile de binecuvântări nu curg din noi. Făcând acest prim pas, ne putem apoi încrede în Dumnezeu că ne va da ceea ce am cerut.

Tot ceea ce avem nevoie pentru a fi botezaţi în Duhul Sfânt este sete (o dorinţă intensă, venită dintr-un dor mare de a-l glorifica pe Dumnezeu) şi credinţă (încrederea absolută că Dumnezeu ne va da ceea ce El a promis).

Haideţi să cerem, atunci, cu sete şi cu credinţă, această putere şi Dumnezeu nu ne va respinge rugăciunea.

Înzestrarea cu putere

Primii apostoli au renunţat la tot pentru a-L urma pe Isus. Dar ei au avut de aşteptat până când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, înainte de a putea începe şi împlini misiunea predestinată de către Dumnezeu.

Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt şi cu putere înainte de a putea începe misiunea Lui publică (Faptele Apostolilor 10:38). Dacă până şi El a avut nevoie de această ungere, cu cât mai mult avem noi nevoie!

Isus le-a spus apostolilor să aştepte în Ierusalim până vor fi "îmbrăcaţi cu putere" (Luca 24:49). Şi chiar înainte de a Se înălţa la cer, El le-a spus din nou că, atunci când va veni Duhul Sfânt peste ei, "vor primi putere" (Faptele Apostolilor 1:8). În ziua de Rusalii, Duhul Sfânt a fost turnat peste ei şi acei bărbaţi laşi au fost transformaţi imediat în martori curajoşi, pasionaţi pentru Domnul (Faptele Apostolilor 2:1-4). Ceea ce au primit a fost exact ceea ce Isus le spusese că vor primi - putere.

Ceea ce avem noi nevoie pentru a trăi viaţa creştină nu este doar o doctrină ci puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Botezul în Duhul Sfânt ne dă putere pentru îndumnezeire ca şi pentru slujire.

Varietatea lucrării Duhului

În Scriptură, Duhul Sfânt este asemănat cu vântul; şi vântul suflă în moduri diferite în momente diferite. "Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul" a spus Isus (Ioan 3:8)..

De aceea, experienţa fiecărui credincios va fi diferită în detaliile externe ale botezului în Duhul Sfânt. Ceea ce contează cu adevărat este înzestrarea interioară cu putere. Dumnezeu ne dă "darurile puterii" prin Duhul pentru ca noi să-L slujim eficient în construirea bisericii ca trup al Lui Hristos. El este şi Cel care hotărăşte ce dar să primim fiecare.

Profeţia (abilitatea de a predica cu putere pentru a impulsiona, încuraja şi mângâia) este cel mai util dintre aceste daruri (1 Corinteni 14:1-5). Există şi daruri de slujire, de învăţare, de vindecare, de sfătuire, de milostivire, de conducere etc., (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12:8-10). Capacitatea de a vorbi în limbi necunoscute ("darul limbilor") este un alt dar pe care Dumnezeu ni-l dă, pentru a ne face capabili să ne rugăm şi să-L lăudăm, dincolo de limitele minţii şi a limbii noastre vorbite.

Dacă nu ai fost botezat în Duh, caută-L pe Dumnezeu şi revendică-ţi dreptul de naştere. Cere-I, totodată, să-ţi dea o asigurare a acestuia. "Deci, dacă voi care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer .... Şi nu aveţi pentru că nu cereţi" (Luca11:13; Iacov 4:2).

Haideţi atunci să strigăm la Dumnezeu cu toata inima noastră şi să spunem ca Iacov lui Dumnezeu la Peniel, "Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta" (Geneza 32:26) .

La Dumnezeu nu există părtinire. Ceea ce El a făcut pentru alţii, va face şi pentru tine. Chiar şi azi El este un răsplătitor al acelora care Îl caută cu hărnicie (Evrei 11:6) El este mai mult decât nerăbdător să ne dea Duhul Sfânt în toată puterea Lui tuturor acelora care doresc să-L glorifice pe El.

Capitol 7
SFINŢIREA

Mesajul îndoit al evangheliei este rezumat în cuvintele lui Isus spuse femeii prinse în adulter: (i) Eu nu te e condamn; şi (ii) Nu mai păcătui (Ioan 8:11). Îndreptăţirea este linia de start a cursei creştine, iar sfinţirea este traseul pe care creştinii aleargă.

Cuvântul "a sfinţi" înseamnă a pune deoparte. Şi, astfel, sfinţirea este procesul de punere din ce în ce mai deoparte faţă de păcat, de lume şi de viaţa centrată pe sine.

Scopul de ansamblu al venirii noastre la Hristos este tocmai pentru a putea fi sfinţiţi - aşa cum scopul de anasmblu al unui atlet care vine la linia de start a unei curse este să participle la acea cursă. N-ar avea sens ca un atlet să se alăture celorlalţi la linia de start dacă nu intenţionează să participe la cursa în sine!

Scopul lui Dumnezeu pentru noi

Majoritatea dintre noi am venit la Hristos din anumite motive egoiste - să obţinem un anumit beneficiu pentru noi înşine - poate vindecare, sau salvare din focul iadului. Dar Dumnezeu ne-a primit, în pofida acelor motive egoiste. Tatăl fiului risipitor îl iubea atât de mult, încât l-a primit înapoi cu bucurie, chiar dacă fiul venise acasă doar pentru a-şi satisface foamea. Aşa de bun este Dumnezeu!

Dar, va fi îngrozitor de trist, dacă noi continuăm viaţa creştină doar pentru că vrem să mergem în rai. Pe măsură ce înţelegem scopul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, ar trebui să tânjim să-l împlinim în totalitate. Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să aibă ochii inimii deschişi să vadă "nădejdea chemării Lui" (Efeseni 1:18).

(Romani 8:29,30) ne spune care este nădejdea chemării Lui. "Căci pe aceia care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi."

Scopul lui Dumnezeu este să putem fi transformaţi în chipul lui Hristos. La aceasta se referă sfinţirea - să devenim din ce în ce mai asemănători cu Hristos. Aceasta este cursa creştină la care suntem îndemnaţi să alergăm, fixându-ne ochii la Isus Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră. (Evrei 12:1,2).

Sfărşirea cu păcatul

Primul pas în această cursă este să ne oprim să păcătuim în mod conştient. Sub Lege, nu exista nici o îndemnare de oprirea a păcătuirii. Însă, toţi apostolii au consimţit că, sub noul legământ, mesajul dublu al evangheliei este exact aşa cum l-a formulat Isus: eliberarea de sub condamnare şi încetarea păcătuirii.

Pavel spune "Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi!" (1 Corinteni 15:34). Ioan spune, "Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi" (1 Ioan 2:1). Petru, de asemenea, ne îndeamnă să o "sfârşim cu păcatul" (1 Petru 4:1).

După ce, în Romani 5, Pavel a explicat îndreptăţirea prin credinţă, se întreabă, "Deci ce vom zice? Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul? (Romani 6:1). Şi din nou (de data aceasta cu mai mare forţă), "Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege ci sub har?" (Romani 6:15). În ambele cazuri răspunsul este un "NU" răsunător. Trebuie să căutăm să nu mai nu păcătuim nici măcar o dată.

Oare sună aceasta ca un mesaj greu, împovărător? Poate fi împovărător pentru aceia care doresc să continue să păcătuiască! Dar este un mesaj îmbucurător, de eliberare, pentru aceia care sunt scârbiţi şi obosiţi de captivitatea păcatului.

Orice prizonier ar fi fermecat dacă ar auzi un mesaj că s-ar putea elibera. Aceasta nu mai sună împovărător pentru el, nu-i aşa?

Isus a fost uns să vestească "eliberarea captivilor (păcatului) şi să dea drumul celor care sunt apăsaţi (de Satan)" (Luca 4:18). Promisiunea glorioasă a noului legământ este: "Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege (vechiul legământ), ci sub har (noul legământ întemeiat de Isus)" (Romani 6:14). Primul pas către victorie este să crezi că o asemenea viaţă este posibilă pentru tine.

Ispitire şi păcat

Între a fi ispitit şi a păcătui este o diferenţă. Biblia spune "Fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului…" (Iacov 1:14,15). Păcatul nu este născut în inima noastră până nu este lăsată pofta să conceapă în firea noastră. Când o pornire străfulgeră o sugestie în mintea noastră, suntem ispitiţi. Dacă mintea noastră acceptă acea ispită, atunci are loc o concepere şi se naşte păcatul.

A fi ispitiţi nu ne face să fim răi. Chiar Isus Însuşi a fost ispitit. Dar El niciodată nu a păcătuit nici măcar o dată, în vreun fel, şi aşa, El a fost total pur.

Scriptura spune că Isus a fost făcut "asemeni fraţilor Săi în toate lucrurile" şi "ispitit în TOATE, asemenea nouă" (Evrei 2:17; 4:15). El a fost ispitit exact ca noi, şi, cu toate acestea, El nu a păcătuit niciodată.

Poate că, pentru unii dintre noi, acest lucru nu sună la fel de minunat, pentru că am gândi că Isus, fiind Dumnezeu, a putut în mod natural să învingă păcatul cu uşurinţă. Dar amintiţi-vă, când El a venit pe pământ, fusese "golit de Sine Însuşi" de privilegiile egalităţii cu Dumnezeu (Filipeni 2:6,7).

Deşi El era Dumnezeu, în timp ce a trăit pe pământ ca om, El a avut acces doar la aceeaşi putere a Duhului Sfânt pe care El ne-o oferă şi nouă astăzi. De aceea ni se spune să alergăm cursa "privind ţintă la Isus".

În lupta noastră de astăzi "împotriva păcatului", ne putem uita la exemplul Lui ca să ne încurajăm (Evrei 12:2-4). Şi aceasta, pentru că El a biruit, tot ca un Om, fiecare ispită cu care ne confruntăm şi noi astăzi. De aceea El a devenit pentru noi un Înainte Mergător şi un Exemplu de urmat. (Evrei 6:20).

Acesta este secretul "îndumnezeirii......- Hristos a venit în carne …. şi a fost îndreptăţit în Duh (1 Timotei 3:16). Deşi a avut corpul nostru, Şi-a menţinut duhul pur de-alungul întregii Sale vieţi.

Aceasta este ceea ce ne dă nădejdea că şi noi putem birui aşa cum El a biruit. Pentru că El "a deschis o cale nouă şi vie prin trupul Său" pentru noi, în care să-L putem urma (Evrei 10:20). Aceasta este calea sfinţirii.

Omul cel vechi şi omul cel nou

Am văzut deja cum omul cel vechi era ca un servitor necredincios care permitea tâlharilor să intre în casă. Însă omul vechi a fost răstignit, îndepărtat şi îngropat. Înlăuntrul nostru acum este un om nou, care spune "Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule" (Evrei 10:7).

Cu toate acestea, noi ştim că este posibil ca un ucenic al lui Isus să păcătuiască. Dar este o diferenţă între un ucenic care păcătuieşte şi un necredincios care păcătuieşte, aşa cum este o diferenţă între o pisică ce cade în noroi faţă de un porc ce alege să se bălăcească în noroi! Pisica urăşte noroiul, dar poate cădea accidental. Dar porcul iubeşte noroiul. Totul este o chestiune de natură interioară.

Ucenicul lui Isus are un nou caracter care iubeşte puritatea şi urăşte păcatul. Omul cel vechi doreşte să păcătuiască. Omul nou nu vrea să păcătuiască niciodată. Dar, dacă omul nou nu este suficient de puternic, s-ar putea să nu fie capabil să ţină închisă uşa împotriva poftelor firii. Aceasta nu însemnă că el doreşte acele pofte. Nu. Dar nu este suficient de puternic ca să le reziste. Aceasta se poate întâmpla fie pentru că nu s-a hrănit suficient cu Cuvântul lui Dumnezeu, sau pentru că nu s-a întărit pe sine prin rugăciune. Deci, între a comite păcatul şi a cădea în păcat este o diferenţă. Este important să ştim această diferenţă; putem atunci să evităm o grămadă de sentimente de condamnare care apar în inima noastră.

Biblia spune că "cine practică păcatul (adică acela care continuă să păcătuiască deliberat) este de la Diavolul" (1 Ioan 3:8). Pe de altă parte, Ioan le scrie credincioşilor spunând, "Dar dacă cineva a păcătuit (cu alte cuvinte, dacă cineva cade în păcat accidental), avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hrisos Cel drept. El este ispăşirea pentru toate păcatele…" (1 Jn. 2:1,2).

Păcatul conştient şi păcatul inconştient

Mai există o diferenţă între căderea în păcat şi a avea păcat. A avea păcat înseamnă a avea în personalitatea noastră păcate inconştiente - de care noi nu suntem conştienţi, deşi alţii, mai maturi, să le poată observa în noi înşine. Dar astfel de păcate inconştiente nu trebuie să ne facă să ne simţim vinovaţi niciodată. Pentru că, Cuvântul lui Dumnezeu spune: "păcatul nu este ţinut în seamă când nu este o lege" (Romani 5:13). (Aceasta înseamna, totodată, că

Dumnezeu nu ne impută păcatul când nu există cunoştinţa acestuia în mintea noastră conştientă).

Vom avea păcat inconştient în noi până în ziua morţii noastre - într-o măsură din ce în ce mai mică, dacă, bineînţeles, mergem în lumină. Biblia spune "Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi (1 Ioan 1:8). Acela care spune că nu are nici un păcat, în realitate pretinde că ar fi devenit deja perfect ca Hristos. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că noi "vom fi ca El", numai când El se va întoarce - şi nu înainte de aceasta (1 Ioan 3:2).

Totuşi, e necesar ca păcatul inconştient să fie spălat; şi "sângele lui Isus Hristos, ne curăţeşte de orice păcat" (inclusiv cel inconştient), atâta timp cât umblăm în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7). Prin urmare, acum putem sta cu îndrăzneală în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt infinit, fără nici o frică. Aşa este puterea sângelui lui Hristos care ne îndreptăţeşte. Aleluia!

Îndurare şi Har

Ni se spune să venim cu deplină încredere "la scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16). Îndurarea şi harul nu sunt unul şi acelaşi lucru. Îndurarea se referă la iertarea păcatelor noastre. Aceasta e legată de trecutul nostru. Dar, în acelaşi timp, noi avem nevoie de har - pentru atunci când suntem în nevoie, în viitor. Timpul nostru în nevoie este când suntem ispitiţi, cand suntem aproape să cădem - exact ca Petru, când era aproape să se înece în Marea Galileii (Matei 14:30). Iată momentul când trebuie să strigăm după har; şi, la fel cum Isus imediat Şi- a întins mâna să-l prindă pe Petru, vom vedea cum şi noi obţinem har, aşa încât vom sta în picioare şi nu vom cădea.

În Cuvântul lui Dumnezeu sunt promisiuni minunate care ne asigură că Dumnezeu ne va ţine să nu cădem. Uitaţi-vă doar la câteva dintre acestea: Înainte de toate, Dumnezeu ne promite că nu ne va lăsa niciodată să fim ispitiţi de nici o ispită prea mare pentru noi ca s-o biruim: "Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea, ca s-o puteţi suporta" (1 Corinteni 10:13). Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: "El poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale (Iuda 24).

Cu acestea şi multe alte promisiuni minunate date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai avem cum să păcătuim. Viaţa noastră poate fi trăită de acum înainte doar pentru a face voia lui Dumnezeu (aşa cum spune în 1 Petru 4:2).

Sfinţire progresivă

Isus le-a spus apostolilor Săi ca aceştia să-i înveţe pe alţii să păzească tot ceea ce El a poruncit (Matei 28:20). Acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu va căuta, în primul rând, cu toată inima sa să descopere care sunt aceste porunci; şi apoi va căuta să se supună lor (Ioan 14:21).

Sub lege, Dumnezeu a dat oamenilor porunci, dar nu şi puterea de a se supune lor. De ce a dat atunci Dumnezeu Legea? Doar pentru ca omul să poată descoperi că el este incapabil să se ridice la standardele lui Dumnezeu, şi să

vadă în acest fel nevoia sa pentru un Mântuitor şi un Ajutor. "Astfel, Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos (Galateni 3:24). Dar acum, Dumnezeu a făcut noul legământ cu omul. Şi El ne-a dat, nu doar porunci, dar şi un Exemplu în persoana Domnului nostru Isus Hristos.

Isus a dovedit prin viaţa Sa pământească că este posibil şi pentru noi să păzim toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, de asemenea, a promis că, sub noul legământ, va pune Legile Lui în minţile noastre şi le va scrie în inimile noastre (Evrei 8:10). El face aceasta prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

Duhul Sfânt este Ajutorul care nu doar ne arată voia lui Dumnezeu, dar ne dă atât dorinţa să o împlinim cât şi harul de a ne supune ei în totalitate.

Dumnezeu este Acela care ne va sfinţi pe deplin (1 Tesaloniceni 5:23). Nu putem s-o facem singuri. Trebuie să depindem de El - pentru că El este Cel Care lucrează în noi, dându-ne atât dorinţa cât şi puterea de a face voia Lui. Dar noi trebuie să "ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur" (Filipeni 2:12,13). Trebuie să lucrăm în afară ceea ce Dumnezeu lucrează înuntru, pentru că El nu ne-a transformat în roboţi!

Dumnezeu ne spală de vina păcatului. Dar nouă ni se porunceşte "să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu" (2 Corinteni 7:1). Trebuie să facem aceasta atunci când, şi pe măsură ce, ni se luminează orice stricăciune înlăuntrul nostru. Astfel, în timp ce, prin "Duhul facem să moară poftele trupului" (Romani 8:13), roadele Duhului - bucuria, pacea, răbdarea, blândeţea, bunătatea, credincioşia, facerea de bine şi stăpânirea de sine - se vor manifesta în noi din ce în ce mai mult. Iată ce înseamnă să fim transformaţi după chipul lui Hristos. În acest fel, calea noastră va deveni ca lumina strălucitoare "care merge mereu crescând" (Proverbe 4:18). Aceasta este calea glorioasă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru noi.

Capitol 8
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI RUGĂCIUNEA

Cele două lucruri de care are nevoie la naştere un copil nou-născut sunt mâncarea şi aerul. Exact la fel se întâmplă cu cei care experimentează o naştere spirituală. Copilul nou-născut al lui Dumnezeu are nevoie să mănânce şi să respire. Cuvântul lui Dumnezeu este menit a fi hrana lui, iar rugăciunea este respiraţia lui vitală.

Cuvântul lui Dumnezeu - Hrana noastră spirituală

La început, un copil are nevoie de lapte, dar, mai târziu, are nevoie de hrană solidă. Biblia conţine atât lapte cât şi hrană tare. Laptele este numit "cuvintele începătoare ale lui Hristos (Evrei 6:1); iar hrana solidă este numită "cuvântul despre dreptate" (Evrei 5:13).

Cât de repede trecem la hrana solidă depinde de cât de repede ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-o dă. Creşterea noastră spirituală este dependentă de credinţă şi ascultare.

Dumnezeu ne-a promis în Cuvântul Său că ne putem încrede în El. El ne-a dat şi porunci să ascultăm. Dacă medităm la Cuvântul lui Dumnezeu în mod regulat, ne încredem şi ne supunem Lui, vom descoperi că suntem adânc înrădăcinaţi în Dumnezeu, ca un pom veşnic verde care niciodată nu se veştejeşte. Dumnezeu ne va putea atunci binecuvânta în aşa fel încât să prosperăm în tot ceea ce facem (Psaalmul 1:2,3).

Nu putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu doar prin studiu intelectual. Avem nevoie de revelaţia Duhului Sfânt. Isus a spus că adevărurile spirituale sunt ascunse de cei înţelepţi şi învăţaţi şi descoperite pruncilor (Matei 11:25).

Oare ce au pruncii şi nu au oamenii învăţaţi şi înţelepţi? O inimă curată! Dumnezeu se uită la inimă şi nu la minte. El dă revelaţii acelora care sunt umili şi tremură la Cuvântul Lui (Isaia 66:2).

Isus a spus că numai aceia care doresc să facă voia lui Dumnezeu vor înţelege Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7:17).

Cuvântul lui Dumnezeu - Sabia Duhului

Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea arma pe care noi o folosim în războiul împotriva Satanei. Este numit "sabia Duhului" în Efeseni 6:17. Isus Însuşi a folosit această armă cu efect deosebit, în timpul ultimelor trei ispitiri din pustie. De fiecare dată, el a neutralizat ispitirile lui Satan cu "Este scris…." (Matei 4:4,7,10).

Aşa a biruit El; şi tot aşa putem birui şi noi. Satan este Acuzatorul. Trebuie să distingem între acuzaţiile lui şi condamnările venite din partea Duhului Sfânt. Întotdeauna Satan caută să ne facă să ne simţim condamnaţi de acuzaţiile lui. Pe de altă parte, condamnarea Duhului Sfânt este întodeauna blândă şi plină de speranţă. Putem să-l biruim pe Acuaztor doar prin "sângele Mielului şi prin

cuvântul mărturisirii noastre" (Apocalipsa 12:11). Acuzaţiile lui legate de păcatele noastre trecute pot fi depăşite doar prin mărturia pe care i-o dăm, că sângele Lui Hristos ne-a curăţat şi ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit.

Trebuie să folosim aceeaşi armă pe care a folosit-o şi Isus, şi anume: "Este scris…." Mărturisind lui Satan Cuvântul lui Dumnezeu este modul în care învingem nu numai acuzaţiile acestuia, dar şi descurajarea, teama şi o ceată de alte ispite cu care ne asaltează Satan mintea. De aceea este important să ştim bine Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât Duhul Sfânt să ni-l aducă în minte la nevoie. În acest sens, este bine să avem un timp în fiecare zi când să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I să ne vorbească. Pe măsură ce strângem Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, el ne va ţine să nu păcătuim împotriva Lui (Psalmul 119:11).

Planul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre

Dumnezeu are un plan perfect pentru vieţile noastre. Şi El doreşte să ne călăuzească către împlinirea lui. Cea mai binecuvântată viaţă pe care am putea-o trăi vreodată pe pământ este aceea în care noi împlinim pe deplin acest plan.

Cât de minunat este să ştim că, în alegerea carierei şi a partenerului de viaţă, Dumnezeu deja a trasat o hartă pe care noi să o urmăm! Dacă alegem calea Lui, putem evita numeroasele capcane pe care Satan ni le-a aliniat.

Cuvântul Lui este acela prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, în primul rând, în acest plan. Descoperirea voii lui Dumnezeu este un subiect întreg pe care l-am acoperit mai detaliat în cartea mea intitulată "FINDING GOD'S WILL" ("Descoperirea voii lui Dumnezeu").

Abordarea căsătoriei dintr-o perspectivă spirituală este dezvoltată într-o altă carte a mea intitulată "SEX, LOVE & MARRIAGE - The Christian Approach" ("Viaţa intimă, Dragostea şi Căsăstoria - Abordarea Creştină").

Rugăciunea - Vorbind cu Dumnezeu

Comunicarea cu Dumnezeu este o chestiune cu dublu sens. Mai întâi, noi Îl auzim pe Dumnezeu vorbindu-ne prin Cuvântul Lui. Şi apoi noi Îi vorbim. Însă, rugăciunea nu înseamnă doar a face cereri lui Dumnezeu.

O parte primordială a rugăciunii ar trebui să fie trăirea în părtăşie cu Dumnezeu, asemeni unei mirese cu mirele ei. Nu există reguli despre cum ar trebui să vorbească o mireasă cu mirele ei.

Dar, ca o instruire, este bine ca rugăciunile noastre să conţină:

  1. laudă Tatălui nostru pentru Cine este El;
  2. mărturisirea păcatului şi a eşecului;
  3. cereri privind împărăţia lui Dumnezeu;
  4. cereri referitoare la nevoile noastre;
  5. intervenţie pentru nevoile altora;
  6. mulţumiri pentru ceea ce Dumnezeu a făcut; şi
  7. mulţumiri pentru ceea ce Dumnezeu va face.

Isus ne-a spus "să ne rugăm neîncetat" (Luca 18:1). Un obicei bun de dezvoltat este să învăţăm să vorbim cu Dumnezeu despre lucrurile mărunte ale vieţii

zilnice - şi să fim, astfel, într-un spirit de rugăciune pe tot parcursul zilei. Drept urmare, vorbirea cu Dumnezeu va deveni o bucurie pentru noi şi nu un ritual. Vom descoperi, totodată, că Dumnezeu ne vorbeşte în inima noastră în moduri surprinzătoare.

În şcoala rugăciunii, acestea sunt doar lecţii de grădiniţă. Putem avansa mai departe dacă suntem credincioşi. În orice caz, rugăciunea nu trebuie lăsată niciodată să degenereze într-un ritual sec, gol.

Rugăciunea este ca respiraţia. Când respiraţia ne devine greoaie, ştim că ceva este în neregulă cu noi! Rugăciunea nu a fost menită de Dumnezeu să fie seacă sau plictisitoare.

Pe măsură ce avansăm, vom descoperi că rugăciunea devine o lucrare grea. Dacă suntem credincioşi sarcinilor mici pe care Dumnezeu ni le pune pe inimă să ne rugăm, vom descoperi că Dumnezeu ne dă din ce în ce mai multe din poverile Lui. Putem deveni, astfel, lucrători împreună cu Dumnezeu, în lucrarea Lui de binecuvântare a altora.

Isus Se ruga "cu strigăte mari şi cu lacrimi" (Evrei 5:7). O dată, când S-a rugat în Ghetsimani, sudoarea Lui s-a transformat în picături mari de sânge (Luca 22:44). Aşa de intensă era rugăciunea lui. Altă dată, Şi-a petrecut noaptea întreagă rugându-se (Luca 6:12). Avea un obicei de a dispărea adeseori în locuri pustii ca să se roage (Luca 5:16). Cum a remarcat cineva, "Aşa cum, turiştii caută obiective pe care să le vadă, ori de câte ori ajung într-un loc nou, Isus căuta întotdeauna, oriunde mergea, un loc liniştit unde să se roage.

Exemplul lui Isus ne arată cât de importantă este rugăciunea. Dacă El avea nevoie să se roage aşa de mult, cât atât mai mult am eu şi tu. Du, atunci, bătălia împotriva leneviei şi hotărăşte-te, cu orice preţ, să fii un bărbat/ femeie de rugăciune.

Capitol 9
PĂRTĂŞIA ŞI BISERICA

Am văzut deja că Dumnezeu vrea să ne transforme în chipul lui Hristos. Dar transformarea aceasta nu are loc în noi, izolaţi de alţi ucenici ai lui Isus. Numai împreună cu ei suntem transformaţi. Dumnezeu doreşte ca noi să trăim, nu doar în dependenţă de El, dar şi în tovărăşie unii cu alţii.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu lucra prin indivizi - un Moise sau un Ilie sau un Ioan Botezătorul etc.. Sub noul legământ, însă, ceea ce Dumnezeu doreşte, este un Trup de ucenici care au devenit una sub căpetenia lui Hristos. Iată ce este "biserica" - Trupul lui Hristos (Efeseni 1:22,23; 2:14- 16).

Biserica - Trupul lui Hristos

Biserica nu este o clădire, nici o denominaţiune. Cuvântul englezesc "biserică" din Noul Testament este o traducere a cuvântului grecesc "ekklesia", care înseamnă o adunare de oameni care sunt chemaţi - în acest caz, chemaţi din lume pentru a fi posesiunea lui Dumnezeu.

În întreaga lume, toţi aceia care au răspuns chemării lui Dumnezeu de a fi separaţi de păcat şi de lume, formează biserica - Trupul lui Hristos. În fiecare localitate, aceşti membri ai Trupului lui Hristos trebuie să devină împreună o expresie locală a acestui trup.

Primul trup al lui Hristos a fost trupul fizic în care Isus a venit pe pământ. În acel trup, Dumnezeu S-a arătat pe Sine Însuşi lumii. Isus s-a predate pe Sine aşa de total Tatălui, încât, la sfărşitul vieţii Sale, El a putut să spună "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl." (Ioan 14:9).

Chemarea noastră acum este ca, împreună, să-L reprezentăm pe Isus lumii din jurul nostru. Nici unul nu poate să-L reflecte pe Isus în mod adecvat, doar de unul singur. Avem nevoie unii de alţii. Cei mai buni dintre noi, chiar, sunt încă neechilibraţi. Avem punctele noastre tari, dar avem totodată şi punctele noastre slabe. Putem fi capabili să-L refelectăm bine pe Isus într-un anumit domeniu, dar foarte sărac în altul. Împreună, însă, vom descoperi că punctele tari echilibrează punctele slabe ale altuia. Şi dacă trăim în dragoste şi supunere unul altuia, Hristos poate fi reflectat, în plinătatea Lui, prin noi, unei lumi necredincioase. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru biserică.

A deveni parte a unei biserici locale

După ce te-ai convertit, vei avea nevoie să găseşti şi să te alături unei părtăşii de ucenici care sunt doritori să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să meargă pe urmele lui Isus.

Ajuns aici, noul convertit poate fi tulburat de numeroasele grupări şi denominaţiuni pe care le întâlnim în Creştinism. Din nefericire, de la un capăt la altul al spectrului doctrinar, există multe, multe grupuri care se revendică a fi singurii reprezentanţi ai lui Hristos pe pământ!! Multe din aceste grupări te

înghiontesc cu Biblia lor pentru a-ţi dovedi că tu nu poţi fi parte a Trupului lui Hristos dacă nu te alături lor!

Ar fi aproape imposibil să-i convingi pe majoritatea că Dumnezeu are mulţi copii care nu sunt în "grupul" lor şi care nu păstrează formele lor doctrinare cu exactitate!

Astfel este puterea prejudecăţii! Trebuie să fii atent să nu fii prins în această plasă de fariseism şi cultism, care infestează aşa de mult creştinismul în zilele noastre! Ţine-ţi inima deschisă faţă de toţi care-L iubesc pe Domnul şi care caută să-L urmeze cu sinceritate. Poate că ei nu punctează sau haşurează aspectele doctrinale în exact acelaşi mod ca tine. Dar aceasta nu contează atâta timp cât ei merg în lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu putem pretinde ca ei să meargă în lumina pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă.

Primirea tuturor copiilor lui Dumnezeu

Trebuie să avem la fel de mulţi fraţi şi surori câţi copii are Dumnezeu. Trebuie să-i întâmpinăm cu bucurie şi să-i primim cu toată inima pe toţi aceia pe care Dumnezeu Însuşi i-a primit (Romani 14:1; 15:7). Dacă lui Isus nu I-a fost ruşine să numească pe cineva fratele Său, nu ar trebui să ne fie nici nouă ruşine (Evrei 2:11).

În această chestiune a părtăşiei, există două extreme către care tind să meargă credincioşii. Una este compromiterea adevărului însuşi pentru a menţine părtăşia. Cealaltă constă în a susţine uniformitatea în toate chestiunile până când este oferită adeziunea. Dacă eşti înţelept, vei ocoli ambele extreme.

Este evident că nu putem lucra împreună cu aceia care nu se învoiesc asupra modalităţii de îndeplinire a lucrării lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să pretindem ca cineva să creadă exact aşa cum credem noi, până în cel mai mic detaliu, ca să-i acordăm părtăşia noastră. Este o diferenţă între a lucra împreună cu cineva şi a te afla în părtăşie cu cineva.

Oricum, trebuie să cauţi o biserică în localitatea ta, care să poată fi o casă spirituală pentru tine, şi în care să te poţi angaja în lucrare.

Biserica Noului Testament

Din multitudinea de "biserici" din localitatea ta, trebuie să o cauţi pe aceea care se conformează îndeaproape Noului Testament, aşa cum ai înţeles a fi până acum.

Pe măsură ce timpul trece, şi vei înţelege mai mult din Noul Testament, poţi simţi că trebuie să părăseşti acea "biserică" şi să intri în alta care este urmat mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este chiar natural pentru cineva care creşte spiritual şi care este hotărât să continue pe calea cea mai bună a lui Dumnezeu pentru el. Nu te statornici pentru nimic mai puţin decât ce poate fi maxim de la Dumnezeu în orice domeniu - şi atunci nu vei avea nici un regret în veşnicie.

O biserică a Noului Testament nu va avea nici o etichetă confesională. Este o adunare de oameni care au fost aduşi împreună de Duhul Sfânt, în Numele lui

Isus Hristos. Domnul a promis să fie prezent doar în mijlocul unei astfel de adunări (Matei 18:20).

Biserica la care devii parte trebuie să fie una care acceptă Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu şi singurul fundament pentru credinţă şi viaţă.

Multe grupuri culte, deşi pretend că acceptă doar Biblia ca autoritate, citează adesea scrieri ale liderilor lor cu autoritate egală. Pe măsură ce te apropii de ele, vei vedea curând că atitudinile lor cultice te înrobesc.

În biserica lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt în mod egal preoţi ai lui Dumnezeu - pentru că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi preoţi (1 Petru 2:9). O "biserică" în care există o clasă specială de preoţi sau "pastori", care sunt singurii consideraţi a fi calificaţi să administreze Cuvântul, este contrar voii lui Dumnezeu. Conducerea bisericii a fost încredinţată de Dumnezeu în mâinile bătrânilor (întotdeauna mai mulţi de unul). Dar aceşti bătrâni să nu fie lucrători fără întrerupere (Faptele Apostolilor 14:23; Tit. 1:5). În întâlnirile unei biserici a Noului Testament, accentul se va pune pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi credincioşii din biserică vor avea libertatea să împărtăşească Cuvântul lui Dumnezeu potrivit maturităţii şi darului lor spiritual.

Dacă Cuvântul vorbit este cu adevărat inspirat de Duhul Sfânt, vei decoperi că el mângâie şi provoacă, înalţă şi expune "secretele inimilor oamenilor", silindu-i pe aceia care aud să recunoască că Dumnezeu vorbeşte (1Corinteni 14:3, 24- 31).

Principala misiune a unei biserici adevărate a Noului Testament este să facă ucenici şi să-i înveţe totala ascultare de poruncile lui Isus (Matei 28:19,20). Trăsătura distinctivă a unei astfel de biserici va fi dragostea reciprocă dintre membrii ei - aşa cum a declarat Isus în Ioan 13:35, "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi."

O asemenea biserică, unde Cuvântul este predicat cu putere, unde domneşte dragostea lui Dumnezeu şi unde poate fi simţită prezenţa Domnului, este biserica din care ar trebui să faci parte în localitatea ta.

Importanţa părtăşiei

Atunci când încercăm să trăim împreună în părtăşie iubitoare unii cu alţii, vom descoperi cât de mult trebuie să renunţăm la noi înşine şi să ne luăm crucea în fiecare zi, dacă vrem să menţinem această părtăşie.

Satan se ocupă mereu să aducă blocaje între copiii lui Dumnezeu. Dacă suntem maturi, vom fi întotdeauna atenţi să prevenim astfel de blocaje să intre între noi şi alţii. Este o matre pierdere în Trupul lui Hristos atunci când părtăşia este ruptă - atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru noi.

În unitatea din biserică există o putere extraordinară. Satan poate fi biruit doar printr-o biserică unită. Isus a spus "Chiar dacă doi credincioşi sunt în totalitate una în duhurile lor, complet uniţi, orice vor cere Tatălui, le va fi dat - pentru că Eu sunt prezent în putere, oriunde două sau trei astfel de suflete sunt adunate

împreună de Duhul Sfânt. Şi o asemenea părtăşie de credincioşi poate lega forţele satanice în ceruri şi pe pământ, restrângând astfel puterea lui Satan. Ei pot de asemenea elibera oameni din robia lui Satan prin rugăciun i" (Matei 18:18-20 - parafrazare liberă).

De aceea Satan aduce divizări între credincioşi şi de aceea el formează clici şi grupuleţe într-o biserică. El urmăreşte să-şi protejeze propria împărăţie de la atacul unei biserici unite. Trebuie să fim atenţi la schemele lui Satan şi să nu le ignorăm.

Gândiţi-vă doar ce limitare ar fi fost în trupul fizic al lui Hristos dacă mădularele Lui erau incapabile să lucreze împreună. El n-ar fi fost capabil să manifeste în această lume slava lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o. Aceasta este limitarea cu care se confruntă astăzi Hristos, Capul Trupului Său spiritual, biserica, când credincioşii sunt divizaţi.

Şi noi pierdem deopotrivă. Dacă te desparţi, chiar şi numai de unul dintre copiii lui Dumnezeu, te privezi singur de anumite bogăţii ale lui Dumnezeu care ar fi putut veni la tine doar prin acel copil al lui Dumnezeu. Putem cunoaşte dragostea lui Hristos numai "împreună cu toţi sfinţii" (Efeseni3:17-19).

(Pentru un studiu în adâncime al importanţei părtăşiei creştine, poţi citi cartea mea, "ONE BODY IN CHRIST" ("Un Trup în Hristos").

Capitol 10
SFĂRŞITUL ACESTUI VEAC

În timpurile Vechiului Testament nu exista o înţelegere clară în ce priveşte viaţa după moarte şi planul lui Dumnezeu pentru viitor. Dar Isus ne-a explicat foarte clar şi aceste două aspecte .

Ce este după moarte?

Pentru un ucenic al lui Hristos, moartea nu are nimic groaznic, pentru că Isus a biruit moartea. Moartea este un vrăjmaş învins. Isus a murit şi, prin aceasta, l-a lăsat pe Satan fără putere, de aceea noi nu trebuie să mai avem vreo teamă de moarte (Evrei 2:14,15). Cheile morţii sunt acum în mâinile lui Isus (Apocalipsa 1:18). Acum, doar El poate deschide uşa morţii pentru oricare dintre ucenicii Lui. Satan nu-i poate atinge.

Ce se întâmplă când moare cineva? Isus a răspuns la această întrebare când a vorbit despre bogatul şi Lazăr. Ar fi bine dacă ai citi Luca 16:19-31 chiar acum, înainte de a trece mai departe.........

Aceasta nu este o pildă - pentru că în nici o pildă nu a folosit Isus numele unui om aşa cum a făcut aici. Atât Lazăr cât şi bogatul au fost oameni reali.

a făcut clar faptul că există doar două locuri în care merg morţii. Unul este Raiul (numit şi "sânul lui Avram" sau "Paradisul") - un loc de mângâiere ; şi celălalt, Iadul - un loc de tortură şi suferinţă. Când o persoană moare, sufletul lui se duce imediat în unul dintre aceste locuri, înainte chiar ca trupul lui să fie îngropat pe pământ. Şi chiar dacă nu are un corp, el va fi conştient de împrejurimile lui, de mângâiere sau de durere.

Omul este o fiinţă întreită, compusă din duh, suflet şi trup (1Tesaloniceni 5:23). La moarte sufletul şi duhul sunt separate de corp şi merg ori în rai, ori în iad. Pe cruce, Isus i-a spus tâlharului pocăit că va fi cu El în rai chiar în acea zi. Atât Isus cât şi tâlharul au mers în rai imediat ce sufletele lor şi-au părăsit trupurile.

Isus spusese că, după moartea Sa, va fi "în inima pământului" 3 zile şi 3 nopţi (Matei 12:40). De aici ştim că paradisul trebuie să fi fost atunci în inima pământului. Dar, când Hristos a fost înviat, "din părţile mai de jos ale pământului…. Şi suindu-se la înălţime, a luat robia roabă" (Efeseni 4:8,9). El a luat raiul şi toate sufletele din el în cel de-al treilea cer.

În 2 Corinteni 12, când comparăm cersetele 2 cu 4, vedem că paradisul este localizat acum în cel de-al treile cer. Acesta este locul unde merge ucenicul lui Hristos imediat după ce moare (Filipeni 1:23).

Semnele venirii lui Hristos

Biblia ne spune despre numeroase evenimente care vor avea loc foarte aproape de momentul întoarcerii lui Hristos pe pământ. Iată unele dintre ele:

  1. Războaie, foamete şi cutremure de pământ (Matei 24:7). Acestea au existat în toate timpurile pe pământ. Dar, s-a înregistrat o creştere enormă a lor de la al II-lea Război Mondial (1939-1945).
  2. O explozie bruscă a cunoaşterii şi o creştere foarte mare a călătoriilor la nivel mondial (Daniel 12:4).
  3. Ambele aceste două evenimente s-au dezvoltat în ultimii 50 de ani, într-un ritm nemaintâlnit înainte.
  4. Oamenii vor fi iubitori de plăceri (2 Timotei 3:4). Imoralitatea este un rău caracteristic, în special, timpurilor noastre. Toate filmele şi înregistrările video pornografice servesc scopurilor lui Satan de promovare a imoralităţii
  5. Oamenii vor fi aroganţi, insultători, neascultători de părinţi (2 Timotei 3:2- 4). Peste tot în jurul nostru vedem, astăzi, spiritul de răzvrătire - în case, în şcoli, în universităţi şi în fabrici.
  6. credincioşii vor cădea de la credinţă (1 Timotei 4:1). Şi acest lucru se întâmplă în zilele noastre, odată cu proliferarea vastă a multor culte cărora le cad pradă numeroşi credincioşi.
  7. Renaşterea naţiunii Israel (smochinul - un simbol al Israelului - înmugurind Luca 21:29-32). Din anul 70 A.D., evreii au fost împrăştiaţi în toată lumea. De atunci, acest smochin a zăcut ofilit aproape 19 secole. Dar, în mai, 1948, naţiunea Israel s-a născut încă o dată. Isus a spus că Ierusalimul va fi ocupat de naţiuni străine până când sunt împlinite timpurile acelor naţiuni (Luca 21:24). Pentru prima dată, în cele 20 de secole, în iunie 1967, Israelul a ocupat oraşul Ierusalim.

Este uimitor să vezi ce se întâmplă astăzi în lume. Toate semnele indică venirea lui Hristos foarte curând.

Prima înviere şi scaunul judecăţii lui Hristos

Când vine Hristos, toţi care-I aparţin, vor fi transformaţi într-o clipită. Vom primi trupuri noi, care niciodată nu îmbătrânesc sau mor (1 Corinteni 15:51- 53).

Trupurile noastre noi vor fi asemeni trupului pe care Isus Însuşi L-a avut după învierea Sa (Filipeni 3:20,21). Aceia care au murit în Hristos, vor ieşi din morminte în noile trupuri şi, alături de ucenicii în viaţă ai lui Isus din acel moment, se vor ridica în aer să-L întâlnească pe Domnul (1Tesaloniceni 4:13- 17).

Apoi, Hristos îşi va instala locul Său de judecată, unde vom fi judecaţi (evaluaţi)

şi răsplătiţi în mod individual potrivit credincioşiei în vieţile noastre pământeşti.

Biblia vorbeşte despre coroane decernate în acea zi pentru aceia care au fost credincioşi. Poţi citi 2 Corinteni 5:10; 1 Corinteni 3:11-15 şi 4:5; 2 Timotei 4:8 şi 1Petru 5:4 pentru mai multe detalii ale răsplătirilor pe care Domnul le va da atunci ucenicilor săi.

În acea zi, vom vedea că "mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi" (Matei 19:30). Mulţi care ne par a fi foarte spirituali pe pământ, vor fi văzuţi atunci în lumina Lui Dumnezeu nu atât de credincioşi. Alţii, despre care nu am avut păreri înalte, vor fi văzuţi drept credincioşi în lumina lui Dumnezeu.

În acea zi, văduva necunoscută dar credincioasă va lua întâietatea în faţa predicatorului faimos în întreaga lume, însă necredincios.

În acea zi vom descoperi că multe lucruri ca banii şi faima, pe care oamenii le consideră a fi valoroase pe pământ, nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu; şi că multe virtuţi pe care oamenii nu le valorizează, cum ar fi puritatea, umilinţa, neegoismul, mila şi bunătatea sunt preţuite mult de către Dumnezeu.

Apoi, va avea loc ceea ce Biblia numeşte "nunta Mielului lui Dumnezeu" - căsătoria spirituală a lui Isus Hristos cu Mireasa Lui - aceia care au fost credincioşi, lepădându-se de sine, luându-şi crucea în fiecare zi şi urmându-L pe El ca ucenici ai Lui pe pământ (Apocalipsa 19:8-10). În acea zi vom vedea că a meritat pe deplin să suferim neînţelegerea, ruşinea, persecuţia şi chiar moartea de dragul Domnului nostru şi al evangheliei Lui

Mileniul

Va începe apoi o domnie a păcii de 1000 de ani, când condiţiile Grădinii Edenului se vor instala pe pământ, leul trăind în pace cu mielul iar copilul jucându-se cu o cobră inofensivă etc., (Isaia 11:6-9).

Isus va domni atunci din Ieruaslim ca Rege peste lumea întreagă (Zaharia 14:9- 21). Satan va fi legat în timpul acestor ani aşa încât nu va mai avea acces pe pământ aşa cum are acum.

La sfârşitul celor 1000 de ani, Satan va fi eliberat o perioadă scurtă pentru a testa încă o dată locuitorii neconvertiţi ai pământului. O mare mulţime îl va urma din nou pe Satan. Aceasta va fi demonstraţia lui Dumnezeu pentru îngeri şi oameni că acei oameni nu vor ca Hristos să domnească peste ei, chiar şi după ce au văzut 1000 de ani de pace.

Astfel este orbirea şi încăpăţânarea şi ticăloşia. Dar Dumnezeu va coborî pentru judecată la acea mulţime răzvrătită; iar Satan va fi aruncat în iazul de foc (care este doar o versiune mai mare a iadului - Apocalipsa 20:7-10).

A doua înviere şi judecata finală

Dumnezeu va pregăti scaunul Lui de judecată pentru a judeca toţi necredincioşii. Aceasta va fi a doua înviere. Morţii vor fi ridicaţi din morminte. Sufletele tuturor necredincioşilor se vor întoarce din iad în trupurile lor pământeşti pentru a sta înaintea lui Dumnezeu la judecată. Ei vor fi judecaţi "după cele scrise în cărţile acelea, după faptele lor" (Apocalipsa 20:12).

Memoria este asemeni unei casete video care înregistrează cu exactitate tot ceea ce am gândit, spus şi făcut, şi totodată, atitudinile şi motivele de-alungul întregii noastre vieţi pământeşti. Voinţa lui Dumnezeu va derula, în acea zi, caseta aceea pentru ca lumea întreagă să vadă vieţile ascunse ale tuturor. Aceasta va fi modul lui Dumnezeu de a arăta că El este perfect drept în trimiterea oamenilor în judecata veşnică. Aceia ale căror nume nu sunt găsite în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc pentru a se alătura lui Satan, căruia i-au slujit pe pământ (Apocalipsa 20:15).

Sfârşitul Timpului

Apoi timpul va înceta şi va începe eternitatea. Bărbaţii şi femeile răscumpăraţi vor intra într-un cer nou şi pământ nou iar mireasa lui Hristos va străluci în toată slava ei (aşa cum descrie Apocalipsa 21).

Din acel cer şi pământ perfect, Satan şi toţi necredincioşii vor fi alungaţi. În noul univers glorios, păcatul nu-şi va mai ridica niciodată capul hidos şi nu va mai fi nici o poftă păcătoasă în firea noastră. Raiul va fi plin de oameni care au ales bucuroşi voia lui Dumnezeu pentru eternitate.

Chemarea la biruinţă

Petru spune, "Deci, fiindcă toate aceste lucruri (cerurile şi pământul de acum) se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă… " (2 Pet. 3:11,12). Mesajul Duhului în aceste ultime zile, poate fi rezumat într-un cuvânt: "BIRUIŢI" (Vedeţi Apocalipsa 2:7, 11, 17,26; 3:5, 12,21; 21:7).

Am început această carte arătând elementul care lipseşte în predicarea zilelor noastre către necredincioşi - POCĂIŢI-VĂ.

Încheiem această carte subliniind elementul care lipseşte în predicarea zilelor noastre către credincioşi - BIRUIŢI.

Chemarea lui Dumnezeu către om, de când acesta a căzut în păcat, a fost să devină un biruitor. Dumnezeu i-a spus lui Cain, "Păcatul stă la uşă culcat (inimă) …dar tu trebuie să-l stăpâneşti" (Geneza 4:7). În ultima carte din Biblie acea chemare este repetată, "Cel care va birui va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu." (Apocalipsa 21:7).

Nimic de pe pământ nu se poate compara cu slava unei vieţi trăite în părtăşie cu Dumnezeu şi în împlinirea scopurilor Lui. Viaţa pe care a trăit-o Isus pe pământ a fost cea mai minunată, cea mai glorioasă şi cea mai fericită pe care ar fi putut-o trăi cineva. El nu a fost o celebritate mondială sau bogat. Dar El a emanat slava lui Dumnezeu prin viaţa Lui.

Vestea bună a evangheliei este că şi tu poţi emana acea slavă. Poţi fi un biruitor în toate zilele vieţii tale pământeşti.

Fie să rămâi credincios şi să trăieşti tot timpul raportându-te la valorile eternităţii. Amin.