SCOPUL LUI DUMNEZEU CU

scris de :   Zac Poonen categorii :   Spirit Filled Life

Capitol
Introducere

About the Book

Christendom is filled today with believers who are seeking for God’s material blessings. Very few seek for God’s approval over the way they live. But when we stand before the Lord in the final day, we will discover that the wisest people on earth were those who sought to gain God’s approval, more than His blessing.

The empty honour of Christendom will then be seen clearly for the rubbish that it is. Money and material things we will then see, were only the means by which God tested us to see whether we qualified to be a part of His eternal kingdom. Those who loved anyone or anything on earth more than the Lord Jesus, will discover their eternal loss in that day.

The greatest honour that any human being can have is to hear the Lord Jesus say to him in that day. “Well done, good and faithful servant. Enter into the joy of your Lord.”

Now is the time when God is testing us. If you want your eyes to be opened to see something of the realities that you will see clearly in that final day, read this book with a hungry heart…

Zac Poonen

Zac Poonen was formerly an officer in the Indian Navy. He has been engaged in a church-planting ministry in India and other countries since 1975. He ministers at deeper life conferences in many lands. He and his wife Annie, live in Bangalore, South India. They have four married sons, who, along with their wives, are also following the Lord.

website: www.cfcindia.com; email: [email protected]

Capitol 0
Doamne, dă-mi lumină

1. Dacă n-am renunţat la toate Ca răspuns la chemarea ta de dragoste; Dacă de Tine am ascuns ceva, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

Doamne, ajută-mă să mă cercetez în fiecare zi, Pe-această cale nouă şi dătătoare de viaţă să pot păşi. Caut harul Tău cu toată inima mea, Pentru a fi făcut pur, Ţie asemenea.

2. Dacă ceva de pe pământ M-atrage cu valoarea sa; Dacă banii au asupră-mi vreo putere, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

3. Dacă viaţa toată în jurul meu se-nvârte Şi a grijilor pentru a mea familie; Dacă trăiesc doar pentru mine, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

4. Este ceva bun ce-ar fi trebuit să fac? Este vreun suflet pe care să nu-l fi câştigat? Am rănit nepăsător pe cineva? Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

5. Dacă eşecul cuiva nu a adus Întristare şi grijă în inima mea; Dacă am judecat pe alţii în gândirea mea, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

6. Dacă mi-a păsat de aplauzele oamenilor, Sau le-am căutat pe ale mele şi m-am ferit de cruce; Dacă mi-a fost teamă de batjocura lor, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

7. Dacă-n rugăciune n-am căutat puterea Ta, Datorită trudirilor şi îngrijorărilor pe care le dă lumea; Dacă nu tânjesc după Tine, Doamne, dă-mi lumină, să pot vedea.

Capitol 1
Chemaţi, aleşi şi credimcioşi

Una este să fii acceptat de Dumnezeu; şi cu totul altceva este să fii APROBAT de Dumnezeu.

Rămăşiţa Credincioasă

Cartea Apocalipsa vorbeşte despre victoria Mielului lui Dumnezeu. Dar ni se spune că Mielul are o armată de ucenici prin care El îşi duce bătăliile şi biruieşte. Aceşti ucenici sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi.

"Mielul… este Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor, şi cei care sunt cu El sunt cei chemaţi, aleşi şi credincioşi."(Apocalipsa 17:14).

Mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi dar şi mai puţini sunt credincioşi. Aceştia sunt biruitorii despre care se vorbeşte de zece ori în cartea Apocalipsa. Ei sunt ucenici ai lui Isus care, nu doar au fost acceptaţi de Dumnezeu, dar care au fost încercaţi de El prin numeroase împrejurări şi au fost aprobaţi de El.

Au fost mulţi cei care au crezut în Isus atunci când El era pe pământ, însă El nu s-a încredinţat tuturor.

"Pe când era El în Ierusalim.......mulţi au crezut în Numele Lui văzând semnele pe care le făcea. Dar Isus Însuşi nu se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi." (Ioan 2:23,24).

Isus ştia că marea majoritate a celor care credeau în El căutau propriul interes şi veneau la El doar pentru binecuvântari personale. Păcatele lor fuseseră iertate, însă ei nu doreau să fie biruitori. Pentru a fi învingător, trebuie să te eliberezi de urmărirea interesului propriu.

Când Ghedeon a adunat armata pentru a lupta împotriva duşmanilor Israelului, avea cu el 32,000 de bărbaţi. Însă, Dumnezeu ştia că nu toţi erau cu toată inima acolo. Aşa că Dumnezeu i-a redus treptat. Fricoşii au fost primii trimişi acasă. Au mai rămas încă 10,000. Aceştia au fost duşi la râu şi testaţi. Numai 300 au trecut testul şi au fost aprobaţi de Dumnezeu (Judecători 7:1-8).

Felul în care cei 10,000 de oameni au băut apă din râu ca să-şi potolească setea a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a hotărî cine se califica să intre în armata lui Ghedeon. Nici n-au realizat că erau testaţi. 9,700 dintre ei au uitat de tot de duşman în timp ce îngenuncheau să-şi sature setea. Doar 300 dintre ei au rămas pe picioare, în alertă, bând apă cu măinile căuş.

Testat în viaţa de zi cu zi

Dumnezeu ne testează tocmai în lucrurile obişnuite ale vieţii - în atitudinea noastră faţă de bani, plăcere, reputaţie lumească şi confort etc.. La fel ca armata lui Ghedeon, adeseori nici noi nu realizăm că Dumnezeu ne testează.

Isus ne-a avertizat să nu ne împovărăm cu îngrijorările acestei lumi. El a spus: "Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără veste." (Luca 21:34).

Pavel i-a îndemnat pe creştinii corinteni spunându-le: "timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să fie ca şi cum n-ar avea; cei care plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece............vă spun lucrul acesta ca să puteţi sluji Domnului fără piedică." (1 Corinteni 7:29-35).

Nu trebuie să permitem ca ceva din această lume să ne abată de la devotamentul total faţă de Domnul. Lucrurile legitime ale lumii sunt o capcană mai mare decât lucrurile păcătoase - deoarece lucrurile legitime par aşa de inocente şi inofensive!

Ne putem potoli setea - dar trebuie să ne facem mâinile căuş şi să bem exact atât cât e necesar. Mintea noastră trebuie să fie fixată asupra lucrurilor de sus şi nu asupra lucrurilor de pe pământ. Trebuie să renunţăm la tot, dacă e să fim ucenici ai lui Isus.

Ca un elastic întins, mintea noastră poate fi prezentă la lucrurile necesare din lume. Dar, odată ce s-a îngrijit de ele şi s-a eliberat de tensiunea lor, asemenea elasticului ţâşnind înapoi la poziţia sa normală, la fel şi mintea noastră trebuie să ţâşnească înapoi la lucrurile Domnului şi la veşnicie. Aceasta înseamnă "Gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ..." (Coloseni 3:2).

Totuşi, în cazul multor credincioşi, elasticul lucrează în direcţia opusă. Mintea lor este întinsă din când în când să gândească la lucrurile veşnice şi când este dată drumul, revine la modul ei normal, fiind ocupată cu lucrurile acestei lumi!

Aprobat de Dumnezeu

Pavel îl îndemna pe Timotei spunându-i: "Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii dacă vrea să placă celui care l-a înrolat ca ostaş." (2 Timotei 2:4).

Pavel nu-i spune aici lui Timotei cum să fie salvat, ci cum să fie un ostaş eficient al lui Hristos.

"Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu", i-a spus Pavel (2Timotei 2:15). Timotei fusese deja acceptat de Dumnezeu. Acum era nevoie ca el să se străduiască să câştige aprobarea lui Dumnezeu.

Pavel însuşi fusese pus de către Hristos în slujba creştină pentru că el câştigase aprobarea lui Dumnezeu.

El spune:

"Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care mi-a dat putere, că m- a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui." (1 Timotei 1:12)

Pavel a fost printre cei chemaţi, aleşi ŞI CREDINCIOŞI - şi îşi dorea fierbinte ca

şi Timotei să fie în acest număr.

Dar Pavel fusese testat înainte de a fi aprobat. Noi suntem de asemenea testaţi.

Dumnezeu nu Se încredinţează niciodată cuiva înainte de a-l încerca.

Din acest motiv, relatările care ni se prezintă în Scriptură despre încercarea mai multor oameni - dintre care unii au fost aprobaţi şi alţii au fost respinşi - sunt foarte valoroase pentru noi, ele fiind scrise spre învăţătura noastră.

Capitol 2
Plăcut Tatălui

În Noul Testament, citim despre Unul plăcut Tatălui şi de asemenea despre un grup de oameni care nu i-au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Studiul acestui contrast este cel mai interesant.

Ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu

Despre cei 600,000 de israeliţi care au pierit în pustie în necredinţa lor, este scris că "ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu" (1Corinteni 10:5).

Acei israeliţi fuseseră răscumpăraţi din Egipt prin sângele mielului (simbolul izbăvirii noastre prin Hristos), fuseseră botezaţi în Marea Roşie şi în nor (simbolul botezului în apă şi al botezului în Duhul Sfânt) (1 Corinteni 10:2). Totuşi Dumnezeu nu S-a bucurat de ei.

Cu toate acestea, Dumnezeu a fost foarte bun cu ei, asigurându-le în mod supranatural toate nevoile fizice şi materiale. "Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici picioarele nu ţi s-au umflat în timpul acestor patruzeci de ani", le-a spus Moise la sfârşitul celor 40 de ani de pribegie (Deuteronomul 8:4).

În acelaşi timp, Dumnezeu le-a vindecat şi bolile. Biblia spune că "nici unul din seminţiile Lui n-a fost neputincios." (Psalmul 105:37).

Pentru ei, Dumnezeu a făcut multe minuni. De fapt, nici un grup de oameni din istoria lumii n-a văzut atâtea minuni câte au văzut acei israeliţi necredincioşi, pe care "Dumnezeu S-a mâniat patruzeci de ani" (Evrei 3:17).

Aceasta ne învaţă că Dumnezeu răspunde şi rugăciunilor credincioşilor fireşti (carnali) - şi că El le satisface nevoile pământeşti, chiar în mod supranatural, dacă este necesar. Faptul că Dumnezeu face minuni pentru noi nu dovedeşte nimic despre spiritualitatea noastră. Dovedeşte doar că Dumnezeu este un Dumnezeu bun care face să strălucească soarele Lui asupra celor drepţi şi celor nedrepţi deopotrivă.

Isus ne-a avertizat totodată că, în ultima zi a judecăţii, mulţi care vor fi făcut miracole în Numele Lui vor fi respinşi şi descalificaţi pentru că au trăit în păcat. El a spus: "Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?" Atunci le voi spune: "niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege"." (Matei 7:22,23).

Evident că El se refereră la predicatori şi vindecători creştini care au făcut minuni veritabile în Numele Lui. Din cuvintele lui Isus, devine clar că MULŢI din aceşti oameni (nu doar câţiva şi nu toţi, ci mulţi), care au slujiri miraculoase, nu sunt eliberaţi de păcat în viaţa lor privată, în gândurile şi în atitudinile lor. Această stare de fapt va fi demascată la scaunul de judecată al lui Hristos.

Suntem învăţaţi foarte clar că lucrarea minunilor în sine nu este un indiciu al faptului că un om este aprobat de Dumnezeu. Oare am înţeles noi acest lucru în profunzime? Dacă nu, vom fi înşelaţi.

Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în El

În contrast cu israeliţii din Vechiul Testament care nu erau plăcuţi lui Dumnezeu, citim în Noul Testament despre Isus care Îi era plăcut Tatălui.

Când Isus avea 30 de ani, Tatăl a spus din ceruri aceste cuvinte despre El, în auzul tuturor, "Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit desfătarea." (Matei 3:17).

Şi era într-un moment când Isus nu făcuse nici o singură minune, nici nu ţinuse vreo predică!

Care era atunci secretul aprobării Lui de către Dumnezeu? Categoric nu se datora lucrării Lui, pentru că El nici măcar nu începuse slujirea publică. Ci se datora modului de viaţă pe care El îl trăise timp de treizeci de ani.

Suntem aprobaţi de Dumnezeu nu pe baza succesului slujirii noastre ci, mai degrabă, pe baza credincioşiei demonstrată în confruntarea zilnică cu ispitirile.

Singurele lucruri care ni se spun despre cei treizeci de ani de viaţă necunoscuţi ai lui Isus (în afara incidentului din templu) sunt - că "El a fost ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat" (Evrei 4:15), şi că "El nu Şi-a plăcut lui Însuşi" (Romani 15:3).

El se împotrivise cu credincioşie ispitirii în fiecare moment şi niciodată nu a căutat propriul interes în nici o chestiune. Aceasta este ceea ce L-a încântat pe Tatăl.

Poate că realizările noastre externe îi impresionează pe oamenii lumeşti şi pe credincioşii carnali. Dar Dumnezeu este impresionat numai de caracterul nostru. Caracterul singur ne poate aduce aprobarea lui Dumnezeu. Şi, de aceea, dacă vrem să ştim care este opinia lui Dumnezeu despre noi, trebuie să ne ştergem, în mod deliberat, din minte ce am realizat în slujirea noastră şi să ne evaluăm numai pe baza atitudinii faţă de păcat şi faţă de centrarea pe sine din viaţa lăuntrică. Aceasta şi doar aceasta este măsura infailibilă a condiţiei noastre spirituale.

Astfel, predicatorul/ vindecătorul care călătoreşte prin toată lumea şi mama ocupată care nu poate niciodată să-şi părăsească limitele casei ei, au exact aceleaşi oportunităţi de a obţine aprobarea lui Dumnezeu.

De aceea, vom descoperi la scaunul de judecată al lui Hristos că mulţi care sunt primii aici în lumea creştină vor fi ultimii acolo şi mulţi care au fost consideraţi ultimii aici pe pământ (pentru că n-au avut o slujire recunoscută) vor fi primii acolo!

Credincioşie acasă şi la muncă

Isus este Exemplul nostru în toate lucrurile. Tatăl aranjase ca Isus să-Şi petreacă primii treizeci de ani din viaţa Lui pământească în două locuri esenţiale - casa Lui şi locul Lui de muncă (atelierul de tâmplărie).

Credincioşia lui Isus în aceste două locuri a fost aceea care I-a adus aprobarea Tatălui. Acesta este un fapt foarte încurajator pentru noi, căci ne găsim constant în aceste două locuri - casa noastră şi locul nostru de muncă. Şi în aceste două locuri ne testează Dumnezeu în primul rând.

Casa lui Isus era o casă săracă. Iosif şi Maria erau atât de săraci încât nu-şi puteau permite nici măcar să aducă un miel pentru jertfa de ardere-de-tot. Legea poruncise că "Dacă nu poate să aducă un miel, să ia două turturele sau doi pui de porumbel......"(Leviticul 12:8). Iar Iosif şi Maria au luat "după cum este scris în Legea Domnului", "o pereche de turturele sau doi pui de porumbel" (Luca 2:24).

Isus avea cel puţin patru fraţi şi două surori, mai mici decât El, care locuiau în aceeaşi casă. Marcu 6:3 ne spune că oamenii din ţinutul său au comentat astfel cu privire la Isus: "Nu este Acesta tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici, între noi?".

Ne putem imagina presiunile şi luptele cărora a trebuit să le facă faţă Isus pe măsură ce a crescut în casa aceea sărăcăcioasă.

Şi ca să le pună capac la toate, fraţii lui mai tineri erau necredincioşi. Este scris că, "nici fraţii Lui nu credeau în El." (Ioan 7:5).

Cu siguranţă că L-au ironizat în multe feluri. El nu a avut în casa lui o cameră personală unde să se retragă, atunci când se confrunta cu tensiunea ispitirii venită din partea celorlalţi din casă. În acelaşi timp, în acea casă trebuie să fi văzut bătăi şi certuri şi vorbire răutăcioasă şi egoism (comune tuturor căminelor). Şi în mijlocul unor astfel de circumstanţe, Isus a fost ispitit în toate aşa cum suntem şi noi; şi El niciodată nu a păcătuit nici măcar o dată în faptă, în cuvânt, în gând, în atitudine ori motivaţie sau în orice alt mod.

Dacă Isus ar fi venit într-o condiţie oarecum diferită de a noastră, într-o fire care ar fi fost imposibil de ispitit, atunci n-ar fi avut nici un merit în trăirea lui în puritate în asemenea împrejurări. Dar El a fost făcut ca noi în toate lucrurile.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: "A TREBUIT SĂ SE ASEMENE fraţilor Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios….." (Evrei 2:17).

El a suferit presiunea fiecărei ispitiri pe care am putea-o noi vreodată întâlni. În momentele în care suntem ispitiţi, aceasta este ceea ce ne dă curaj nemăsurat că şi noi putem învinge. Aceasta este speranţa pe care Satan caută să ne-o

jefuiască, încercând să ascundă de noi adevărul glorios că Hristos a venit în trupul nostru omenesc şi a fost ispitit la fel cum suntem şi noi.

Ca tâmplar în Nazaret, Isus trebuie să se fi confruntat cu toate ispitirile comune celor angajaţi în orice tip de afaceri. Dar niciodată nu a înşelat pe nimeni căruia i-a vândut ceva. Niciodată nu ar fi cerut mai mult pe un articol şi niciodată nu şi-ar fi compromis în vreun fel dreptatea oricât L-ar fi costat (sau pierdut). El nu intra în competiţie cu alţi tâmplari din Nazaret. El doar muncea ca să-Şi câştige existenţa. Astfel, prin cumpărare şi vânzare şi prin manipularea banilor (ca tâmplar), Isus s-a confruntat cu toate ispitirile pe care noi le întâmpinăm în zona banilor. Şi El a învins.

Atât de mulţi ani, Isus a trăit în supunere faţă de părinţii imperfecţi care L-au crescut. Acest fapt trebuie să-L fi expus la diferite forme de ispitiri interioare (în domeniul atitudinal); şi totuşi, El niciodată nu a păcătuit.

Iosif şi Maria se aflau încă sub vechiul legământ, deci, cu siguranţă nu erau victorioşi faţă de păcat. Trebuie să fi ridicat vocea şi să se fi certat, aşa cum fac toate cuplurile căsătorite care nu sunt victorioase. Pe de altă parte, Isus trăia într-o victorie perfectă. Totuşi, El niciodată nu i-a dispreţuit. Dacă ar fi făcut-o, El ar fi păcătuit. Îi respecta, chiar dacă El era mult mai pur decât ei. Aici întâlnim frumuseţea umilinţei Lui.

Astfel vedem că, departe de a trăi o viaţă fără întâmplări în timpul celor treizeci de ani în Nazaret, Isus s-a aflat tot timpul în mijlocul unui conflict împotriva ispitirii - un conflict care creştea în intensitate pe măsură ce trecea fiecare an - pentru că Tatăl trebuia să-L treacă pe Căpetenia salvării noastre prin tot şirul de ispitiri posibile ale fiinţelor umane, înainte ca El să poată deveni Salvatorul şi Marele nostru Preot.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: "Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor."(Evrei 2:10).

Au mai fost câteva ispitiri (ca de exemplu, cele provenite din faima naţională etc.,) cărora Isus a trebuit să le facă faţă în ultimii trei ani şi jumătate din viaţa Sa pământească. Dar cu ispitirile obişnuite, cu care ne confruntăm noi toţi acasă şi la locul de muncă, El s-a luptat şi le-a învins în primii treizeci de ani. Şi Tatăl I-a dat lui Isus calificativul Lui de aprobare la botez.

Dacă ne-ar fi ochii deschişi să vedem fundamentul pe baza căruia ne dă Dumnezeu aprobarea Lui, aceasta ar revoluţiona vieţile noastre în totalitate. N- ar mai râvni nici unul dintre noi la o slujire de-alungul întregii lumi ci, mai degrabă, la credincioşia în momentele ispitirilor din viaţa zilnică. Ne-am opri de la admirarea minunilor fizice şi am începe să admirăm vieţile transformate. Astfel, ni s-ar reînnoi mintea prin fixarea corectă a priorităţilor.

Ce încurajare grozavă este aceasta, să ştim că răsplătirile cele mai mari ale lui Dumnezeu şi recomandările lui cele mai înalte sunt rezervate acelora care fac

faţă ispitirii cu aceeaşi atitudine cu care a făcut faţă Isus - care este: "Mai degrabă mor decât să păcătuiesc sau să nu ascult în vreun loc de Tatăl Meu".

Acesta este înţelesul îndemnului din Filipeni 2:5-8, care spune: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus...Care S-a făcut ascultător până la moarte."

Astfel, noi toţi avem aceeaşi oportunitate de a fi învingători şi de a fi printre cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, indiferent de darul nostru sau de slujirea noastră şi indiferent de sex sau vârstă.

Capitol 3
Încercarea lui Adam şi Eva

Atunci când i-a creat, Dumnezeu a avut în minte planuri mari pentru Adam şi Eva. Dar aceste planuri nu puteau fi duse la bun sfârşit fără ca ei să fie testaţi. Aşadar, El a pus în Eden un pom atrăgător cu fructe delicioase numit pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi le-a interzis lui Adam şi Evei să mănânce din el.

Eşecul lui Adam şi Eva din Eden a fost, în primul rând, un eşec al credinţei.

Credinţa este sprijinirea totală a personalităţii umane pe Dumnezeu, cu încredere totală în înţelepciunea, iubirea şi puterea Lui perfectă.

Eva a căzut de la a avea o asemenea încredere în Dumnezeu şi astfel a fost atrasă de Satan în nesupunere faţă de porunca lui Dumnezeu.

Încredere în înţelepciunea lui Dumnezeu

Satan i-a sugerat Evei că ar fi o fisură în judecata lui Dumnezeu de a nu le permite să mănânce din acel pom.

Dumnezeu nu-i dăduse lui Adam nici un motiv datorită căruia pomul era interzis. Credinţa nu are niciodată nevoie de un motiv pentru a se supune lui Dumnezeu. Intelectul nostru este acela care vrea să ştie motivul mai întâi. Întotdeauna, ascultarea de Dumnezeu trebuie să fie ascultarea credinţei, iar nu ascultarea raţiunii.

Pavel a spus că el a fost chemat „să aducă ascultarea credinţei printre toate neamurile" (Romani 1:5). El mai spunea şi că "vestirea lui Isus Hristos ....a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ascultarea credinţei" (Romani16:25,26).

Intelectul nostru este duşmanul credinţei, aşa cum reiese clar din Proverbe 3:5: "Încrede-te în Domnul din toată inima ta (nu „mintea") şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta."

Înţelepciunea lui Dumnezeu este ascunsă de cei iscusiţi şi inteligenţi şi arătată celor care cred pur şi simplu ca nişte copilaşi. Isus a spus: "Te laud, Tată, Doamne al cerului şi pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor." (Matei 11:25).

Intelectul este un servitor bun dar un stăpân rău; şi de aceea locul lui potrivit în om, stabilit de Dumnezeu, este ca servitor al duhului - duhul însuşi fiind expus la Duhul Sfânt.

Dumnezeu nu-i oferise lui Adam nici un motiv pentru care nu i se permitea să mănânce din pomul interzis, deoarece El dorea să dezvolte credinţa lui Adam în El. Şi aceasta este prima zonă unde ne testează Dumnezeu şi pe noi. Putem noi să-L ascultăm chiar şi atunci când nu înţelegem de ce ne cheamă să facem ceva

anume? Dar atunci când Dumnezeu ne cheamă să facem ceva ce raţiunea noastră ne spune că e inutil?

Când Isus i-a cerut lui Petru să iasă din barcă şi să meargă pe apă, acea poruncă a fost contrară la tot ceea ce raţiunea lui Petru îi spunea. Dar, dacă ar fi urmat raţiunea, niciodată nu ar fi experimentat acel miracol.

Am putea cita aici multe asemenea exemplificări din Scriptură. În acest loc zace motivul lipsei de putere a multor creştini şi a faptului că mulţi credincioşi nu experimentează niciodată lucrările supranaturale ale lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei trăiesc prin raţiune şi nu prin credinţă.

Încredere în dragostea lui Dumnezeu

În acelaşi timp, credinţa este şi o încredere totală în dragostea lui Dumnezeu. Satan i-a sugerat Evei că Dumnezeu nu-i iubea suficient, de aceea El a

păstrat acel fruct fermecător ca o zonă de frontieră faţă de ei.

Dacă Eva ar fi trăit prin credinţă şi nu prin raţiune, ar fi răspuns: „Ei bine, Satan, nu înţeleg de ce Dumnezeu ne-a spus să nu mâncăm din acel pom. Dar sunt sigură de un lucru - că Dumnezeu ne iubeşte fierbinte; şi deci sunt sigură că El nu ne va interzice niciodată vreun lucru bun. Deci, dacă El a interzis acest fruct, trebuie să existe un motiv foarte bun pentru aceasta, având în perspectivă binele nostru."

Acesta ar fi fost răspunsul credinţei. În schimb, ea a căzut pentru minciuna Diavolului.

Numai scutul credinţei în dragostea perfectă a lui Dumnezeu pentru noi "poate stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău." (Efeseni 6:16).

Toate descurajările şi depresiile sunt rezultatul trăirii prin raţiune şi nu prin credinţă. Toată anxietatea şi frica îşi au de asemenea rădăcinile în aceeaşi cauză. Dumnezeu permite ca noi să fim testaţi - să fim ispitiţi să punem la îndoială dragostea Lui, atunci când retrage de la noi „simţămintele" prezenţei Lui manifeste - astfel încât să putem fii puternici în credinţă şi aşa să ajungem la locul maturităţii unde El Îşi poate împlini scopurile Lui prin noi.

Dumnezeu a făcut atrăgător acel pom al cunoştinţei binelui şi răului pentru că numai aşa Adam şi Eva puteau fi testaţi. Ar respinge ei ceva aşa de atrăgător, în favoarea lui Dumnezeu? Sau ar respinge ei mai degrabă pe Dumnezeu ca să aleagă ceea ce le place lor înşişi?

Aceasta este alegerea care ni se pune înainte şi nouă în momentele de ispitire. Şi de aceea Dumnezeu a permis ca ispitirea să fie atât de atractivă. Numai când respingem un lucru interzis care este cu adevărat atrăgător, şi faţă de care ne simţim extraordinar de atraşi şi care ştim că ne poate aduce plăcere, numai atunci dovedim că Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima.

Tot aşa ne dovedim şi credinţa în dragostea perfectă a lui Dumnezeu pentru noi

- crezând că ceea ce Dumnezeu a interzis a făcut-o din dragoste perfectă pentru binele nostru suprem. Astfel, fiecare ispitire de a păcătui şi a nu asculta de Dumnezeu devine o încercare a credinţei noastre. A trăi prin credinţă înseamnă să crezi că fiecare poruncă a lui Dumnezeu a venit dintr-o inimă de dragoste perfectă care ne doreşte binele suprem.

Când Dumnezeu le-a dat israeliţilor cele zece porunci, Moise le-a spus:

„Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare" (Exodul 20:20) . Se spune în Deuteronomul 33:2,3, "Din dreapta Lui ieşea o lege de foc. Da, (aceasta dovedeşte că) El iubeşte popoarele."

Vor crede ei că acea lege de foc era o dovadă a dragostei lui Dumnezeu pentru ei? Acela a fost testul.

Acolo unde Eva a căzut de la încrederea în Dumnezeu, israelţiii de asemenea au căzut şi ei la fel şi nu s-au supus poruncilor.

Dar tocmai aici este locul unde Isus a biruit. El a trăit prin credinţă. Fiecare ispitire adusă asupra Lui de către Satan în pustie a respins-o prin simplul răspuns "Este scris.....". Isus a trăit în ascultare de orice cuvânt al lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat din dragoste perfectă pentru om şi Isus l-a scultat în credinţă. De aceea el a devenit ÎnainteMergător pentru noi. Dacă vrem să slujim oamenilor lui Dumnezeu în mod eficient, este esenţial să trăim prin credinţă - şi să ne manifestăm credinţa prin ascultare totală de poruncile lui Dumnezeu. Numai aşa putem fi exemple altora.

Încredere în puterea lui Dumnezeu

Credinţa este totodată o încredere totală în puterea lui Dumnezeu. Dacă Eva ar fi simţit că atracţia ispitirii era irezistibilă, ar fi putut striga după ajutor la Domnul; şi l-ar fi primit.

Puterea lui Dumnezeu este suficientă pentru a învinge atracţia oricărei ispitiri.

În zilele vieţii Sale pământeşti, Isus a strigat după această putere şi a primit-o. De aceea El nu a păcătuit niciodată.

Cu referire la Isus, ni se spune că „în zilele vieţii Sale pământeşti, a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte şi a fost ascultat din pricina evlaviei Lui". Ni se mai spune că, „măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit". (Evrei 5:7,8).

Acum ni se porunceşte să venim cu încredere la tronul harului şi să cerem har ca să ne ajute în momentele noastre de strâmtorare.

"Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit." (Evrei 4:16).

Dumnezeu caută martori pe pământ - martori adevăraţi ai înţelepciunii Lui perfecte, ai dragostei şi puterii Lui.

Când creştinii modifică poruncile Noului Testament, ei îşi declară solemn necredinţa în înţelepciunea lui Dumnezeu. În consecinţă, ei sugerează că atotştiinţa lui Dumnezeu nu este suficientă pentru a avea în vedere presiunile specifice vieţii secolului 20!

Isus a spus: "Oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va practica şi va învăţa pe alţii, va fi chemat mare în împărăţia cerurilor" (Matei 5:19).

Dumnezeu ne testează ascultarea şi credinţa prin atitudinea noastră faţă de poruncile MAI MICI ale Cuvântului Său. Poruncile mari, ca "Să nu ucizi sau să nu comiţi adulter etc.," sunt respectate de către majoritatea creştinilor - chiar şi de către ne-creştini. Dar faptul dacă vom fi aprobaţi sau nu de Dumnezeu, este determinat de atitudinea noastră la poruncile mai mici.

Isus a spus: "Oricine îşi va lăsa soţia şi se va căsători cu alta, comite adulter împotriva ei" (Marcu 10:11). Neascultarea totală în zilele noastre de această poruncă şi atitudinea lejeră, lumească faţă de divorţ şi recăsătorire din cercurile creştine (mai ales în Vest) este doar un indiciu al succesului lui Satan în determinarea numeroşilor creştini de a schimba poruncile lui Isus pentru a se adapta confortului şi plăcerii omului.

Cuvântul lui Dumnezeu spune: "Dar orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul descoperit, îşi necinsteşte capul.......Dacă o femeie nu-şi acoperă capul, să se şi tundă..." (1 Corinteni 11:5,6).

Aceasta este o chestiune minoră. Dar dispariţia acoperământului capului printre femeile din multe biserici „occidentalizate" este o altă indicaţie a lipsei de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu printre creştinii de astăzi.

Chiar şi botezul cu apă, asupra căruia Isus şi apostolii au insistat, nu mai este predicat în cercurile creştine „interconfesionale", pentru a evita ofensarea unora. Creştinilor de azi nu le pasă că Îl nemulţumesc pe Dumnezeu, atâta timp cât le fac oamenilor pe plac.

"Oare a zis Dumnezeu cu adevărat.....?" a fost întrebarea lui Satan pentru Eva. Şi este aceeaşi întrebare cea cu care introduce neascultarea de poruncile clare ale lui Dumnezeu în creştinismul de astăzi.

Dumnezeu i-a încercat pe Adam şi Eva şi ei au căzut.

Astăzi, tu şi eu suntem cei încercaţi.

Capitol 4
Încercarea lui Iov

Biografiile oamenilor lui Dumnezeu şi ale celor care au căzut înaintea Lui au fost scrise în Biblie spre învăţătura şi avertizarea noastră. Avem multe de învăţat, dacă medităm la ele, cu o ureche acordată la vocea Duhului.

Când citim despre oamenii din Vechiul Testament, un fapt de care trebuie să ţinem seama este că ei toţi au trăit într-o perioadă anterioară venirii „harului" prin Isus Hristos.

"Căci legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos." (Ioan 1:17).

De aceea, nici chiar Dumnezeu nu s-a aşteptat ca ei să se ridice la standardele Noului Testament.

Matei 19:8,9 ilustrează aceasta. Isus a explicat acolo fariseilor de ce Moise a permis divorţul sub vechiul legământ. El a spus: "Din cauza împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi soţiile". Dar sub noul legământ, Dumnezeu ne îndepărtează inima tare şi ne dă în schimb o inimă blândă. Şi astfel divorţul nu mai este permis acum.

Dumnezeu este numit "Dumnezeu Care încerci pe cel drept" (Jer. 20:12).

El nu ispiteşte nici un om să comită răul. "Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni." (Iacov 1:13). Dar El îl ÎNCEARCĂ pe cel drept.

Un om exemplar

Iov a fost unul din slujitorii aleşi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu putea să-l arate Satanei ca pe un om de pe pământ care se temea de Dumnezeu în toate căile lui.

"Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe slujitorul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om integru şi drept, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău"." (Iov 1:8).

Dumnezeu nu spune nimic despre inteligenţa, sau talentele ori bunăstarea lui - pentru că acestea nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. El doar remarcă puritatea şi dreptatea lui. La fel ca în cazul lui Isus, caracterul lui Iov a plăcut inimii lui Dumnezeu, şi nu realizările sau slujirea lui.

Chiar şi Satan are daruri supranaturale şi inteligenţă. El cunoaşte de asemenea şi Biblia!! Totuşi, ceea ce caută Dumnezeu este caracterul. Când Dumnezeu ne încearcă, ne testează caracterul iar nu cunoaşterea Bibliei.

Când Dumnezeu caută un om cu care să se laude, pe care să-l poată arăta lui Satan, El se uită după un om de caracter - un om nevinovat şi un om integru, unul care se teme de Dumnezeu şi care urăşte răul.

Putem avea reputaţie printre alţi credincioşi pentru spiritualitatea noastră. Dar poate Dumnezeu, Care ne cunoaşte pe de-a-ntregul, să ne arate lui Satan? Un asemenea calificativ pe care Dumnezeu l-a dat lui Iov este mai mare decât orice onoare pământească pe care am putea s-o obţinem vreodată. Însăşi toată slava deşartă a creştinătăţii este ca gunoiul inutil comparat cu aceasta.

Deci, cea mai importantă întrebare nu este „ce opinie au alţii despre spiritualitatea mea?" ci, mai degrabă, „Poate Dumnezeu să mă arate Satanei ca unul cu care să Se laude?"

Primul pas al lui Satan

Când Dumnezeu i-a spus Satanei despre Iov, Satan a răspuns că Iov Îi slujea lui Dumnezeu pentru că, făcând aceasta, se bucura de beneficii şi prosperitate.

"Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai înconjurat Tu cu un gard de protecţie, pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi averile lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă"." (Iov 1:9-11).

Dumnezeu a respins această acuzare şi i-a permis Satanei să-l testeze pe Iov să descopere singur că acuzaţia lui nu era adevărată. Dumnezeu a făcut aceasta pentru că ştia integritatea lui Iov.

Dar noi? Îi slujim noi lui Dumnezeu pentru profitul material? Va trebui ca Dumnezeu să recunoască că Satan a avut dreptate, dacă Satan ar arăta spre oricare dintre noi ca înspre unul ce serveşte lui Dumnezeu datorită câştigului personal?

De exemplu, India este plină de lucrători creştini şi păstori care se găsesc în lucrarea creştină doar pentru câştigul personal - unii pentru salariu, alţii pentru onoare şi poziţie socială, iar alţii ca să obţină călătorii gratuite în ţările Vestice. Oricine face lucrarea creştină pentru câştigul personal îl serveşte pe Mamona iar nu pe Dumnezeu. Adevărata slujire pentru Dumnezeu ne va costa întotdeauna ceva.

Gândiţi-vă la cuvintele lui David când urma să-i aducă Domnului o jertfă. El a spus: "nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi-de-tot care să nu mă coste nimic". (2 Samuel 24:24).

Cât de puţini sunt aceia care au acest duh!

Adevărata slujire pentru Dumnezeu ne va aduce pierdere materială, nu câştig. Profitul va fi doar spiritual.

Pe de altă parte, slujirea care aduce câştig material aparţine Babilonului şi nu Ierusalimului ceresc.

Referindu-se la Babilonul spiritual, Biblia spune: „Cei care fac comerţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei" (Apocalipsa 18:15).

În mijlocul lucrătorilor creştini interesaţi doar de ei înşişi, Pavel putea să-l arate pe Timotei ca pe o excepţie rară. Cu privire la el, a spus, „Căci n-am pe nimeni care să fie însufleţit de acelaşi sentiment, ca să se îngrijească de starea voastră; căci toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos". (Filipeni 2:19- 21).

Pavel nu s-a înşelat. Cunoştea condiţia spirituală a colegilor lui. Nici Dumnezeu nu este înşelat cu privire la noi.

Dumnezeu a avut o încredere atât de mare în Iov încât l-a lăsat pe Satan să-l testeze. Chiar dacă Iov şi-a pierdut toţi copiii şi proprietăţile într-o singură zi, totuşi el a continuat să-L venereze pe Dumnezeu şi să-I slujească. El a spus:

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!" (Iov 1:20-22).

El ştia că tot ce avea - copii şi proprietăţi şi chiar sănătatea sa - erau darurile gratuite ale lui Dumnezeu pentru el şi că Dumnezeu avea tot dreptul să le ia oricând El ar fi dorit astfel. Omul nu-L poate venera cu adevărat pe Dumnezeu până când nu renunţă la tot - adică, renunţarea la dreptul de a poseda orice ca aparţinând-i.

Al doilea pas al lui Satan

Apoi, Dumnezeu i-a permis lui Satan să meargă un pas mai departe şi să-l chinuie pe Iov cu buboaie din cap până-n picioare.

Boala este de la Satan. Dar chiar şi aceasta poate fi folosită de Dumnezeu pentru a-Şi sfinţi şi perfecţiona slujitorii.

Pavel a fost chinuit de un spin în carne, despre care precizează clar că venea de la Satan. Nu era un mesager al lui Dumnezeu, ci un mesager al lui Satan. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a lăsat să rămână şi nu avea să-l îndepărteze (în ciuda rugăciunilor repetate ale lui Pavel), deoarece el servea scopului de a-l ţine pe Pavel smerit.

Pavel spune:

„Şi ca să nu mă umflu de mândrie din cauza strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să-l depărteze de la mine. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte"." (2 Corinteni 12:7-9).

Al treilea pas al lui Satan

Al treilea pas al lui Satan a fost să-l întristeze pe Iov prin soţia lui.

„Soţia lui i-a zis: „Tu rămâi neclintit în integritatea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori!"" (Iov 2:9).

Este chiar o încercare a sfinţirii, atunci când propria ta soţie se întoarce împotriva ta şi te acuză.

Cuvântul lui Dumnezeu porunceşte: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu păstraţi amărăciune împotriva lor .....Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea". (Coloseni 3:19; Efeseni 5:25).

Niciodată un soţ nu trebuie să fie crud împotriva soţiei lui în nici o circumstanţă, şi trebuie s-o iubească tot timpul.

Dacă ai o soţie dificilă, în loc să te plângi de soarta ta în viaţă şi să-i invidiezi pe alţii care au soţii evlavioase, uită-te la circumstanţele tale ca mijloace ale sfinţirii proprii.

Dumnezeu ne testează chiar în aceste împrejurări să vadă dacă ne calificăm să primim calificativul Lui de aprobare. El te testează, când soţia ta ţipă la tine şi te ironizează, să vadă dacă te califici să fii un reprezentant adevărat al lui Isus Hristos care a fost numit nebun chiar de rudele Lui proprii.

Înregistrarea din evanghelie spune, „Rudele Lui, când au auzit au venit să pună mâna pe El, căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi!"." (Marcu 3:21).

Isus a suportat acea insultă cu răbdare. Suntem chemaţi să-L urmăm şi să-L reprezentăm.

Al patrulea pas al lui Satan

Al patrulea pas al lui Satan a fost să-l acuze pe Iov prin intermediul prietenilor săi predicatori (Iov capitolele 4 până la 25).

Aceasta a fost cea mai grea lovitură pe care a trebuit s-o suporte Iov - pentru că acei predicatori au venit la el să se comporte ca profeţi ai lui Dumnezeu spunându-i că toate bolile i se datorau păcatelor lui ascunse. Nici nu au realizat acei predicatori că acţionau inconştient ca agenţi ai „Acuzatorului fraţilor" (Apocalipsa 12:10).

Dar Dumnezeu le-a permis să facă aceasta ca să-l purifice pe Iov.

Învingând prin har

Iov a trăit în perioada pre-harului şi de aceea el nu putea trăi într-o biruinţă constantă, aşa cum putem noi astăzi.

Promisiunea de astăzi a lui Dumnezeu este că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har." (Romani 6:14). Dar Iov a trăit într-o eră când victoria asupra păcatului nu era posibilă. Şi de aceea, în final, a căzut pradă autocompătimirii, autojustificării, depresiei şi tristeţii.

Din când în când, credinţa lui strălucea prin întuneric. Dar experienţa lui era una sus-jos.

Acum că harul a venit prin Isus Hristos, dacă suntem testaţi în mod similar, nu mai are rost nici măcar un moment de depresie sau tristeţe. Poruncile din Noul Testament sunt „Nu vă îngrijoraţi de nimic......Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!......mulţumiţi pentru toate..." etc., (Filipeni 4:6,4).

Astfel de porunci nu au fost date în Vechiul Testament, deoarece harul nu venise încă. Dar acum putem vedea mâna lui Dumnezeu în toate şi acum harul este disponibil în fiecare moment să ne ţină victorioşi în mod constant.

Strigătul de biruinţă a lui Pavel era „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în carul lui de biruinţă în Hristos." (2 Corinteni 2:14).

Acum putem fi învingători, chiar dacă ne pierdem proprietăţile şi copiii, ori dacă soţiile şi soţii noştri ne acuză, sau dacă prietenii noştri credincioşi ne înţeleg greşit şi ne critică, sau orice altceva s-ar întâmpla ca Dumnezeu să considere potrivit a trimite în viaţa noastră.

Dumnezeu demonstrează astfel lui Satan că are o rămăşiţă pe pământ, care nu doar că se va supune tuturor lucrărilor Lui cu ei, dar care totodată vor accepta bucuroşi fiecare încercare, convinşi că aceste dureri uşoare sunt destinate de Dumnezeu să producă în ei o greutate veşnică de slavă.

Biblia spune: „Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd..." (2Corinteni 4:17,18).

O mărturie pentru Satan şi Cetele lui

Noul Testament ne spune că Dumnezeu doreşte să Îşi arate înţelepciunea domniilor şi stăpânirilor din ceruri prin intermediul bisericii.

Efeseni 3:10 spune: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu".

Efeseni 6:1 2 ne spune că acele stăpâniri sunt duhurile răutăţii din locurile cereşti. Lucrurile care vin asupra noastră nu sunt întâmplătoare, ci planificate în mod specific pentru noi şi cântărite (astfel încât să nu fie peste puterea noastră de suferinţă) „după sfatul bine hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 2:23) - având un scop dublu, de transformare spre asemănarea cu Hristos şi de demonstrare faţă de domniile satanice din locurile cereşti că Dumnezeu încă mai are un popor pe pământ care-L va iubi, I se va supune şi-L va lăuda, în credinţă, în toate circumstanţele.

Fiecare încercare prin care trecem este o încercare a credinţei noastre. Chiar şi în timpul lui, Iov putea spune că „El ştie ce cale am urmat". (Iov 23:10).

Astăzi putem merge un pas mai departe şi să spunem (pe baza Romani 8:28) că "Dumnezeu PLĂNUIEŞTE fiecare detaliu în ceea ce mă priveşte".

Oare crezi tu cu adevărat că orice-ţi apare pe cale a fost în întregime planificat de Dumnezeu în înţelepciune şi dragoste perfectă, şi că forţa Lui este atotputernică să ne elibereze din încercare, la timpul potrivit?

Va găsi oare Dumnezeu în tine şi în mine pe aceia pe care să-i arate cu îndrăzneală Satanei ca oameni care niciodată nu se vor plânge sau murmura sub nici o împrejurare, dar care vor aduce doar mulţumiri pentru toate lucrurile în toate timpurile?

Capitol 5
Încercarea lui Avraam

A venit o zi în viaţa lui Avraam, aproape la cincizeci de ani după ce Dumnezeu îl chemase pentru prima dată, când Dumnezeu Însuşi i-a dat lui Avraam acest calificativ de aprobare: „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu" (Geneza 22:12).

Acela n-a fost o licenţă fără valoare de la vreun colegiu Biblic sau vreun doctorat onorific de divinitate! Avraam n-ar fi dat doi bani pe astfel de hârtii ieftine după care tânjesc în zilele noastre creştinii. El a dorit lucrul adevărat - calificativul de aprobare al lui Dumnezeu pentru viaţa lui - şi l-a obţinut.

Nu a fost un drum uşor până în acea zi de absolvire de pe Muntele Moria! Dar au meritat toate prin care a trecut Avraam ca să audă acele cuvinte de la Dumnezeu.

Dumnezeu nu dă calificativele Lui cu uşurinţă. Lui Avraam i l-a dat după cincizeci de ani de testare.

În cazul lui Isus, am văzut că Tatăl şi-a proclamat public plăcerea Lui în El numai după treizeci de ani de testare a Lui în Nazaret.

Primul test

Când Avraam avea 75 de ani, Dumnezeu l-a chemat să-şi părăsească oraşul natal şi rudele lui din Ur, Caldeea, şi să plece cu credinţă în Dumnezeu în necunoscut. Acela a fost primul test pe care l-a trecut. Nu este uşor să rupi legătura cu tatăl, cu mama, cu fraţii şi surorile etc.. Dar până când acel cordon ombilical care ne leagă de ei nu este rupt, nu putem fi niciodată ucenicii lui Isus!

Isus a spus:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu ". (Luca 14:26).

Avraam s-a supus imediat lui Dumnezeu.

M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Avraam ar fi refuzat chemarea lui Dumnezeu. Cu siguranţa că Dumnezeu nu l-ar fi forţat. Dumnezeu ar fi găsit pe altcineva; şi n-am mai fi auzit nimic despre Avraam. Acela altcineva care ar fi răspuns lui Dumnezeu ar fi devenit tatăl în credinţă şi strămoşul lui Mesia! Cât de mult ar fi pierdut Avraam dacă ar fi căzut la acel prim test! Când a ieşit din Ur, întorcând spatele implorărilor rudelor sale, puţin şi-a dat el seama ce viitor glorios planificase Dumnezeu pentru el.

Dumnezeu încă cheamă oameni aşa cum l-a chemat pe Avraam. Cei chemaţi nici nu realizează ce miză nemaipomenită atârnă în balanţă când aud chemarea lui Dumnezeu. Istoria bisericii, de-alungul tuturor acestor 20 de secole, este

plină de povestiri uimitoare ale bărbaţilor şi femeilor care au răspuns imediat chemării lui Dumnezeu, cu bucurie şi cu toată inima, la fel ca Avraam, şi care au împlinit scopurile lui Dumnezeu.

Totuşi, numai veşnicia va arăta cât de mulţi alţii au fost de asemenea chemaţi, care n-au răspuns şi şi-au irosit viaţa. Tânărul conducător bogat care s-a abătut de la Isus pentru a-şi îmbrăţişa banii un pic mai strâns, a fost doar unul printre mulţi care au fost chemaţi dar care au făcut alegerea greşită când au fost testaţi.

Aceia pe care îi cheamă Dumnezeu descoperă, de obicei, că prima şi cea mai mare piedică vine din partea rudelor neconvertite şi fireşti. La aceasta se referea Isus când vorbea de „a-ţi urî tatăl şi mama" ca primă condiţie a uceniciei.

Aici, Avraam a trecut testul - deşi nu printr-un singur pas. Tatăl lui l-a însoţit în călătoria afară din Ur şi l-a convins pe Avraam să se oprească la Haran (la jumătatea drumului spre Canaan).

„Terah a luat pe fiul său Avraam şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, nora sa, soţia fiului său Avraam. Au ieşit împreună din Ur, din Caldeea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo." (Geneza 11:31).

În mila sa, Dumnezeu l-a îndepărtat pe tatăl lui Avraam prin moarte, astfel încât Avraam să nu mai poată fi împiedicat deloc. Apoi Avraam s-a mutat în Canaan.

Niciodată nu trebuie să lăsăm ca dragostea pentru rudele noastre să ne împiedice de la scopul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Peste patru sute de ani mai târziu, fiii lui Levi au trebuit să-şi asume o împotrivire similară faţă de rudele lor, când copiii lui Israel s-au închinat viţelului de aur.

Atunci, Moise a coborât de pe munte şi a strigat: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!" (Exodul 32:26). Fiii lui Levi au venit la el de îndată. Li s-a poruncit să se ducă în tabără şi să-i ucidă cu sabia pe idolatrii - şi să nu-şi cruţe nici măcar rudele. Fiii lui Levi au făcut aceasta fără ezitare.

Descriind acţiunea lor, Moise a spus mai târziu: „Care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: „Nu i-am văzut"/ Şi despre fraţii lui „Nu vă cunosc",/ Iar de copii n-a vrut să mai ştie./ Căci ei au păzit Cuvântul Tău Şi au ţinut legământul Tău:/ ( de aceea ) El învaţă pe Iacov poruncile Tale/ Şi pe Israel legea Ta;/ Ei pun tămâie sub nărilel Tale/ Şi ardere de tot pe altarul Tău." (Deuteronomul 33:9,10).

Nici nu şi-au dat seama israeliţii în acea zi că Dumnezeu i-a testat să vadă care puteau fi preoţii Lui.

Leviţii s-au calificat. Şi aşa Dumnezeu i-a făcut preoţii Lui. Aceea nu a fost părtinire. Dumnezeu testase în acelaşi timp toate cele doisprezece seminţii. Numai seminţia lui Levi a trecut testul.

Al doilea test

Odată ce Avraam s-a eliberat de rudele sale, Dumnezeu l-a putut testa mai departe, de data aceasta în raport cu lucrurile materiale. Aceasta este, de asemenea, o altă cerinţă a uceniciei. Isus a spus: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14:33).

În Geneza capitolele 13 şi 14, citim de două incidente în care Avraam a fost testat în relaţie cu Mamon (bogăţiile materiale). Prima dată s-a întâmplat când el şi Lot au fost nevoiţi să se separe pentru că turmele lor deveniseră prea numeroase ca să mai poată sta împreună. Ar fi fost uşor şi totodată drept pentru Avraam să fie primul care alege pământul, pentru că el era mai în vârstă şi pe el îl chemase Dumnezeu în Canaan. Dar cu un altruism natural şi cu inimă largă, i-a spus lui Lot să aleagă primul. Lot a ales ceea ce a părut ochilor umani a fi cel mai bun - pământul Sodomei.

Dar nici Avraam, nici Lot nu au realizat că Dumnezeu fusese un martor tăcut al acestei tranzacţii - aşa cum este El pentru toate tranzacţiile noastre financiare. Lui Dumnezeu I-a plăcut atât de mult dezinteresul manifestat de Avraam, încât El i-a vorbit imediat şi i-a spus că sămânţa lui va moşteni tot pământul pe care- l putea cuprinde Avraam cu privirea - în toate cele patru direcţii. Acesta cuprindea inclusiv partea aleasă de Lot. „Domnul a zis lui Avram, după ce Lot s- a despărţit de el: „Ridică-ţi ochii, şi din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna." (Geneza 13:14,15).

Astăzi, după aproape 4000 de ani, descoperim că Dumnezeu Şi-a ţinut cuvântul. Urmaşii lui Avraam (evreii) trăiesc în pământul pe care Dumnezeu l-a dat lui Avraam. Însă, urmaşii lui Lot (unii dintre arabi) au pierdut ceea ce apucase strămoşul lor. Aşa sunt căile lui Dumnezeu. Cei blânzi vor moşteni pământul.

În Geneza 14, îl întâlnim din nou pe Avraam comportându-se cu demnitatea unui slujitor adevărat al lui Dumnezeu, în chestiunea lucrurilor materiale. Avraam scăpase poporul şi averea regelui Sodomei din mâna duşmanilor acestora. Drept răsplată, regele Sodomei i-a oferit lui Avraam toate

bogăţiile. Dar Avraam a refuzat să ia ceva.

„Avraam a spus împăratului Sodomei, „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avraam..." Nimic pentru mine, afară de ce au mâncat tinerii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei să-şi ia partea lor"." (Geneza 14:22,23).

Cu alte cuvinte, ceea ce a spus Avraam a fost:

„Atâta timp cât Dumnezeul meu este Proprietarul cerului şi al pământului, nu am nevoie de nimic de la tine".

Din nou Dumnezeu a fost un ascultător tăcut al discuţiei. El S-a arătat de îndată lui Avraam şi i-a spus că El Însuşi îl va răsplăti.

„După aceste lucruri, Cuvântul Domnului a venit la Avram într-o viziune şi a zis:

„Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea nespus de mare"." (Geneza 15:1).

Dacă Îl cinstim pe Dumnezeu, în mod sigur şi El ne va cinsti pe noi.

Copiii lui Adam sunt maeştrii la apucarea lucrurilor din mâna celorlalţi - dacă nu prin forţă, atunci cel puţin când acestea sunt oferite gratis. Nu realizăm că Dumnezeu ne testează în tranzacţiile noastre şi în discuţiile noastre despre problemele financiare.

Bazându-se pe modul cum ne comportăm în astfel de situaţii, Dumnezeu hotărăşte ce loc putem avea în împărăţia Lui şi în armata Sa rămasă pe pământ.

Al treilea test

Avraam fusese testat în raport cu părinţii săi şi cu bunăstarea materială. Acum el trebuia să fie testat în relaţia cu fiul său.

Acesta urma să fie testul final înainte să primească calificativul de aprobare de la Dumnezeu.

Când în acea noapte Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă pe Isaac, Avraam avea 125 de ani şi deja dobândise numele de om al lui Dumnezeu printre ceilalţi oameni. Geneza 21:22 ne spune că „În timpul acela, Abimelec (regele) însoţit de Picol, căpetenia oştirii lui, a vorbit lui Avraam, spunând: „Dumnezeu este cu tine în tot ce faci"."

Dar pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic opiniile înalte pe care le au alţi oameni despre noi. Dumnezeu a vrut să-l testeze El Însuşi pe Avraam. Şi de aceea El i-a vorbit liniştit în acea noapte; şi nimeni altcineva nu a auzit ce-i vorbise Dumnezeu. Geneza 22:1 ne spune:

„După aceste lucruri (adică după ce Regele Abimelec îi dăduse lui Avraam calificativul de om al lui Dumnezeu) , Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!" „Iată-mă", a răspuns el"."

A fost un lucru scump ceea ce i-a cerut Dumnezeu lui Avraam în acea noapte. Avraam ar fi putut să se trezească a doua zi şi să nu facă nimic, şi nimeni n-ar fi ştiut că Avraam nu l-a ascultat pe Dumnezeu. În acel mod urma să-l testeze Dumnezeu pe Avraam dacă se temea sau nu de El.

Şi tot aşa ne testează Dumnezeu şi pe noi. El vorbeşte în secret inimii noastre - aşa de tainic încât nici măcar cei care locuiesc cu noi nu ştiu ce ne-a spus Dumnezeu. Unul din motivele pentru care ne-a dat fiecăruia un spaţiu total intim - viaţa noastră dinlăuntru - este să ne testeze dacă ne temem sau nu de El.

Dacă gândurile noastre s-ar auzi în afară la fel cum se aud cuvintele noastre, atunci ne-am păstra toate gândurile pure, pentru că nu ne-am dori ca cineva să gândească mai puţin despre noi. Dar când gândurile noastre sunt aşa de secrete încât numai Dumnezeu le poate vedea, este uşor de descoperit dacă ne temem sau nu de El.

Dacă nutrim gânduri impure şi neiubitoare pe care nu ne-am dori ca semenii noştri credincioşi să le afle, aceasta dovedeşte clar că ne temem de oameni dar nu de Dumnezeu. Din nefericire, aceasta este condiţia majorităţii vaste a credincioşilor. Dumnezeu i-a testat şi au căzut la acest test.

Cât de puţini sunt cei ca Iosif care a fost ademenit sexual în secret şi care a spus „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Geneza 39:9). Astfel de tineri sunt aceia care obţin calificativul de aprobare al lui Dumnezeu.

Foarte, foarte puţini credincioşi sunt total fideli în zona purităţii sexuale în viaţa lor lăuntrică. Dar prin aceştia puţini poate Dumnezeu demonstra lui Satan că El încă are fii pe pământ care mai degrabă şi-ar scoate ochiul drept decât să comită un păcat cu acel ochi, şi care mai degrabă ar muri decât să poftească în gândurile lor. Calea către viaţă este îngustă şi puţini sunt cei care o află. Dar cel mai minunat lucru este că există câţiva!

Avraam a trecut testul. El nu a căutat să fie o mărturie bună înaintea oamenilor. El a vrut să se supună lui Dumnezeu chiar şi în spaţiul secret. Aşadar l-a luat pe Isaac în dimineaţa imediat următoare şi au mers către Muntele Moria şi acolo el l-a oferit lui Dumnezeu pe iubitul inimii lui, spunând prin aceasta,

"Doamne, Te iubesc pe Tine mai mult decât pe oricine şi orice de pe pământ."

Atunci i-a dat Dumnezeu lui Avraam calificativul Lui de aprobare şi i-a promis să-l binecuvinteze nemăsurat: „"Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni poarta vrăjmaşilor ei. Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de glasul Meu"." (Geneza 22:16-18).

Nimic mai mult nu-I place Domnului ca ascultarea jertfitoare.

A avea „inima curată" înseamnă mai mult decât a avea o viaţă lăuntrică curată (Matei 5:8). Înseamnă să nu ai nimic în inimă, decât pe Dumnezeu. Cu toate acestea, mulţi care duc o viaţă curată şi integră au un ataşament idolatru faţă de munca lor sau faţă de slujirea pe care Dumnezeu le-a dat-o. Ei nu au învăţat

să aducă jertfă înapoi pe altarul lui Dumnezeu pe fiii lor Isaac dăruiţi lor de către Dumnezeu.

Îl doreşti pe Dumnezeu plus un dar anume, sau Dumnezeu plus o slujire, sau Dumnezeu plus opiniile bune ale oamenilor, sau poate Dumnezeu plus sănătate? Dumnezeu plus un Isaac? Sau este Dumnezeu singur suficient pentru tine?

Nimeni nu poate fi aprobat de Dumnezeu dacă nu trece testul aici. Numai când ajungem în locul unde putem să-i spunem sincer Domnului: „Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine." (Psalmul 73:25), ne calificăm.

Acesta este Muntele Moria pe care fiecare dintre noi trebuie să urce, unde să aducem tot ceea ce ne este drag pe altarul lui Dumnezeu şi unde să rămânem numai cu Dumnezeu.

Dacă bucuria noastră creşte printr-un spor la salariu sau printr-o promovare la locul de muncă, sau printr-un dar pe care-l primim, sau dacă scade când nu obţinem promovarea ori darul aşteptat, aceasta indică clar că bucuria noastră se găseşte în Dumnezeu plus ceva pământesc. Atunci avem nevoie să ne purificăm bucuria până când învăţăm să ne „găsim plăcerea" numai în Domnul. Dacă ne găsim bucuria doar în Domnul, ea nu va creşte la adăgarea vreunui lucru pământesc, nici nu va scădea când pierdem ceva de pe acest pământ.

Filipeni 4:4 ne porunceşte „să ne bucutăm în Domnul totdeauna".

Cauza datorită căreia majoritatea credincioşilor nu se pot bucura ÎNTOTDEAUNA este aceea că bucuria lor nu se găseşte doar în Domnul. Ea este în Domnul plus altceva. Când inima noastră este curată - având loc doar pentru Domnul - şi bucuria noastră va fi curată.

Dumnezeu îl condusese pe Avraam pas cu pas până în acest loc al dedicării totale - şi acum Dumnezeu urma să binecuvinteze toate familiile de pe pământ prin el. Râurile de binecuvântări au început să curgă din viaţa lui Avraam când a coborât de pe Muntele Moria. Scopul lui Dumnezeu este ca binecuvântarea lui Avraam să fie şi a noastră.

Galateni 3:14 spune: „pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim făgăduinţa Duhului".

Dumnezeu doreşte ca râurile de apă vie (binecuvântarea Duhului) să curgă acum prin fiecare dintre noi.

Însă câţi sunt aceia care doresc să plătească preţul?

Şi câţi se califică atunci când Dumnezeu îi testează?

Capitol 6
Încercarea lui Moise

Moise a fost un alt om care a primit calificativul de aprobare de la Dumnezeu şi despre care Dumnezeu a spus, „robul Meu Moise: el este credincios în toată casa Mea". (Numeri 12:7).

La moartea lui Moise s-a spus că „în Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă" (Deuteronomul 34:10).

Detronarea înţelepciunii umane

Moise nu a devenit un lider spiritual prin primii lui patruzeci de ani de pregătire în palatul şi în academiile militare ale Egiptului. Nu. Ci prin zdrobirea de către Dumnezeu a puterii „Sinelui" său, când a petrecut următorii patruzeci de ani păstorind oile în pustie.

La vârsta de optzeci de ani, cu încrederea în propriile abilităţi sfărâmată, Moise s-a putut sprijini pe Dumnezeu şi a devenit eliberatorul poporului lui Dumnezeu.

La construirea cortului întâlnirii în pustie, citim o frază repetată de optsprezece ori în Exodul capitolele 39 şi 40 - fraza, „întocmai aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise". Proiectul cortului dat de către Domnul a fost o treabă în aparenţă simplă şi modestă.

Era la mare depărtare de piramidele fantastice pe care Moise le văzuse construite în Egipt.

Dacă lui Moise i s-ar fi dat planul cortului la vărsta de 40 de ani, când puterea

„Sinelui" său era în plină floare, cu siguranţă l-ar fi modificat şi l-ar fi făcut să arate mai atractiv.

Dar la vârsta de 80 de ani, Sinele se stinsese aşa de tare, încât el a făcut întocmai cum Domnul i-a poruncit. Şi acest fapt a adus slava Domnului în cort.

Înţelepciunea noastră omenească trebuie să fie detronată dacă e să dobândim înţelepciune Divină.

Biblia spune: „dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept". (1 Corinteni 3:18).

Dumnezeu l-a putut aproba pe Moise numai atunci când pleava înţelepciunii Egiptului fusese măturată de la el.

Apostolul Pavel studiase trei ani la picioarele lui Gamaliel, marele profesor de teologie de la şcoala Biblică din Ierusalim. De aceea a trebuit să petreacă trei ani după convertirea sa în pustia Arabiei, să i se îndepărteze înţelepciunea lui Gamaliel din sistemul lui de gândire şi să fie înlocuită cu înţelepciunea Divină.

Pavel face referire la această perioadă în Galateni 1:17,18: "nici nu m-am suit la Ierusaim la cei care erau apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia......După trei ani m-am suit la Ierusalim...".

De-abia pe urmă a putut deveni Pavel un slujitor al Domnului.

Detronarea inteligenţei umane este fundamentală pentru oricine Îl va sluji pe Domnul. Deşi sunt doar câţiva cei care învaţă această lecţie în totalitate.

Dumnezeu l-a testat pe Moise când a construit cortul întânirii să vadă dacă îl va face întocmai cu proiectul pe care-l primise pe munte. Slava lui Dumnezeu venită în acel cort a fost indicaţia vizibilă a mulţumirii lui Dumnezeu faţă de lucrarea lui Moise.

Ce se poate spune despre noi în ceea ce facem şi construim pentru Domnul? Este oare întocmai cu proiectul găsit în Scripturi? Sau l-am modificat cu înţelepciunea acestei lumi? Dacă e aşa, atunci aceasta este cu siguranţă una din cauzele absenţei slavei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Fără a urmări interesul propriu

Dumnezeu l-a încercat mai departe pe Moise într-o altă zonă. De două ori Dumnezeu l-a testat să vadă dacă va căuta propria onoare cu preţul israeliţilor. Moise a trecut testul cu felicitări.

Prima ocazie a fost când copiii lui Israel s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu făcându-şi viţelul de aur. Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar din tine voi face un neam mare". (Exodul 32:10).

A doua ocazie a fost când israeliţii au refuzat să intre în Canaan, şi Dumnezeu i-a spus atunci lui Moise: „De aceea, îl voi lovi cu ciumă şi-l voi distruge, dar pe tine te voi face un popor mai mare şi mai puternic decât el". (Numeri 14:12).

În ambele ocazii, Dumnezeu i-a spus lui Moise că El va distruge israeliţii şi va face din Moise şi urmaşii lui un mare popor. Moise avea atunci ocazia să devină moştenitorul promisiunilor făcute lui Avraam şi celor doisprezece seminţii ale lui Israel.

Oamenii mai mici ar fi căzut la acel test, dar nu Moise. În ambele ocazii, el L-a implorat pe Dumnezeu să-i cruţe pe israeliţi. Odată, a mers aşa de departe încât era gata să moară şi să-şi petreacă veşnicia în iad, dacă aşa s-ar fi putut salva Israelul.

„Şi Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Ah! Poporul acesta a făcut un păcat mare, şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum dacă vrei păcatul! Dacă nu, atunci Te rog şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!""(Exodul 32:31,32).

Moise avea cu adevărat spiritul lui Hristos Însuşi - care a fost gata să fie părăsit de Tatăl pe cruce ca noi să putem fi salvaţi.

Dumnezeu a fost aşa de fermecat de altruismul lui Moise încât după aceea El a început să vorbească cu Moise foarte intim. „Şi Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui." (Exodul 33:11). Dumnezeu i-a dat lui Moise chiar şi privilegiul de nedescris de a-I vedea slava. Când Moise s-a rugat spunând:

„Arată-mi, Te rog, slava Ta!",

Domnul i-a spus,

„Iată un loc lângă Mine; acolo tu vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte, de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea." (Exodul 33:18-23).

Cel mai important calificativ pentru un slujitor al lui Dumnezeu este că el nu caută interesul propriu.

Căutarea propriului câştig sau glorie este aşa de adânc înrădăcinată în noi toţi, încât Dumnezeu are o sarcină grea ca să ne elibereze de ea. El aranjează circumstanţele noastre astfel încât să ne vedem spiritul căutării de sine, să ne putem judeca şi curăţa de el. El ne vorbeşte prin Cuvântul Lui şi în mod constant prin Duhul Lui (dacă avem urechi de auzit), îndemnându-ne să ne curăţim pe noi înşine de acest spirit al căutării de sine.

Şi totuşi, în pofida a toate, foarte puţini trec clasa şi se califică pentru calificativul de aprobare al lui Dumnezeu.

Moise a fost unul dintre aceştia. Pavel şi Timotei au fost alţi doi. Nu sunt mulţi, dar sunt câţiva.

Marea lipsă a spiritului intervenţiei pentru alţii, aşa cum l-a avut Moise chiar sub vechiul legământ, se datorează în principal faptului că aproape oricine, în adâncul inimii, caută propriul interes într-un fel sau altul. Nu câştigăm nici o onoare când ne rugăm pentru alţii în secret. De aceea doar câţiva credincioşi fac asta vreodată.

Aici este locul unde suntem testaţi de Dumnezeu. Pentru că El nu se poate încredinţa pe Sine acelora care caută propriul interes.

Reacţia la critică şi opoziţie

Alt lucru frumos pe care îl vedem în Moise este reacţia lui când este criticat sau când cineva i se împotriveşte. Când oamenii s-au revoltat şi au spus

„Lasă-ne să ne numim un alt conducător", Moise a căzut cu faţa la pământ şi a tăcut.

Citim că,

„Atunci Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ, în faţa întregii adunări a fiilor lui Israel care era strânsă laolaltă". (Numeri 14:5).

El a refuzat să se apere singur.

Când Core şi aproape 250 de alţi conducători ai lui Israel s-au revoltat împotriva conducerii lui Moise, din nou citim: „Când Moise a auzit lucrul acesta, a căzut cu faţa la pământ." (Numeri 16:4).

El nu s-ar fi apărat singur, sau să ţină de poziţia lui, sau să-şi exercite autoritatea.

Când propria lui soră şi frate l-au criticat pe la spate şi Dumnezeu a început să- i judece pentru aceasta, Moise din nou a căzut cu faţa la pământ rugându-se ca Dumnezeu să le arate milă. „Moise a strigat către Domnul, zicând: „Dumnezeule, Te rog vindec-o!" (Numeri 12:13).

Cu adevărat el a fost cel mai smerit om pe pământ în timpul vieţii sale. Biblia înregistrează că: „Dar bărbatul Moise era foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului". (Numeri 12:3). Dumnezeu Se poate încredinţa numai unor asemenea oameni.

Puterea şi autoritatea asupra altora au o cale de corupere a oamenilor. Există un proverb în lume care spune că

"Puterea corupe, şi puterea absolută corupe în mod absolut!"

Însă pe Moise puterea absolută nu l-a corupt nici măcar un pic. Dumnezeu l-a testat iar şi iar prin revoltele mulţimii lui. Moise a trecut testul de fiecare dată.

Conducerea spirituală are pericole mari strâns legate de ea. Dar binecuvântaţi sunt aceia care ştiu cum să cadă cu faţa la pământ iar şi iar, şi cum să-şi ţină limba şi să se înfrâneze de la autoîndreptăţire şi autoafirmare.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru slujitorii lui este că El Însuşi îi va apăra. El a spus: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere; şi, pe orice limbă care se va ridica împotriva ta, o voi condamna. Aceasta este moştenirea slujitorilor Domnului; dreptatea lor este de la Mine." (Isaia 54:17).

De aceea cel mai bine este să lăsăm astfel de lucruri Domnului decât să le luăm în mâinile noastre. Singura noastră sarcină este să ne încredinţăm cauza Lui Care judecă cu dreptate aşa cum a făcut Isus.

"Când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept." (1 Petru 2:23).

De trei ori e înregistrat în Isaia 53:7, că Isus a tăcut - când a fost chinuit, asuprit şi dus la măcel.

"El a fost asuprit şi chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura." (Isaia 53:7).

Acela care nu ştie cum să tacă în astfel de momente nu se poate aştepta să devină vreodată un lider spiritual.

Împotrivirea căreia trebuie să-i facem faţă este unul din mijloacele prin care Dumnezeu ne testează credinţa, să vadă dacă ne putem sau nu încrede că El are grijă de situaţia noastră.

Greşelile Slujitorului lui Dumnezeu

Biografiile oamenilor lui Dumnezeu din Biblie sunt o încurajare pentru noi deoarece, spre deosebire de biografiile moderne, ele ne arată şi părţile slabe ale acelor oameni. Un om care niciodată nu a comis vreo greşeală în viaţa lui nu va putea fi o încurajare pentru noi care facem aşa de multe greşeli.

Însă greşelile oamenilor lui Dumnezeu din Biblie sunt înregistrate nu doar pentru încurajarea noastră, ci şi pentru avertizarea noastră.

Standardele pe care le cere Dumnezeu slujitorilor Săi unşi sunt mult, mult mai înalte decât ceea ce aşteaptă de la alţi credincioşi. De la cei cărora li s-a dat mult, tot mult li se şi cere.

Dumnezeu le-a dat zece şanse israeliţilor necredincioşi, înainte de a le refuza intrarea în Canaan. Cu privire la ei, El a spus: „căci toţi bărbaţii care au văzut slava Mea şi semnele pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi M-au ispitit de zece ori acum şi n-au ascultat de glasul Meu, cu nici un chip nu vor vedea ţara pe care am jurat-o părinţilor lor că le-o voi da, toţi cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea." (Numeri 14:22,23).

Dar lui Moise, El i-a dat o singură şansă. Şi când Moise a acţionat numai o dată în necredinţă şi neascultare - şi într-o măsură destul de mică - Dumnezeu i-a interzis cu promptitudine intrarea pe pământul făgăduinţei.

Incidentul este înregistrat pentru avertizarea noastră în Numeri 20:7-12: „Şi Domnul i-a vorbit lui Moise, spunând: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii înaintea ochilor lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să dai de băut adunării şi vitelor lor". Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise El. Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?" Apoi Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, au băut şi vitele. Atunci Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-am dat-o"."

De data aceasta Dumnezeu îi spusese lui Moise să vorbească stâncii ca apa să ţâşnească. Stânca fusese o dată lovită deja, cu patruzeci de ani în urmă, aşa cum citim în Exodul 17:6: „Şi Domnul i-a zis lui Moise: ...."Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea". Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel."

Aceasta Îl simboliza pe Hristos răstignit o dată şi numai o dată. Nu era deloc nevoie ca stânca să mai fie lovită a doua oară.

Dar Moise şi-a pierdut cumpătul şi a lovit stânca (Numeri 20:10). Apa încă a ţâşnit - în ciuda neascultării slujitorului lui Dumnezeu. Faptul că apa a curs, a dovedit doar că Dumnezeu îi iubea pe oamenii cărora le era sete. Nu a aprobat neascultarea slujitorului lui Dumnezeu.

Aceasta explică motivul existenţei binecuvântării chiar şi în slujirea bărbaţilor

şi femeilor care nu se supun poruncilor lui Dumnezeu în viaţa personală.

Dar Moise nu putea fi lăsat cu nesupunerea lui, doar pentru că apa a curs. Dumnezeu l-a pedepsit sever. Şi El va pedepsi într-o zi toţi slujitorii Lui neascultători.

Timp de patruzeci de ani, Moise privise înainte la ziua când va intra în Canaan; şi acum, la graniţa Canaanului, a fost descalificat. Este posibil să predici altora şi totuşi tu însuţi să fii descalificat - chiar spre sfârşitul vieţii. Pavel a recunoscut aceasta şi a zis: „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat." (1 Corinteni 9:27).

Biblia spune: „El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel." (Psalmul 103:7).

Israeliţii văzuseră doar ACŢIUNILE EXTERIOARE ale lui Dumnezeu, dar Moise a avut privilegiul de a cunoaşte CĂILE lui Dumnezeu. De aceea de la Moise era aşteptat mai mult decât de la alţi israeliţi.

Privilegiile slujitorilor lui Dumnezeu sunt multe, însă responsabilitatea lor este corespunzător mai mare.

Nici nu a realizat Moise la Meribah că Dumnezeu îl testa. Dacă ar fi ştiut, ar fi fost mai atent. Nici noi nu ne dăm seama că Dumnezeu ne testează, cântărind acţiunile şi motivele noastre în situaţiile ivite în viaţa zilnică. Chiar dacă sunt oameni binecuvântaţi prin slujirea noastră, într-o bună zi, noi încă va trebui să răspundem pentru vieţile noastre personale la scaunul de judecată al lui Hristos.

O dată, mai la început în viaţa lui Moise, Dumnezeu îi dăduse un indiciu al cerinţelor stricte pe care El le face slujitorilor Lui.

Curând după chemarea lui Moise de a fi eliberatorul Israelului, Dumnezeu era aproape să-i ia viaţa datorită neascultării sale de a-şi circumcide fiul. Căci Dumnezeu nu ar fi putut tolera cu nici un preţ vreo neascultare de-a lui Moise.

Incidentul este înregistrat pentru avertizarea noastră în Exodul 4:24-26: „"Şi în timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas peste noapte, Domnul l-a întâlnit şi a vrut să-l omoare. Atunci Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui şi i-a zis: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine". Şi El l-a lăsat."

Chiar dacă Moise era în acel moment cel mai important om de pe pământ pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu, acest lucru n-a contat pentru Dumnezeu. El ar fi luat chiar şi viaţa lui Moise, dacă ar fi găsit în el neascultare. La Dumnezeu nu există părtinire.

Totuşi, deşi Dumnezeu i-a refuzat lui Moise privilegiul de a conduce israeliţii în interiorul Canaanului, pentru că el fusese un slujtor aşa de credincios tot timpul până atunci, Dumnezeu i-a permis în marea Lui îndurare, 1,500 de ani mai târziu, să păşească pe pământul făgăduinţei şi să stea cu Isus pe muntele schimbării la faţă, aşa cum ni se spune în Matei 17:2,3: „Şi El (Isus) S-a schimbat la faţă înaintea lor (Petru, Iacov şi Ioan).....Şi iată, li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El". (Matei 17:2, 3).

Dumnezeu este îndelung răbdător şi milos, şi El nu este nedrept ca să uite lucrările jertfitoare de dragoste ale cuiva.

„Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor." (Evrei 6:10).

Dar Dumnezeu este de asemenea foarte riguros.

„Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu..." (Romani 11:22).

Pentru a oferi o slujire lui Dumnezeu acceptată de El, trebuie să mergem cu frică pioasă.

„Fiindcă am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem lui Dumnezeu o slujire care să-I fie plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor"." (Evrei 12:28,29).

La fel ca Timotei, şi noi trebuie să stăruim în a fi lucrători „aprobaţi înaintea lui Dumnezeu". (2 Timotei 2:15).

Capitol 7
Încercarea lui David

Dumnezeu a mărturisit despre David, spunând: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toată voia Mea". (Faptele Apostolilor 13:22).

Saul fusese prima alegere a lui Dumnezeu pentru a fi regele Israelului. Dar Saul a căzut la ambele teste pe care Dumnezeu i le-a dat - prin nerăbdare (1 Samuel3) şi neascultare (1 Samuel 15). Şi aşa Dumnezeu a luat de la el împărăţia şi i- a dat-o lui David.

Dar a fost un drum lung şi extrem de greu pe care a călcat David din momentul în care a fost uns împărat până în momentul în care a stat realmente pe tronul Israelului. De-a lungul tuturor acelor ani a fost testat de Dumnezeu prin numeroase moduri - şi el s-a calificat.

Credincioşie acasă şi la muncă

Primul lucru pe care îl observăm cu privire la David este că Dumnezeu l-a chemat în timp ce îşi îndeplinea cu credincioşie sarcinile pământeşti acasă şi la locul lui de muncă - în calitate de păstoraş.

„Apoi Samuel i-a zis lui Isai (când a venit la porunca lui Dumnezeu să-l ungă pe unul din fiii lui Iese rege al Israelului) : „Aceştia sunt toţi fiii tăi?" Şi el a spus: A mai rămas cel mai tânăr, dar iată, paşte oile"."(1 Samuel 16:11).

Credincioşia acasă şi la locul nostru de muncă este fundamentală dacă vrem ca Dumnezeu să ne aprobe viaţa.

Am avut în vedere acest aspect când am analizat cum a obţinut Isus aprobarea lui Dumnezeu. Dar merită să repetăm, pentru că este foarte important.

Isus nu a chemat niciodată o persoană fără ocupaţie să vestească Cuvântul. Fiecare apostol a cărui chemare este descrisă în evanghelii, a fost chemat de la locul lui de muncă.

Tragedia lucrării creştine în India de astăzi este că vasta majoritate a celor implicaţi în activitatea creştină permanentă sunt oameni care nu au avut niciodată o slujbă laică. Numai acest fapt pune sub semnul întrebării chemarea lor de către Dumnezeu în serviciul Lui. Dumnezeu acordă o importanţă imensă credincioşiei în sarcinile obişnuite ale vieţii noastre pământeşti. Aceasta este ceea ce ne califică pentru serviciul Lui.

Consideraţie pentru Numele lui Dumnezeu

Al doilea lucru pe care îl vedem la David este grija lui pentru slava Numelul lui Dumnezeu. În timp ce Goliat sfida armatele lui Israel, nu o dorinţă ieftină de aventură l-a condus pe David să-l provoace pe uriaş - ci consideraţia pentru onoarea Numelui lui Dumnezeu.

Citim că „David a zis bărbaţilor de lângă el: „Ce se va face bărbatului care va omorî pe filisteanul acesta şi va lua batjocura de deasupra lui Israel? Cine este filisteanul acesta, acest necircumcis, ca să sfideze oştirea Dumnezeului Celui viu?" (1 Samuel 17:26).

Principalul semn al fiecărui slujitor adevărat al lui Dumnezeu este că în gândirea lui consideraţia pentru slava Numelui lui Dumnezeu este predominantă. „Sfinţească-Se Numele Tău" este prima cerere naturală în rugăciune. (Matei 6:9).

Orice altceva - confortul şi securitatea personală - este secundar. Acesta este punctul unde Dumnezeu ne testează pe toţi, în circumstanţe variate. Câţiva trec testul. David fost unul care l-a trecut.

Grija pentru onoarea Numelui lui Dumnezeu a fost aşa intensă în David încât o credinţă puternică a venit în inima lui că Dumnezeu îl va ajuta cu siguranţă să- l învingă pe Goliat. Această credinţă a alungat toată teama lui. Înarmat cu credinţă a înaintat şi l-a ucis pe uriaş alungând duşmanii lui Israel.

Dacă am fi aşa de interesaţi de slava Numelui lui Dumnezeu cum a fost David, am descoperi şi noi cum credinţa în Dumnezeu alungă toată frica din inimile noastre şi cum Goliaţii sunt ucişi. Tocmai fiindcă adeseori grija noastră pentru slava lui Dumnezeu este aşa de redusă, rămânem în timiditate, în loc să înaintăm curajoşi în credinţă.

Refuzul de a se răzbuna

Încercările lui David nu s-au terminat cu uciderea lui Goliat. Ele doar începuseră. Gelozia lui Saul şi popularitatea lui David, l-a făcut pe Saul să-l hăituiască pe David în tot Israelul ca să-l ucidă. David fugea dintr-un ţinut într- altul şi dintr-o peşteră în alta.

În două ocazii, când Saul a fost singur, a ajuns la mila lui David care ar fi putut să-l omoare cu uşurinţă. Dar David a refuzat. El n-ar fi atins regele uns de Dumnezeu - chiar dacă regele era un renegat. David nu a vrut să apuce tronul de la Saul. El a crezut că Dumnezeu era destul de capabil să-l pună pe tron la timpul Lui cuvenit.

Credinţa lui David în suveranitatea lui Dumnezeu este un lucru mult mai minunat de văzut decât credinţa în capacitatea lui Dumnezeu de a-l ajuta să-l omoare pe Goliat.

David a fost testat de Dumnezeu când Saul a rămas la mila lui - nu doar o dată, ci de două ori.

Prima ocazie este înregistrată în 1 Samuel 24:3-7: „A ajuns la nişte stâne de oi, care erau lângă drum; şi acolo era o peşteră în care Saul a intrat să doarmă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii. Oamenii lui David i-au zis: „Iată ziua în care Domnul îţi zice: „Iată, dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va

plăcea." David s-a sculat şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. După aceea, inima lui David îi bătea tare pentru că tăiase colţul hainei lui Saul. Şi a zis oamenilor săi: „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o asemenea faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului." Cu aceste cuvinte David a oprit pe oamenii săi şi i-a împiedicat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s-a sculat să iasă din peşteră şi şi-a văzut înainte de drum."

A doua ocazie este înregistrată în 1 Samuel 26:6-12: „David şi Abişai s-au dus noaptea la popor. Şi iată, Saul era culcat şi dormea în cort, în mijlocul taberei, şi suliţa lui era înfiptă în pământ la capul lui. Abişai a zis lui David: „Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă, te rog, să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc în pământ dintr-o lovitură, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta." Şi David a zis lui Abişai: Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului şi să fie fără vină?" Şi David a zis: Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi: fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va coborî într-un câmp de luptă şi va pieri. Sa mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului. Ia, te rog, numai suliţa de la căpătâiul lui şi urciorul cu apă, şi să plecăm." Şi David a luat suliţa şi urciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut nici n-a băgat de seamă nimic şi nimeni nu s-a deşteptat, căci toţi dormeau, pentru că Domnul îi cufundase într-un somn adânc."

De fiecare dată David a trecut testul. Nu şi-ar fi luat revanşa - pentru că el ştia că răzbunarea aparţine doar Domnului. El era hotărât să biruiască răul prin bine.

Biblia spune: „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti", zice Domnul. Deci, dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci făcând astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui." Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine." (Romani 12:19-21).

Credinţă în Suveranitatea lui Dumnezeu

Dumnezeu îi promisese lui David tronul. Şi David era gata să-L aştepte pe Dumnezeu să i-l dea. Este chiar o încercare a credinţei şi răbdării noastre să aşteptăm ceea ce Dumnezeu deja ne-a promis că ne va da.

David n-a pierdut niciodată nimic aşteptând şi încrezându-se în Dumnezeu. Dumnezeu plănuise pentru David să devină rege imediat ce şi-ar fi sărbători vârsta de 30 de ani; şi circumstanţele au condus exact la ceea ce Dumnezeu planificase.

„David era în vârstă de treizeci de ani când a devenit împărat..." (2 Samuel 5:4).

David învăţase din biografia lui Iosif să nu se îndoiască de faptul că Dumnezeu putea să pună un om pe tron la timpul stabilit de El.

Cu mulţi ani în urmă, cuvântul Domnului îl testase şi pe Iosif în circumstanţe foarte chinuitoare.

„I-au strâns picioarele (lui Iosif) în butuci, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a împlinit ce vestise el şi l-a încercat Cuvântul Domnului." (Psalmul 105:18,19). Dar imediat ce Iosif a împlinit vârsta de treizeci de ani, timpul lui Dumnezeu a venit şi Iosif a devenit viceguvernatorul Egiptului.

„Iosif era în vârstă de treizeci de ani când s-a înfăţişat înaintea lui faraon, împăratul Egiptului." (Geneza 41:46).

Nici gelozia fraţilor săi, nici falsa acuzaţie a soţiei lui Potifar nu au putut împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iosif. În realitate, nu au putut nici măcar să întârzie cu o zi împlinirea voii lui Dumnezeu.

David citise acea povestire şi acum era hotărât să dovedească suveranitatea şi credincioşia lui Dumnezeu în propria viaţă. Şi a descoperit că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Iosif, va face şi pentru el.

Întrebarea care se pune acum este dacă şi noi avem credinţa că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Iosif şi David şi pentru mulţi alţii, El va face şi pentru noi. În locul acesta e testată credinţa noastră.

Crezi, de exemplu, că partenerul tău de viaţă, pe care Dumnezeu l-a planificat pentru tine va veni la tine, fără să fie nevoie să dai năvală sau să intri în relaţii sexuale? Şi în acelaşi fel, că locul de muncă sau casa pe care Dumnezeu le-a planificat pentru tine - şi toate celelalte lucruri de care ai nevoie pentru viaţa pe pământ - vor veni la tine la timpul stabilit de Dumnezeu? Tocmai atunci când suntem confruntaţi cu astfel de nevoi ne este testată credinţa.

„Cei care aşteaptă cu nădejde în Mine nu vor fi daţi de ruşine." (Isaia 49:23).

„Cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, şi cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei care aşteaptă totul de la El." (Isaia 64:4).

Oamenii de credinţă obţin întotdeauna ceea ce e cel mai bine pentru ei - fără ca ei să apuce singuri.

Cât de diferit s-a întâmplat cu Iacov care şi-a înşelat tatăl ca să obţină dreptul de întâi născut! Dacă Iacov ar fi încredinţat problema lui Dumnezeu şi ar fi crezut în El, ar fi putut obţine dreptul de întâi născut fără să fie nevoie să spună minciuni (Geneza 27). Dar pentru că Iacov l-a obţinut pe calea greşită, a trebuit să fugă de acasă şi să sufere mult în următorii douăzeci de ani.

Toate aceste incidente sunt înregistrate în Scriptură pentru învăţătura şi avertizarea noastră, aşa încât noi să nu acţionăm cu necredinţă şi nerăbdare în nici un moment.

Când suntem ispitiţi să spunem o minciună la birou ca să ascundem ceva, putem să refuzăm ispita şi să-l onorăm pe Dumnezeu şi să ne încredem în El că va avea grijă de noi. Niciodată nu vei pierde spunând adevărul şi onorându-L pe Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu este cu siguranţă mai puternic decât

orice minciună. Şi dacă o minciună te poate scăpa, cu cât mai mult te poate scăpa Dumnezeu!!

„Căci nici de la răsărit, nici de la apus ( adică din întâmplare), nici din deşert (adică de la vreun om) nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel care judecă: El coboară pe unul şi înalţă pe altul." (Psalmul 75:6,7).

Dumnezeu este acela care îl poate înălţa pe un necunoscut Iosif şi pe un necunoscut David la o slujire importantă, după ce i-a testat şi i-a găsit credincioşi.

Prin necazuri către prosperitate

Relatând mai târziu experienţa sa, David spune, „Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule: ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul; ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse; ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc şi prin apă; dar Tu ne-ai scos la loc larg." (Psalmul 66:10-12).

Iată cum a început paharul lui David să dea pe afară. (În Psalmul 23:5, David foloseşte acelaşi cuvânt ebraic pentru „a da pe afară" pe care îl foloseşte în Psalmul 66:12 pentru „loc larg").

Scopul ultim al lui Dumnezeu este să ne aducă într-un loc de libertate glorioasă unde râuri de apă vie să curgă din noi în mod continuu. Dar nu ne poate conduce acolo fără să ne testeze mai întâi.

El ne va trece prin foc şi apă. El le va permite oamenilor să ne insulte şi să ne înşele.

Ne va pune într-o plasă - îngrădindu-ne mişcarea şi lucrarea. În toate aceste situaţii El se va uita la reacţiile noastre. Dacă ne plecăm în smerenie şi acceptare bucuroasă a tot ceea ce El a ordonat pentru viaţa noastră, cu siguranţă că tot El ne va duce în final la locul larg.

Recunoaşterea sinceră a păcatului

Un aspect final al caracterului lui David pe care-l putem analiza, este consimţirea sa de a se judeca singur, chiar şi după ce a devenit rege. Când a căzut în păcat cu Bat-Şeba nu a realizat imediat gravitatea păcatului său. Mai târziu, însă, când profetul Natan a venit şi l-a încărcat cu păcatul lui, îl găsim pe David recunoscându-şi umil vina. „Şi David i-a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!" (2 Samuel 12:13).

Noi nu putem să ne comparăm cu David care a căzut în adulter pentru că el a trăit sub vechiul legământ. El nu era sub har. Standardul pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi astăzi este mult mai înalt.

Standardul stabilit acum pentru noi de către Isus, în această zonă, este descris în Matei 5:28,29:

„Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept este

o cursă pentru tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă."

Dar putem învăţa o lecţie utilă de la reacţia lui David faţă de condamnarea păcatului.

Cum de Dumnezeu a luat împărăţia din mâna lui Saul din cauza a ceea ce, omeneşte vorbind, a fost o ofensă neglijabilă? Şi cum de Dumnezeu i-a permis în continuare lui David să fie împărat, când delictul lui - după adulter urmează crima - a fost de departe mai mare? Răspunsul îl găsim în reacţia acestor doi oameni în momentul când au fost confruntaţi cu păcatul lor. Saul şi-a recunoscut păcatul în taină faţă de Samuel, dar a căutat gloria înaintea poporului.

„Şi Saul a zis (lui Samuel), „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu şi în faţa lui Israel...."." (1 Samuel 15:30).

El păcătuise dar încă dorea reputaţia înaintea oamenilor.

Pe de altă parte, David nu a încercat să-şi ascundă păcatul, ci l-a recunoscut în mod public scriind Psalmul 51.

Ceea ce învăţăm noi de la aceşti oameni este că celor, care caută onoarea oamenilor, le este mult mai greu să se întoarcă la Dumnezeu cu adevărat zdrobiţi şi în pocăinţă, decât celor care au comis o crimă sau un adulter. Isus l- a iertat atât pe criminalul de pe cruce cât şi pe femeia prinsă în adulter, pentru că s-au pocăit. Dar fariseilor, care au continuat să caute slava oamenilor, le-a fost greu să se pocăiască. Şi de aceea ei nu au putut fi iertaţi.

Căutarea slavei omeneşti este o formă de idolatrie. Şi în această zonă ne testează Dumnezeu cel mai mult pe fiecare dintre noi.

Binecuvântaţi sunt cei care trec testul, la fel ca David.

Eşecurile noastre trecute nu trebuie să ne împiedice de la împlinirea scopurilor lui Dumnezeu - pentru că Dumnezeu dă harul Lui celui smerit.

Capitol 8
Încercarea lui Elisei şi a lui Ghehazi

Într-o perioadă crucială în istoria Israelului, Dumnezeu l-a ridicat pe profetul Ilie să fie martorul Lui pentru acest popor. Ilie a avut un servitor numit Elisei pe care Dumnezeu l-a ales să fie următorul profet al poporului.

Elisei a avut un servitor Ghehazi.

Este un studiu interesant să vedem contrastul dintre Elisei şi Ghehazi.

Credincioşia lui Elisei

Dumnezeu l-a uns pe Elisei cu o parte dublă din ungerea pe care a avut-o Ilie. Aceasta a fost pecetea aprobării lui Dumnezeu pentru viaţa lui Elisei. Dar, înainte ca Dumnezeu să-l ungă astfel, el fusese testat.

Ca în cazul tuturor slujitorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu, şi Elisei a fost chemat în slujire în timp ce-şi îndeplinea cu credincioşie datoriile laice.

„Ilie a plecat de acolo şi a găsit pe Elisei, fiul lui Şafat, arând. Înaintea lui erau douăsprezece perechi de boi şi el era cu a douăsprezecea. Şi Ilie s-a apropiat de el şi şi-a aruncat mantaua pe el." (1 Împăraţi 19:19).

După aceea, Elisei şi-a petrecut mulţi ani îndeplinind sarcini de slugă pentru profetul Ilie. El era cunoscut ca fiind acela „care turna apă pe mâinile lui Ilie". (2 Împăraţi 3:11b).

El nu a căutat lucruri înalte pentru sine însuşi, dar Dumnezeu a avut planuri mari pentru acel tânăr.

Înainte ca Ilie să se urce la cer, Elisei a trebuit să fie testat. Şi astfel, Ilie i-a spus lui Elisei să rămână în Ghilgal, cât timp se ducea el în Betel. Elisei a refuzat să rămână înapoi şi a fost hotărât să meargă cu Ilie. La Betel, Ilie a încercat din nou să scape de Elisei spunându-i că el trebuia să meargă în Ierihon.

Dar Elisei s-a lipit de el ca o lipitoare. În final, la Ierihon, Elisei a mai fost testat o dată. Elisei a mai trecut încă o dată testul perseverenţei şi l-a însoţit pe Ilie la Iordan. Prin aceasta a obţinut el partea dublă de ungere - cel mai bun din ce avea Dumnezeu pentru viaţa lui. (2 Împăraţi 2:1-14).

Care este aici mesajul pentru noi? Există diferite nivele în dezvoltarea noastră spirituală la care Dumnezeu ne testează să vadă dacă suntem satisfăcuţi cu ceea ce deja am primit sau dacă noi vom continua către cel mai înalt nivel la care ne poate duce Dumnezeu.

Ghilgal reprezintă locul unde păcatele noastre sunt iertate.

„Domnul a zis lui Iosua: „Astăzi am ridicat ruşinea Egiptului de deasupra voastră." Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal până în ziua de azi." (Iosua 5:8,9).

Mulţi creştini ajung atât de departe şi se opresc acolo.

Unii înaintează până la Betel (însemnând „casa lui Dumnezeu") - care simbolizează părtăşia cu credincioşii din familia lui Dumnezeu.

„A dat locului acestuia numele Betel........Iacov a făcut un jurământ şi a zis: „....şi piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte va fi casa lui Dumnezeu (Geneza 28:19,22).

Unii se opresc aici.

Dar câţiva merg mai departe la Ierihon - care simbolizează manifestarea puterii supranaturale a lui Dumnezeu.

„...poporul a strigat tare şi zidul s-a prăbuşit....Au luat cetatea (Ierihon). (Iosua 6:20).

Acesta este locul cel mai îndepărtat până la care poate ajunge vreodată majoritatea creştinilor.

Foarte, foarte puţini parcurg tot drumul până la Iordan - care semnifică identificarea cu Hristos în moartea Lui, aşa cum se simbolizează prin botez.

„Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el." (Matei 3:13).

Foarte, foarte puţini sunt gata să parcurgă calea către cruce - „pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său". (Evrei 10:20).

Dar aceşti câţiva, care sunt cu toată inima hotărâţi să continue către moarte totală a Sinelui, vor primi partea dublă - maximum de la Dumnezeu.

Noi toţi suntem astăzi testaţi - unde ne vom opri.

Necredincioşia lui Ghehazi

Aşa cum Elisei îl succedase pe Ilie ca profet, Ghehazi probabil că ar fi putut la fel de bine să fie succesorul lui Elisei ca următorul profet, dacă ar fi fost credincios. Dar Ghehazi a trebuit să fie testat mai întâi.

Această încercare a avut loc atunci când Naaman, generalul sirian s-a întors la Elisei după ce fusese vindecat de lepra sa. Ca mulţumire pentru vindecarea sa, Naaman i-a oferit lui Elisei argint şi aur în valoare de aproximativ un milion de euro şi zece costume de haine siriene costisitoare. Ce ispitire pentru un om mai mic decât Elisei! Dar Elisei a refuzat oferta fără nici un moment de ezitare.

Naaman era un necredincios şi un om care făcea compromisuri iar Elisei nu ar fi primit nimic de la el.

Faptul că Naaman era un om care făcea compromisuri se vede clar din ceea ce el îi spune lui Elisei după ce fusese vindecat. I-a explicat că el era nevoit să se închine idolilor, datorită poziţiei lui oficiale. Naaman ştia că idolatria era păcat. Dar nu dorea să-şi sacrifice locul de muncă în numele adevărului, cum fac mulţi astăzi.

Naaman i-a spus lui Elisei, „Iată, totuşi, ce rog pe Domnul să ierte robului tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon să se închine acolo şi se sprijină pe mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon; să ierte Domnul pe robul tău, pentru lucrul acesta." (2 Împăraţi 5:18).

Elisei n-ar fi primit nimic de la un astfel de om.

Primii apostoli au urmat acelaşi model. „...căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la cei dintre neamuri." (3 Ioan 7).

Ghehazi observase atitudinea lui Elisei faţă de banii lui Naaman. Dar a simţit că Elisei fusese nebun să refuze ceea ce Naaman îi oferise aşa de benevol. De aceea a fugit după Naaman (întocmai cum aleargă astăzi mulţi indieni după creştinii din Vest), i-a spus câteva minciuni şi a strâns argint în valoare de aproximativ patruzeci de mii de euro şi două costume siriene.

Elisei care putea vedea cu uşurinţă printr-un om necinstit, i-a demascat imediat lăcomia lui Ghehazi.

I-a spus lui Ghehazi că atâta timp cât a apucat banii lui Naaman, va primi la fel de bine şi lepra lui Naaman.

I-a spus: „ „De aceea, lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna." Şi Ghehazi a ieşit dinaintea lui plin de lepră, alb ca zăpada." (2 Împăraţi 5:27).

În loc să obţină o parte dublă din ungerea lui Elisei, Ghehazi a primit instant lepră.

Nici n-a realizat Ghehazi că fusese testat de Dumnezeu în acea zi. Numai să fi

ştiut ce lucruri extraordinare erau în joc, el ar fi fost mai prudent.

Dar aşa cum am văzut, în mod repetat, de obicei noi nu realizăm când ne testează Dumnezeu - în special în zona bogăţiilor materiale (mamon).

Este scris un cuvânt despre Împăratul Ezechia că, la un moment dat,

„Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui." (2Cronici 32:31).

Aceasta a fost adevărat şi pentru Ghehazi. Dumnezeu i-a permis să fie în situaţia în care nimeni nu-l vedea. Numai aşa putea fi testat.

Rezultatul final al lăcomiei

La fel s-a întâmplat cu Acan în Ierihon, cu mulţi ani în urmă. Dumnezeu i-a permis lui Acan să fie singur într-o casă, fără ca cineva să-l poată vedea, ca să-l testeze să vadă dacă ar lua sau nu ceea ce Dumnezeu interzisese. Acan a căzut.

Acan descrie căderea lui astfel: „Am văzut..... am poftit..... le-am luat.....sunt ascunse....." (Iosua 7:21).

Aceeaşi secvenţă s-a repetat în cazul lui Ghehazi.

Prin urmare, Acan şi familia lui au pierdut moştenirea în Canaan; şi tot astfel, Ghehazi a pierdut chemarea pe care o avea Dumnezeu în plan pentru el.

Atât Acan cât şi Ghehazi au mers pe urmele lui Esau „care pentru o mâncare şi- a vândut dreptul de întâi-născut." (Evrei 12:16).

Contrastul dintre Elisei şi Ghehazi este izbitor. În timp ce Elisei a alergat după Ilie pentru o parte dublă de ungere, Ghehazi a alergat după Naaman după puţină bogăţie. Amândoi sunt reprezentativi celor două tipuri de lucrători creştini din zilele noastre - şi fiecare dintre noi cunoaşte în care categorie intră!!

Fără îndoială că Ghehazi era familiar cu povestea lui Balaam. Cu toate acestea niciodată nu s-a gândit că sfârşitul lui Balaam va fi şi al lui. Balaam a fost un profet pe care Duhul lui Dumnezeu a stat un timp.

Citim că, la un anumit nivel, „Balaam şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Israel locuind în corturi, după seminţiile lui. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el." (Numeri 24:2).

El s-a rătăcit, nu pentru că era necinstit în problema banilor, ci pentru că iubea banii.

Iubirea de bani şi iubirea de glorie din partea unui împărat pământesc l-au orbit aşa de tare pe Balaam, încât nici n-a văzut că mergea împotriva voii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a testat pe Balaam să vadă ce era în inima lui.

Când, la început, Balaam a căutat voia lui Dumnezeu, dacă să meargă sau nu cu solii lui Balac să-l întâlnească pe rege, Dumnezeu i-a dat un răspuns clar:

„Să nu te duci cu ei." (Numeri 22:12). Răspunsul n-ar fi putut să fie mai clar.

Dar când Balac i-a oferit mai mulţi bani şi mai multă onoare, Balaam a fost ispitit să ceară din nou permisiunea. Când Dumnezeu a văzut că Balaam chiar dorea să meargă, El i-a spus să meargă. Dar Balaam a suportat consecinţele.

Uneori, Dumnezeu poate onora cererea noastră, chiar dacă nu este după voia Lui, doar pentru că El vede că noi dorim acel lucru atât de mult. Dar rezultatul spiritual va fi întocmai cum este scris despre israeliţi în Psalmul 106:15: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor."

Balaam nici nu a realizat că fusese testat şi că iubirea lui de bani l-a condus în rătăcire.

El a continuat să profeţească, dar deja făcuse primul pas pe panta alunecoasă a căutării câştigurilor lumeşti şi era doar o chestiune de timp până când avea să ajungă la fund. El, care odată cunoscuse relaţia intimă cu Dumnezeu a sfârşit ca un vrăjitor şi a fost măcelărit de israeliţi.

Se spune, „Între cei pe care i-au ucis fiii lui Israel, nimiciseră cu sabia şi pe ghicitorul Balaam, fiul lui Beor." (Iosua 13:22).

Lui Ghehazi i-a scăpat să îşi asume acest avertisment pentru sine însuşi.

Dar ce vom spune de multitudinea de creştini de astăzi care au ambele exemple ale lui Ghehazi şi Balaam ca avertisment şi care încă merg în rătăcire.

Iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele. Dumnezeu a permis ca lucrurile materiale să ne atragă ca să ne testeze credincioşia şi dedicarea faţă de El.

Isus nu a destinat ca vreunul din ucenicii Lui să obţină lucrurile materiale alergând după ele. Suntem chemaţi să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui mai întâi. Apoi, toate lucrurile materiale de care avem nevoie ne vor cădea în poală, atât cât şi atunci când avem nevoie.

Niciodată Dumnezeu nu a intenţionat ca vreun copil al Lui să strângă bunuri materiale dincolo de nevoile lui. Nici nu a plănuit ca vreunul din noi să vâneze bunăstarea. Dacă ne încredem în Dumnezeu, El ne va da ceea ce consideră că este cel mai bun pentru noi - şi aşa nu vom fi ruinaţi de bani.

Când Domnul ne binecuvintează, tot ceea ce e necesar ne va fi furnizat, şi nu va fi însoţit de nici o supărare.

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de vreun necaz." (Proverbe 10:22).

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească din plin de toate nevoile voastre, potrivit bogăţiilor Sale, în slavă, în Hristos Isus." (Filipeni 4:19).

Însă, prosperitatea pe care o obţinem alergând după ea va veni la noi împreună cu multe necazuri.

Pavel îl avertizează pe Timotei cu privire la acest pericol spunând: „Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri." (1 Timotei 6:10).

Nu putem sluji atât lui Dumnezeu cât şi lui Mamona (lucrurilor materiale). Trebuie să „urâm pe unul şi să iubim pe celălalt, sau să ţinem numai la unul şi să-l dispreţuim pe celălalt". (Luca 16:13).

Cine are urechi de auzit, să audă.

Capitol 9
Încercarea lui Petru şi a lui Iuda

Dintre cei doisprezece apostoli aleşi de Isus, probabil că personalitatăţile lui Petru şi Iuda Iscarioteanul au fost cele mai contrastante.

Petru era un om simplu, neînvăţat şi cu o inimă caldă. Iuda Iscarioteanul era inteligent, isteţ şi ambiţios.

Atitudinea lui Petru faţă de bani

Dumnezeu a avut o chemare deosebită pentru Simon Petru. Dar nu putea fi îndeplinită înainte să fie testat şi aprobat.

Totuşi, Petru nu avea nici o idee despre planul minunant al lui Dumnezeu în momentul în care Isus l-a chemat. Dumnezeu ne dezvăluie doar câte un pas din planul Său la momente de timp diferite.

Într-o zi, Isus a venit în barca lui Petru şi i-a spus să ducă barca la apă adâncă şi să arunce plasa după peşti. Petru a făcut aşa şi a prins cea mai mare captură din viaţa sa (Luca 5:1-11).

Dacă Petru ar fi fost ca unii oameni de afaceri creştini din zilele noastre, i-ar fi spus lui Isus ceva de genul, „Doamne, este fantastic! Hai să fim parteneri - tu şi eu. Tu predici şi eu îţi asigur suportul financiar. Dacă afacerea mea cu peştele o să continue în aşa fel, în curând voi fi cel mai bogat om de afaceri din tot Israelul; şi zeciuielile mele o să te susţină, nu doar pe tine, ci o mulţime de alţi lucrători creştini în multe părţi ale ţării cât şi în afara ţării!"

Petru ar fi putut merge apoi în toată lumea mărturisind la diverse conferinţe pentru oamenii de afaceri şi învăţându-i pe aceştia despre un Hristos care poate să le facă afacerea să prospere.

Aceasta este modul de judecată al minţii fireşti.

Dar Petru nu a făcut aşa. Când Isus l-a chemat să părăsească năvoadele, el şi-a lăsat imediat afacerea cu pescuitul şi l-a urmat pe Isus. El a trecut testul.

Nici nu realizează creştinii că, atunci când Dumnezeu face să le prospere căile astfel încât ajung să câştige mai mulţi bani, ei sunt de fapt testaţi. Majoritatea creştinilor cad la acest test. Ei acceptă mai degrabă să fie milionari goi, când probabil ar fi putut să devină apostoli.

Câţiva ani mai târziu, Petru, departe de a fi un om de afaceri prosper, putea spune „Argint şi aur n-am..." (Faptele Apostolilor 3:6). Dar el avea ceva mult mai bun decât argint şi aur. El renunţase la gunoiul vieţii lumeşti pentru propesperitatea veşnică a împărăţiei lui Hristos.

În aceste zile, librăriile creştine sunt pline de cărţi care pretind să-i înveţe pe creştini cum să devină prosperi din punct de vedere material şi să facă bani, avându-l pe Isus drept partener! Creştinii sunt încurajaţi în aceste cărţi să pretindă automobile scumpe, case şi proprietăţi - toate prin credinţa în Hristos.

Chiar şi un copil poate vedea mintea lumească a acestor scriitori şi, cu toate acestea, mulţi credincioşi sunt înşelaţi. Mărturiile oamenilor din aceste cărţi care au primit lucruri materiale pot fi cât se poate de adevărate - dar oare câţi dintre ei realizează că Dumnezeu îi testa aducându-le bogăţiile? Ei erau testaţi când deveneau bogaţi, să vadă dacă puteau învăţa să renunţe la bunăstarea materială şi „să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu" (Luca 12:21). Dar ei au căzut la test - spre deosebire de Petru.

Sinele este centrul fiecărui copil al lui Adam. Când suntem transformaţi, Sinele nu moare, dar caută în moduri subtile să-L facă pe Dumnezeu să servească propriilor lui interese. Aceasta este sursa creştinismului firesc care reclamă obţinerea binecuvântărilor materiale şi fizice de la Dumnezeu, şi care vine la noi în aceste zile prin intermediul cărţilor de acest fel, îmbrăcate în haina

„credinţei".

Aceste cărţi servesc totuşi unui scop, prin aceea că ele descoperă ceea ce inimile cititorilor lor doresc cu adevărat - ceea ce e pământesc sau ceea ce e ceresc. Aşa se cerne grâul de pleavă în Creştinism!

Atitudinea lui Petru faţă de corectare

Vedem cum Isus l-a testat pe Petru şi în alt mod când l-a certat pe acesta în public cu cea mai aspră mustrare pe care a adus-o El vreodată unei fiinţe umane.

Când Isus le-a spus apostolilor că El urma să fie respins şi răstignit, Petru, cu o dragoste umană intensă pentru Domnul, „L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!" (Matei 16:22).

Isus s-a întors şi i-a zis lui Petru în public (în auzul celorlalţi apostoli), „Înapoia Mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine..." (Matei 16:23).

Este insultător pentru ego-ul nostru să fii mustrat în public. Este şi mai rău să fii numit „Satan".

Cu toate acestea, Petru nu s-a simţit ofensat.

Când mulţi ucenici ai lui Isus s-au simţit ofensaţi de mesajul morţii Sinelui pe care-l predica Isus, şi L-au părăsit, Isus i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli dacă nu pleacă şi ei.

Petru a fost cel care a răspuns atunci spunând: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice..." (Ioan 6:68).

Aceste cuvinte au fost rostite de către Petru curând după ce primise acea mustrare grea de pe buzele lui Isus.

Iată ceea ce face cuvintele lui Petru să sune şi mai minunat. El a simţit că orice cuvinte de mustrare venite de pe buzele lui Isus erau doar cuvinte ale vieţii veşnice!

Capacitatea noastră de a accepta mustrarea de la un frate mai bătrân este un test al umilinţei noastre.

Petru a trecut testul cu felicitări.

Atitudinea lui Iuda faţă de bani

Iuda Iscarioteanul, ca unul dintre cei doisprezece apostoli aleşi de Isus, a avut întocmai aceeaşi şansă bună ca şi ceilalţi să se califice pentru calificativul

„Aprobat de Dumnezeu".

Dar, ca şi ceilalţi, şi el trebuia să fie testat.

Cuvântul evangheliei spune că „Iuda Iscarioateanul a devenit trădător" (Luca 6:16). Aceasta presupune că el a fost la fel de sincer ca ceilalţi unsprezece ucenici când Isus l-a ales. Dar a alunecat teribil prin ambiţia egoistă.

Biblia ne avertizează: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău." (Iacov 3:16).

Viaţa lui Iuda este un avertisment pentru noi toţi, fiindcă este posibil pentru oricare dintre noi să devenim ca el dacă nu suntem atenţi.

El era vistiernicul grupului lui Isus şi a avut o oportunitate grozavă să-şi demonstreze credincioşia în zona lui mamon. Ar fi putut deveni chiar unul dintre autorii epistolelor din Noul Testament, dacă ar fi fost credincios. Iar numele lui, cu siguranţă, ar fi fost pe una dintre pietrele fundaţiei zidului Noului Ierusalim.

Biblia spune că

„zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului". (Apocalipsa 21:14).

Dar Iuda Iscarioteanul a căzut când a fost testat.

Una din întrebuinţările pungii de bani era strângerea de fonduri pentru a da săracilor şi celor în nevoie (aşa cum vedem în Ioan 13:29): „Unii presupuneau că, deoarece Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare" sau să dea ceva săracilor".

Iuda a declarat deschis că l-ar interesa această activitate, însă el fura toţi banii care erau donaţi pentru săraci.

Este scris că „Iuda Iscarioteanul.....nu purta grijă de săraci, ci era un hoţ, şi pentru că el ţinea punga, lua el din ce se punea în ea." (Ioan 12:4-6).

Am putea să ne întrebăm, „De ca nu l-a demascat Isus pe Iuda numaidecât?"

Ca să răspundem la această întrebare, putem pune o alta, „De ce nu-i demască Isus pe toţi aceia care fac bani pentru ei înşişi în zile noastre în numele creştinismului?" Există mii care-I slujesc lui Dumnezeu chiar şi astăzi, şi care nu sunt 100% cinstiţi cu banii care le sunt daţi pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Dar Domnul este răbdător. El lasă timp fiecăruia ca să fie testat.

Dacă ar fi ştiut Iuda ce urma să piardă alegând banii, cât de diferit ar fi acţionat! Şi dacă lucrătorii creştini de astăzi ar şti ce pierd alegând banii, cât de diferit ar acţiona în relaţie cu banii!!

Problema lui Iuda era că iubea să primească dar ura să dea.

Isus Îşi învăţase ucenicii despre binecuvântarea dăruirii. „...să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: „Este mai ferice să dai decât să primeşti"." (Faptele Apostolilor 20:35).

Petru a înţeles aceasta. Dar nu şi Iuda. Iuda a crezut că fericirea vine cu cât primeşti mai mult şi mai mult.

Fiecare creştin intră în una din aceste categorii: aceia ca Petru, care renunţă la tot şi care iubesc să dăruiască lui Dumnezeu şi celor în nevoi; şi aceia ca Iuda, care iubesc să primească şi să strângă doar pentru ei.

Dacă vreodată aceşti Iuda dăruiesc, se va întâmplă într-un mod meschin, doar ca să-şi uşureze conştiinţa - şi aceasta cu mare şovăială. Totuşi, n-au nici o reţinere când e să primească!!

Dumnezeu ne testează în problema primitului şi a datului să vadă dacă dorim să trăim după principiile lumii sau ale împărăţiei Sale.

Dacă vrem să fim aprobaţi de Dumnezeu, va trebui să răstignim radical plăcerea de a primi daruri care se găseşte în firea noastră. Va trebui să ne dezvăţăm de vechile obiceiuri şi să învăţăm în loc unele noi. Atât cât am fost de experţi în trecut la primirea de daruri, acum putem deveni experţi la dăruire.

Dar să nu sperăm să devenim experţi în ceva peste noapte. Numai practica constantă ne face experţi în orice. Trebuie să începem să dăm şi să continuăm apoi până când caracterul nostru este transformat cu adevărat, astfel încât, în final, Dumnezeu Însuşi să poată mărturisi despre noi că mai degrabă dăm decât să primim.

Adevăratul ucenic al lui Isus este acela care a învăţat cum să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu şi cum să dea altora care sunt în nevoie. În propriile lui

momente de nevoie, va descoperi cum Dumnezeu îi înapoiază cu aceeaşi măsură cu care a dat.

Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura." (Luca 6:38).

Isus ne-a învăţat că dacă suntem necredincioşi cu lucrurile pământeşti, nu putem spera niciodată să primim bogăţii spirituale de la Dumnezeu. El a spus:

„Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?" (Luca 16:11).

Domnul l-a supus pe Iuda la probă cu punga de bani şi acesta a pierdut. Pierderea lui a fost veşnică.

Astăzi, tu şi eu suntem la probă cu punga noastră de bani.

Atitudinea lui Iuda faţă de corectare

Am văzut că Petru a fost testat de Isus în reacţia faţă de mustrarea în public. Iuda a fost şi el testat în această zonă. Dar, spre deosebire de Petru, Iuda a căzut.

Când acea femeie a turnat o sticluţă de alabastru de parfum pe picioarele lui Isus, din mulţumire pentru ceea ce Domnul făcuse pentru ea, Iuda şi-a exprimat propria opinie cum că gestul era o risipă de bani. Totuşi, Isus a ţinut partea femeii şi a spus: „Las-o, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna." (Ioan 12:7,8).

Greu de spus că Isus l-ar fi mustrat aici pe Iuda Iscarioteanul. De fapt, în comparaţie cu modul în care l-a certat pe Petru, aceasta nu a fost nimic!

Cu toate acestea, Iuda Iscarioteanul s-a simţit ofensat.

În pasajul paralel din evanghelia după Matei, citim despre ceea ce a făcut Iuda imediat după acest incident: „ATUNCI unul din cei doisprezece, cel numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?" (Matei 26:14,15).

Cuvântul semnificativ aici este „atunci". Provocarea imediată care l-a determinat pe Iuda să meargă la preoţi şi să se ofere să-L trădeze pe Isus a fost faptul că-l mustrase Domnul.

Petru a trecut testul triumfător. Dar Iuda a căzut în mod mizerabil.

Astăzi, tu şi eu suntem testaţi oricând suntem corectaţi de către cei pe care Dumnezeu îi plasează cu autoritate deasupra noastră.

Copiii sunt testaţi când sunt corectaţi de părinţii lor. Soţiile sunt testate când sunt corectate de soţii lor. Angajaţii sunt testaţi când sunt corectaţi de către angajatorii lor.

Şi în biserică, suntem cu toţii testaţi când suntem corectaţi de bătrânii noştri.

Reacţia noastră la corecţie este unul dintre cele mai evidente teste ale umilinţei noastre. Dacă ne ofensăm, suntem în gaşca lui Iuda Iscarioteanul.

Dacă vedem că ne ofensăm când suntem corectaţi, avem nevoie să strigăm la Dumnezeu după ajutor, ca să putem face ego-ul nostru să moară, astfel încât să nu ne pierdem răsplata veşnică.

Mize veşnice atârnau de reacţiile lui Petru şi ale lui Iuda faţă de corecţie. Ei nici nu au realizat că se aflau sub probă.

Tot aşa, mulţi dintre noi nici nu realizăm că Dumnezeu ne observă reacţia la corecţie.

Nu poţi fi aprobat de Dumnezeu dacă nu eşti dispus să fii corectat sau dacă te ofensezi când eşti corectat.

Capitol 10
În compania celor aprobaţi de Dumnezeu

În Apocalipsa 14:1-5, citim despre un număr mic de ucenici, care L-au urmat pe Domnul cu toată inima în viaţa lor pământească. Ei stau în picioare cu Isus, în ultima zi, ca biruitori - pentru că Dumnezeu a putut să-Şi împlinească scopul Lui total în viaţa lor.

Aceia ale căror păcate sunt iertate este o mulţime imensă, pe care nu o poate număra nici un om, aşa cum vedem în

Apocalipsa 7:9,10: „După aceste lucruri m-am uitat şi iată o mare mulţime, pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului"."

Dar grupul de ucenici, despre care se menţionează în Apocalipsa 14, este unul mai redus, care poate fi numărat - 144,000. Dacă numărul este literal sau simbolic (aşa cum este mare parte din cartea Apocalipsei), nu are importanţă. Ideea este că avem de-a face cu un număr foarte mic comparat cu mulţimea imensă.

Aceasta este rămăşiţa care a fost adevărată şi credincioasă înaintea lui Dumnezeu pe pământ. Ei au fost încercaţi şi au obţinut calificativul de aprobare de la Dumnezeu. Referindu-se la ei, Dumnezeu Însuşi certifică „ei sunt aceia care nu s-au întinat....ei sunt aceia care urmează pe Miel oriunde merge El.... în gura lor nu s-a găsit minciună..... sunt fără vină" (versetele 4,5).

Acestea sunt primele roade ale lui Dumnezeu. Ei formează mireasa lui Hristos. În ziua nunţii Mielului, va deveni limpede tuturor că a meritat totul să fii total adevărat şi credincios lui Dumnezeu, în toate lucrurile - atât mari cât şi mici.

În acea zi, strigătul din ceruri este: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!" (Apocalipsa 19:7).

Aceia care au umblat pe pământ după propriul câştig şi onoare, vor înţelege pe deplin numai în acea zi cât de mare este într-adevăr pierderea lor. Aceia care şi- au iubit tata sau mama, soţia sau copiii, fraţii sau surorile, sau propria viaţă, sau lucrurile materiale mai mult decât pe Domnul, vor descoperi în acea zi pierderea lor eternă.

Atunci va deveni clar că cei mai înţelepţi oameni de pe pământ au fost aceia care s-au supus în mod total poruncilor lui Isus şi care au căutat cu toată inima să umble aşa cum a umblat El.

Onoarea goală a creştinătăţii va fi atunci văzută în lumina a ceea ce este - gunoi. Vom vedea atunci cum banii şi lucrurile materiale au fost doar mijloace prin care Dumnezeu ne-a testat să vadă dacă ne calificăm să fim în Mireasa lui Hristos.

O....dacă ochii noştri ar putea să se deschidă chiar acum să vadă ceva din realităţile pe care le vom vedea în mod limpede în acea zi!

Cea mai mare onoare pe care o poate avea vreo fiinţă umană este să aibă un loc în Mireasa lui Hristos în acea zi - ca unul care a fost testat şi aprobat de Dumnezeu Însuşi!

Cine are urechi de auzit, să audă. Amin.