EVANGHELIA COMPLETĂ

scris de :   Zac Poonen
    Download Formats:

Capitol 1
Evanghelia completă

„Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20:27).

Apostolul Pavel a petrecut trei ani în Efes predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ce predica el? Păgânilor necovertiţi le predica pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Apostolilor 20:21). Dar celor care deveniseră creştini le predica „tot planul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20:27).

Astăzi, majoritatea predicatorilor propăvăduiesc doar„credinţa" - şi tot una falsă - ceea ce a condus la multe „eşecuri" spirituale în adunările evanghelice, generând o mare mulţime de „credincioşi" pe jumătate convertiţi, care nu s-au întors de fapt niciodată de la păcatele lor, dar care doresc să vină la Isus numai ca să fie „binecuvântaţi".

Unii predicatori sunt totuşi mai Scripturali şi susţin că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa - aşa cum făcea Pavel.

Dar Pavel nu se oprea nici măcar acolo. El continua să propăvăduiască evanghelia completă a harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24).

Mulţi cred că au trăit „evanghelia completă" când L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor şi ca Cel Care-i botează cu Duhul Sfânt. Dar Evrei 6:1,2 ne spune că acesta este doar începutul vieţii creştine: „Adevărurile începătoare ale lui Hristos

- temelia

pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu (adică iertarea de păcate - cunoscându-L pe Isus ca Mântuitor),

învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor (adică botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt - cunoscându-L pe Isus ca Cel Care ne botează cu Duhul Sfânt Care, la rândul Lui, ne dă daruri spirituale),

despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică (la a doua venire a lui Hristos)".

Acesta este laptele pe care pruncii nou-născuţi în Hristos au nevoie să-l bea prima dată (Evrei 5:13). Dar, pentru că majoritatea credincioşilor rămân prunci toată viaţa, ei nu ajung niciodată să guste hrana tare a evangheliei complete. Aşa erau creştinii evrei şi creştinii corinteni.

Scriindu-le creştinilor din Corint, Pavel le spunea: „ Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2).

De ce nu le-a putut spune nimic mai mult decât faptul că Hristos murise pentru păcatele lor şi fusese înviat dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4)? El


explică motivul în 1 Corinteni 3:2: Deoarece erau prunci, incapabili să digere hrană tare. Ei nu răspunseseră suficient nici măcar la adevărul fundamental cu privire la care fuseseră învăţaţi. De aceea Pavel nu i-a putut conduce mai departe. Şi astfel au rămas carnali, învinşi de certuri şi gelozii şi de spiritul de partidă, etc..

Când oamenii sunt prunci, nu-i putem învăţa nimic dincolo de „Isus Hristos şi pe El răstignit". Drept urmare, astfel de credincioşi rămân carnali.

„Totuşi", spune Pavel „pruncilor" corinteni, „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi (adică printre cei din alte biserici care puteau mânca hrana tare) este...... înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci" (1 Corinteni 2:6,7).

Biserica din Efes era o astfel de biserică unde Pavel a putut predica evanghelia completă. Ce este evanghelia completă? Unele lecţii despre ea le putem învăţa uitându-ne la templul Vechiului Testament. Cortul a fost un simbol dat de Dumnezeu pentru a reprezenta locul sălăşuirii Lui. Din simbolismul cortului putem înţelege ce este evanghelia completă şi cum putem intra în bucuria prezenţei lui Dumnezeu şi în planul Lui complet pentru viaţa noastră.

Cortul avea trei părţi - Curtea din afară, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (sau Locul Preasfânt) - reprezentând trei părţi ale evangheliei complete.

Prima parte a evangheliei - Isus Mântuitorul nostru

În Curtea din afară se aflau altarul pentru jertfe şi ligheanul de apă (pentru spălare). Altarul reprezintă mesajul: „Hristos răstignit pentru păcatele noastre".. Ligheanul reprezintă curăţirea exterioară a vieţii noastre(Evrei 10:22), şi spălarea naşterii din nou(Tit 3:5) faţă de care depunem mărturie în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16).

Aceasta este prima etapă a vieţii creştine în care omul se pocăieşte şi crede în Isus ca Mântuitor personal - Care a purtat pedeapsa păcatelor lui - fiind apoi botezat în apă.

A doua parte a evangheliei - Isus Cel care ne botează

În timp ce Curtea din afară era deschisă tuturor israeliţilor (dar nu şi păgânilor), Locul Sfânt era deschis numai preoţilor - celor angajaţi în slujba Domnului.

În Vechiul Testament, cea mai importantă cerinţă ca să slujeşti Domnului - fie ca proroc, preot sau rege - era „ungerea Duhului Sfânt". Nicio calificare omenească nu putea fi un substitut al acestei ungeri. Însuşi Isus nu a pornit în lucrarea Lui publică fără să fie mai întâi uns cu Duhul Sfânt. Domnul doreşte să-Şi conducă toţi copiii din Curtea din afară în acest loc - către ungerea Duhului şi exercitarea darurilor duhovniceşti pentru slujirea Lui.

Locul Sfânt are în interiorul lui trei obiecte:


(1) Sfeşnicul - simbolizează ungerea care ne dă puterea de a fi martori pentru Hristos - (Faptele Apostolilor 1:8).

(2) Masa cu pâinile pentru punerea înainte - simbolizează ungerea care ne aduce revelaţia asupra Cuvântului - (2 Corinteni 3:18).

(3) Altarul tămâierii - simbolizează ungerea care ne dă putere în rugăciune - (Romani 8:26,27).

A ajunge aşa departe înseamnă să ajungi la a doua etapă a vieţii creştine - primind nu doar iertarea păcatelor şi botezul în apă, dar şi botezul în Duhul Sfânt.

A treia parte a evangheliei - Isus Căpetenia noastră

Locul Preasfânt din cort era acolo unde sălăşuia slava lui Dumnezeu. La fel ca Noul Ierusalim (care simbolizează biserica), şi acesta avea forma unui cub exact: „Lungimea, lăţimea şi înălţimea erau egale" (Apocalipsa 21:16).

Niciunei persoane - nici măcar unui preot - nu i se permitea să intre în Locul Preasfânt. Chiar şi Marele Preot putea intra numai o singură dată pe an ca să facă ispăşirea pentru păcatele poporului. Acest lucru evidenţia faptul că drumul spre imediata prezenţă a lui Dumnezeu nu era încă deschis pentru fiecare om (Evrei 9:8).

Aflăm astfel că locul cel mai îndepărtat, în ce priveşte experienţa spirituală, până unde puteau ajunge chiar şi cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, era Locul Sfânt.

Până la naşterea lui Isus, Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie. El a fost mai mare chiar decât Maria, aşa cum a spus Isus în Matei 11:11. Cu toate acestea, Isus a precizat că cel mai mic, care va intra în împărăţia lui Dumnezeu, va fi mai mare chiar decât Ioan Botezătorul. De ce?

Sfinţii Vechiului Testament puteau primi de la Dumnezeu mai multe binecuvântări. Ei puteau primi iertarea păcatelor (aşa cum a primit David - Psalmul 103:3) şi puteau fi îndreptăţiţi prin credinţă (cum a fost Avraam - Geneza 15:6; Romani 4:2,3). Puteau de asemenea ajunge la o neprihănire exterioară a vieţii (aşa cum ajunseseră Zaharia şi Elisabeta - Luca 1:6) şi puteau fi unşi pentru slujire (cum au fost Ghedeon şi Elisei - Judecători 6:34; 2 Împăraţi 2:9-15).

Cu alte cuvinte, ei puteau intra în Curtea din afară şi chiar în Locul Sfânt. Dar când ajungeau la perdeaua dinăuntru - dincoace de Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor), nu puteau trece mai departe. Nu puteau fi părtaşi naturii lui Dumnezeu.

Totuşi, sub Noul Legământ, pentru noi a fost deschisă calea ca să intrăm în Locul Preasfânt chiar prin perdeaua dinăuntru. Ni se spune, în Evrei 10:19,20, că acum avem „o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său".


Templul din Ierusalim (construit după modelul cortului) avea tot o perdea despărţitoare între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Când Isus a murit la Calvar, această perdea a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:50,51). Acest lucru a însemnat o lucrare terminată pe care Isus o săvârşise în trupul Lui.

Taina unei vieţi evlavioase (ni se spune în 1 Timotei 3:16) stă în cunoaşterea faptului că Hristos a venit în trup şi Şi-a păstrat duhul pur şi nepângărit. În acest fel a fost deschisă calea pentru ca noi să intrăm în Locul Preasfânt.

Propria voinţă a omului este „perdeaua" densă care blochează prezenţa lui Dumnezeu în preajma lui. Isus Şi-a respins mereu propria voie în timpul vieţii Lui pământeşti. Prin aceasta Şi-a ţinut duhul curat. Şi noi putem merge pe aceeaşi cale, dacă ne„răstignim firea păcătoasă (propria voie) cu patimile şi poftele ei" (Galateni 5:24).

Putem atunci locui pentru totdeauna în Locul Preasfânt, aşa cum a făcut Isus.

Când apostolul scrie în Evrei, punând în opoziţie laptele cu hrana tare (Evrei 5:13), el le spune creştinilor că adevărul („hrana tare") este „greu de lămurit" (versetul 11). Acest adevăr (după cum reiese clar din contextul Evrei 5:7-10) se referă la Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, rugându-Se cu strigăte mari şi lacrimi, suferind, ascultând şi fiind făcut desăvârşit.

Aşa cum pentru mulţi credincioşi din primul secol a fost dificil să primească acest adevăr, este de asemenea dificil şi pentru majoritatea credincioşilor de astăzi. Şi motivul este acelaşi - deoarece „s-au făcut greoi la auzit" (Evrei 5:11). Şi sunt greoi la auzit deoarece sunt mulţumiţi cu starea lor învinsă, aflată sub standardul lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu dă revelaţie acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după o viaţă evlavioasă. Taina Domnului este şoptită în urechile acelora care se tem de El (Psalmul 25:14). Astfel, ei găsesc taina desăvârşirii.

În Locul Preasfânt putem avea împlinită în noi cerinţa dreaptă a Legii lui Dumnezeu (Romani 8:3,4). Putem fi părtaşi naturii Divine. Dumnezeu este dragoste şi cerinţa dreaptă a legii poate fi rezumată într-un cuvânt: DRAGOSTE

- adică, iubindu-L pe Domnul cu toată inima noastră şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine.

„Sfinţenia" , sau părtăşia Naturii Divine a DRAGOSTEI, era imposibilă pentru oamenii aflaţi sub Vechiul Legământ, pentru că atunci Duhul Sfânt nu putea locui în inimile oamenilor. Dar acum acest lucru este posibil. Aceasta este perla de mare preţ pentru care trebuie să renunţăm la toate celelalte perle ca s-o avem.

Dumnezeu este Dragoste „şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu" (1 Ioan 4:16). Acela care nu trăieşte în dragoste nu poate trăi în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune că „dragostea este tare ca moartea" (Cântarea Cântărilor 8:6).


Acest lucru înseamnă că, aşa cum moartea nu cruţă pe nimeni, ci vine asupra tuturor fiinţelor umane, la fel şi dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor fiinţelor umane. În Noul Legământ, unde moartea a fost învinsă de Isus, putem spune că „Dragostea cerească este mai tare decât moartea".

Dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin Isus, nu a putut fi învinsă de toată ura, veninul şi otrava (moartea spirituală) care au fost aruncate asupra lui Isus în timpul vieţii Lui pământeşti. Lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Numai atunci când voinţa noastră este răstignită prin puterea Duhului Sfânt, putem trăi în Locul Preasfânt şi putem iubi pe fiecare cu o dragoste divină.

La majoritatea credincioşilor (chiar şi la mulţi dintre cei care predică sfinţenia) dragostea lor este limitată la cei din propriul lor grup. Reuşesc să nu vorbească rău despre nimeni din propriul grup, dar se simt chiar liberi să vorbească şi să audă rău despre alţi credincioşi. Cerceteză-te singur, dragă cititorule, şi vezi dacă nu cumva acest lucru este adevărat şi în viaţa ta. O asemenea „dragoste" este dragoste omenească, nu cerească. Când credincioşii se mulţumesc cu o astfel de „mentalitate de ghetou" exclusivistă, ei nu urcă niciodată mai sus.

Isus a venit să ne facă deopotrivă buni şi iubitori ca Tatăl, care face ca soarele Lui să răsară peste toţi oamenii - indiferent de atitudinile lor faţă de El.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi (Evrei 4:15). Cu alte cuvinte, El a fost ispitit să facă propria Sa voie şi să-Şi facă pe plac în nenumărate moduri. Dumnezeu Şi-a purtat Fiul, în timpul celor 33-1/2 ani cât a fost pe pământ, prin întreg şirul de ispite posibile din viaţa unui om. Şi Isus a ieşit biruitor din fiecare. El niciodată nu a făcut propria Sa voie. Astfel, El n-a păcătuit niciodată, nici măcar o dată, în gând, cuvânt, faptă, atitudine sau motivaţie. Voia proprie devine păcat numai atunci când îi cedăm.

Aceasta a fost „educaţia" prin care a trecut Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: El a învăţat ascultarea, când ascultarea a însemnat suferinţă (Evrei 5:8). Şi suferinţa la care se face aici referire este suferinţa care vine prin renunţarea la propria voinţă.

Opusul suferinţei este delectarea. Există două opţiuni pe care noi toţi le avem, ori de câte ori suntem ispitiţi - fie să ne delectăm cu plăcerea de a face ce dorim, sau să suferim, dând morţii voinţa proprie. Isus a ales în mod consecvent să sufere. „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi" (Romani 15:3).

Până la momentul morţii pe cruce, Isus trecuse deja prin întregul şir de ispitiri posibile din viaţa unui om şi a ieşit biruitor din fiecare dintre ele. În ziua dinaintea răstignirii Sale, El a putut spune: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac"(Ioan 17:4). Şi, o dată cu finalul jertfirii Sale pe cruce, perdeaua s-a rupt. În sfârşit, a fost deschisă calea către Locul Preasfânt.


2 Corinteni 4:10 spune că „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru". Ce înseamnă aici „omorârea lui Isus"?

Nu putem avea nici o parte în moartea săvârşită de Isus pe crucea Calvarului, unde El a murit pentru păcatele lumii. Acolo El a murit singur. Acolo El a rupt perdeaua şi a deschis o cale nouă şi vie pentru noi. Acum nu e nevoie ca noi să rupem perdeaua (sau vălul) a doua oară, căci ea a fost deja ruptă. Calea în prezenţa lui Dumnezeu este deschisă permanent. Dar trebuie să mergem pe calea vălului rupt - calea crucii. Suntem chemaţi să fim părtaşi „morţii" Lui perpetue - moartea voinţei sinelui nostru.

Isus este Înaintaşul nostru care a mers pe această cale a lepădării de sine înaintea noastră. Prin această cale nouă şi vie, pe care El a iniţiat-o pentru noi, putem locui în Sfânta Sfintelor în toate zilele vieţii noastre. Aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna, ca intrarea pe o uşă. Este o cale pe care trebuie să mergem - luându-ne crucea în fiecare zi.

Poţi trăi în Locul Preasfânt într-o zi şi apoi, a doua zi, dacă nu eşti atent, să te întorci în Locul Sfânt sau în Curtea din afară. Poţi sfârşi chiar în afara cortului lui Dumnezeu, dacă trăieşti potrivit firii păcătoase (Vezi Romani 8:13). Doar 24 de ore îi ia unei persoane să alunece şi să i se împietrească inima. Numai 24 de ore ne sunt de ajuns ca să căpătăm amărăciune împotriva cuiva pe care odată l-am iertat. De aceea ni se spune să ne îndemnăm unul pe celălalt ZILNIC (în fiecare perioadă de 24 de ore), ca să evităm căderea. Dacă nu avem un frate sau o soră care să ne îndemne zilnic, trebuie să-I permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt să ne încurajeze ZILNIC (Evrei 3:13).

Deci evanghelia completă este „ceea ce n-a putut face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu" (Romani 8:3,4). Cu alte cuvinte, ceea ce n-a fost posibil sub Vechiul Legământ - şi anume, victoria asupra păcatului în viaţa noastră lăuntrică şi părtăşia naturii lui Dumnezeu - este acum posibil. Dumnezeu a făcut o cale pentru ca noi să fim părtaşi naturii Lui proprii de DRAGOSTE.

Când o persoană intră în Locul Preasfânt, intră de fapt în a treia etapă a vieţii creştine - cel mai înalt nivel.

În Sfânta Sfintelor locuieşte numai Dumnezeu. Aceia care locuiesc aici locuiesc cu Dumnezeu şi eliberaţi de oameni - eliberaţi de căutarea onoarei oamenilor şi chiar a liderilor creştini.

Ei au fost de asemenea eliberaţi de ofensă, de mormăială şi nemulţumire, de amărăciune şi de invidie. Acum sunt liberi să-i iubească pe alţii, la fel cum Isus i-a iubit pe ei, indiferent dacă sunt sau nu iubiţi la rândul lor.

Ei acum caută doar slava lui Dumnezeu, în tot ceea ce fac - fiind mai conştienţi de Dumnezeu decât sunt alţi oameni, când se roagă sau când, de exemplu, vorbesc în adunări. Ei se tem de Dumnezeu şi de aceea viaţa lor lăuntrică (ascunsă) este la fel de curată ca şi viaţa lor exterioară.


Aceia care locuiesc aici au înţeles că tot ceea ce este important şi măreţ în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Acum ei consideră totul drept un gunoi comparativ cu posibilitatea de a fi părtaşi naturii lui Dumnezeu în Hristos.

Odată intraţi într-o viaţă de victorie asupra păcatului, ei sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu să nu cadă şi se împărtăşesc din slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Întotdeauna aduc mulţumiri pentru toate şi trăiesc înaintea Feţei lui Dumnezeu în tot ceea ce fac.

Aceia care locuiesc în Locul Preasfânt primesc o putere de discernere mereu crescândă, în lumina lui Dumnezeu, între ceea ce este sentimental (omenesc) şi ceea ce este cu adevărat spiritual (ceresc).

E o mare diferenţă între imitarea lui Isus şi împărtăşirea naturii Lui. Când Îl imităm, viaţa este o luptă constantă. Dar când suntem părtaşi naturii Lui, ajungem la odihnă.

Ştim cu toţii cât de uşor ne era, ca şi copii ai lui Adam, să urâm, să spunem minciuni, să ne enervăm, să poftim alte femei, să căutăm slava oamenilor, să iubim banii, să fim egoişti şi mândri - deoarece aceasta era natura noastră.

Când suntem părtaşi naturii divine, pentru noi devine chiar uşor să iubim, să spunem adevărul, să fim răbdători, să fim curaţi, generoşi, neegoişti şi smeriţi şi să căutăm slava lui Dumnezeu. Unei pisici îi vine uşor să-şi lingă blana şi să se menţină mereu curată. Nu este ceva tensionant pentru o pisică, căci aceasta este natura ei. Dar pentru ca un porc să facă aceasta - imitând pisica - ar fi un stres constant. Această analogie ilustrează diferenţa dintre părtăşia unei naturi şi încercarea de a o imita.

Dumnezeu ne dă propria Lui viaţă - „viaţa lui Isus" (2 Corinteni 4:10). Astfel noi putem fi părtaşi bunătăţii lui Dumnezeu, care este slava Lui. Atunci nu ne mai este greu să fim buni cu cei care sunt răi cu noi, sau să-i iertăm pe cei care păcătuiesc faţă de noi. Putem continua în această bunătate Divină până la sfârşitul vieţii noastre, aşa cum o pisică continuă să se lingă până la sfârşitul vieţii ei.

Tot în Locul Preasfânt oamenii sunt alcătuiţi împreună într-un Trup funcţional (opus unei simple congregaţii). Nu există niciun individualism în Locul Preasfânt. Nimeni aici nu trăieşte doar pentru sine. Fiecare din cei care trăiesc aici este o jertfă necurmată şi de aceea pe toţi aceştia, fraţi şi surori, Dumnezeu îi poate face un Trup al lui Hristos funcţional, cu autoritate spirituală într-o localitate. Despre cei care trăiesc aici a vorbit Isus ca „învoindu-se" şi având autoritate să primească orice vor cere de la Tatăl, putând lega după voia lor puterea lui Satan (Matei 18:18-20).

În fiecare adunare de creştini, marea majoritate locuieşte în Curtea din afară - răspunzând la o treime din mesajul evangheliei. Unii înaintează spre Locul Sfânt - fiind unşi cu Duhul Sfânt. Aceştia răspund la două treimi din mesajul evangheliei. Dar autoritatea spirituală şi eficacitatea acelei adunări (atâta timp


cât Dumnezeu este în centrul ei) se măsoară prin numărul celor care au intrat în Locul Preasfânt (aceia care au răspuns la evanghelia completă).

Satan se teme numai de aceia care au intrat prin văl în Sfânta Sfintelor. De aceea el a orbit credincioşii faţă de evanghelia completă.

Numai atunci când într-o adunare există un nucleu central format din cei care locuiesc permanent în Sfânta Sfintelor, adunarea poate fi păstrată neatinsă de forţele morţii spirituale şi menţinută pe calea vieţii.

Mireasa lui Hristos devine un trup cu Mirele ei. „....Cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică" (Efeseni 5:31,32). Nu te mulţumi atunci cu nimic mai puţin decât maximumul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dă la moarte tot păcatul care ţi-ar sta în cale şi de asemenea toate tradiţiile şi opiniile oamenilor care te-ar putea împiedica de la continuarea către locul pe care Isus l-a inaugurat şi deschis pentru tine.

Capitol 2
ECHILIBRUL ADEVĂRULUI

„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!", când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga" (Isaia 30:20,21).

Vocea la care se face aici referire este vocea Duhului Sfânt Care ne avertizează atunci când ne rătăcim chiar foarte puţin (fie la stânga sau la dreapta) de la cărarea dreaptă şi îngustă care duce la tronul lui Dumnezeu.

Când ne uităm până şi la bisericile de credincioşi din zilele noastre, descoperim că cele mai multe dintre ele au intrat pe un făgaş - fie la dreapta sau la stanga liniei drepte a adevărului.

Să luăm un singur exemplu: Unele grupuri supra-accentuează darurile Duhului şi atunci sunt dezechilibraţi într-o direcţie. Alţii supra-accentuează roada Duhului şi neglijează complet darurile şi sunt astfel dezechilibraţi în cealaltă direcţie. Nici unul din aceste grupuri nu par să asculte de Vocea care încearcă să le spună să se mişte mai la stânga/ dreapta ca să ajungă înapoi în centru. Fiecare grup are propriile versete favorite din Biblie la care se tot întoarce, iar şi iar. Membrii lui par să nu vadă niciodată alte părţi din Scriptură care i-ar putea echilibra, deoarece şi-au format deja prejudecăţi faţă de acele versete.

Foarte adesea, refuzul lor de a vedea acele alte versete se datorează faptului că tocmai versetele acelea au fost folosite necorespunzător de către grupurile care au deviat în direcţia opusă. Deci propria lor înţelegere a adevărului a provenit dintr-o reacţie la extremele către care au mers celelalte grupuri, iar nu dintr-un studiu atent al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Lucrarea prorocilor Vechiului Testament era întotdeauna aceea de a semnala locul unde se rătăcea Israel. Ei rosteau răspicat cuvântul Duhului Sfânt de îndreptare. Ei n-au căutat o „lucrare echilibrată". Ei au subliniat întotdeauna ceea ce lipsea. N-au pierdut niciodată timpul vorbind despre lucrurile din Israel care deja erau în acord cu ordinea lui Dumnezeu. În acest sens, toţi prorocii Vechiului Testament au fost neechilibraţi în lucrarea lor.

Să-l luăm pe Ieremia, de exemplu. La o anumită etapă, Ieremia I-a spus lui Dumnezeu: „Căci ORI DE CÂTE ORI vorbesc, trebuie să strig: „Violenţă şi nimicire!", încât cuvântul Domnului îmi aduce ruşine şi batjocură toată ziua" (Ieremia 20:8). Categoric că mesajul lui nu era unul echilibrat, plin de har şi de adevăr!! Era doar judecată, judecată şi iar judecată! La o anumită etapă, acest mesaj a devenit chiar o povară pentru Ieremia însuşi. Dar nu putea încă să se oprească din predicarea lui deoarece, de fiecare dată când se gândea la schimbarea mesajului, Cuvântul lui Dumnezeu de judecată i-ar fi ars în inimă ca un foc şi nu l-ar mai fi putut ţine în lăuntrul său nici un moment (Ieremia 20:9). Şi aşa a continuat să predice timp de 46 de ani judecata naţiunii lui Iuda.


Dacă Ieremia ar fi ascultat de vocea propriei sale raţiuni sau de sfatul altor predicatori care nu cunoşteau mintea lui Dumnezeu, el şi-ar fi modificat mesajul. Atunci ar fi fost mai echilibrat. Dar n-ar mai fi fost deloc prorocul lui Dumnezeu!

Acum să luăm lucrarea unui proroc mai timpuriu, Osea. Mesajul lui a fost total diferit de cel al lui Ieremia. Mesajul lui Dumnezeu către Israel prin Osea era:

„O, cât de mult te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat şi ai umblat departe de mine". Dar Ieremia, care a trăit la 180 de ani după Osea, n-a căutat niciodată să imite lucrarea lui Osea. Aceşti proroci nu s-au imitat unul pe altul. Fiecare dintre ei a ştiut povara pe care Dumnezeu i-o dăduse.

Un proroc al Noului Legământ de asemenea va vorbi întotdeauna despre ceea ce lipseşte într-o biserică şi va scoate în relief dezechilibrul. Va avea discernământ de la Dumnezeu cu privire la nevoia curentă a oamenilor cărora le slujeşte.

Cea mai mare nevoie în biserica de astăzi este lucrarea profetică - prin care Duhul vorbeşte spunând: „Nu. Nu în direcţia aceea. În cealaltă direcţie."

Majoritatea predicatorilor îşi pregătesc predicile citind cărţi sau reviste (cum ar fi Comorile Ascunse/ Hidden Treasures) şi ascultând la înregistrări audio - cu scopul de a-şi impresiona ascultătorii. Sunt oricum atenţi să lase deoparte orice i-ar putea ofensa pe ascultători, deoarece ei caută onoare şi daruri.

În orice caz, prorocii nu sunt aşa. Ei ascultă la Dumnezeu şi spun oamenilor exact ceea ce Dumnezeu doreşte să le spună. Şi, în felul acesta, un proroc poate predica pe marginea unei teme în mod repetat, până când dezechilibrul dintr-o biserică este corectat. Predicatorilor profesionişti însă le este teamă să predice chiar şi de două ori numai acelaşi mesaj, la aceeaşi congregaţie. Predicatorii pelerini trebuie chiar să-şi noteze (în minte sau în agendă) ce mesaj au predicat într-o anumită biserică, ca să nu facă greşeala de a predica acelaşi mesaj din nou, când o vizitează a doua oară - riscând altfel să-şi piardă onoarea de predicatori!!

Ce nevoie disperată este în zilele noastre de proroci!

O lucrare de învăţătură este diferită de o lucrare profetică. Învăţătorul este capabil să explice clar doctrinele Scripturii. În orice caz, nu e nevoie ca învăţătura lui să fie legată de o nevoie curentă a oamenilor cărora le slujeşte. O lucrare de învăţătură despre îndreptăţire, sau despre botezul în Duhul Sfânt, sau despre sfinţire, sau despre cea de-a doua venire a lui Hristos, va fi întotdeauna utilă în orice biserică! Dar, în ciuda acestei învăţături minunate, oamenii de acolo pot fi încă învinşi de păcat şi de descurajare. Lucrarea profetică este atunci ceea ce-i lipseşte unei asemenea biserici!

Să ne gândim la un domeniu unde avem nevoie să fim echilibraţi: înţelegerea mesajului evangheliei.


În Efeseni, vedem limpede vestea bună pe care o predica Pavel. Bătrânilor bisericii din Efes, după ce a petrecut trei ani în mijlocul lor, Pavel le-a spus: „vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu" (Faptele Apotolilor 20:27).

Pavel a primit mesajul evangheliei direct din gura Domnului Însuşi - şi nu din auzite, din gura altor oameni, aşa cum noi toţi l-am primit (Galateni 1:11,12). El a spus că, dacă cineva vesteşte orice altă evanghelie decât cea pe care el o primise de la Domnul, un astfel de om va fi blestemat (Galateni 1:8,9). Aşa de grav este să predici orice altă evanghleie - sau să diluezi adevărul în vreun fel, sau să laşi deoparte ceva din el.

Scrisoarea către Efeseni este divizată în două părţi - primele trei capitole formează prima parte a evangheliei, iar următaorele trei capitole formează a doua parte. Prima parte tratează ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. A doua parte tratează ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu.

Efeseni 4:1 începe cu: „Vă îndemn, deci, să umblaţi.......". Cuvântul „deci" arată că ceea ce urmează în capitolele 4 până la 6 se bazează pe fundaţia aşezată de Duhul Sfânt în primele trei capitole. Pavel era un maestru zidar şi a scris Efeseni cu grijă, sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Putem spune că Efeseni 4 până la 6 este suprastructura - construită pe fundaţia Efeseni 1 până la 3. Dezechilibrul care se observă în multe grupuri din creştinismul de astăzi este că unele şi-au construit fundaţia primelor 3 capitole, dar nu au nici o suprastructură deasupra ei. Altele îşi construiesc suprastructura (ultimelor 3 capitole), dar fără fundaţie. Ambele grupuri sunt la fel de ridicole.

Ceea ce se remarcă în primele trei capitole din Efeseni este că nu apare nici măcar o poruncă sau vreun îndemn în ele cu privire la ceea ce NOI trebuie să facem ca să-l facem pe plac lui Dumnezeu! Pe de altă parte, ele sunt pline de descrierea a ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru noi.

Dar observaţi că următoarele trei capitole din Efeseni sunt pline de îndemnuri cu privire la cum să-I fim pe plac lui Dumnezeu!

Aceasta este o diferenţă care trebuie distinsă cu atenţie, dacă e să discernem între adevărurile de temelie şi adevărurile de suprastructură. Nu punem uşi şi ferestre la fundaţie! Nu! Ele sunt destinate pentru suprastructură. Dar suprastructura însăşi trebuie să fie construită pe fundaţie. Cu alte cuvinte, fiecare poruncă pe care o predicăm trebuie să fie în primul rând bine bazată pe ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi.

Dacă nu suntem siguri înainte de toate de ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi, atunci ne vom trezi incapabili de păzirea poruncilor Lui. Vom intra atunci în aceeaşi robie în care au intrat sfinţii vechiului legământ când au încercat să respecte legile lui Dumnezeu şi au eşuat mereu. Aceasta este cauza datorită căreia mulţi creştini trăiesc o viaţă constantă de eşec şi descurajare şi simt că o viaţă de biruinţă este imposibilă pentru ei.


Este adevărat că o viaţă de biruinţă constantă este imposibilă dacă nu avem tot timpul sub noi fundaţia din Efeseni 1 la 3. Fundaţia nu este ceva ce aşezăm odată undeva şi apoi mergem şi zidim construcţia altundeva. Fiecare construcţie, nu numai că este zidită pe fundaţia ei, dar ea continuă să rămână tot timpul pe acea fundaţie. Dacă mai târziu sunt adăugate la construcţie etaje noi, acele etaje sunt clădite de asemenea având la bază aceeaşi fundaţie aşezată iniţial pentru construcţie.

Atunci când credincioşii aşază o fundaţie într-un loc şi încep apoi să construiască suprastructura undeva în alt loc, Vocea Duhului Sfânt le va spune (dacă au urechi de auzit şi dacă nu sunt prejudiciaţi): „Nu, nu acolo. Construiţi aici, unde a fost aşezată fundaţia."

Pe de altă parte, acelora care au aşezat fundaţia şi apoi nu fac nimic altceva decât să o admire (la fiecare întâlnire de Duminică!!), Vocea Duhului Sfânt le va spune (iarăşi dacă au urechi să audă şi nu sunt prejudiciaţi): „Ce-ai de gând să faci acum? Eşti fericit doar cu fundaţia? Nu doreşti să zideşti casa?"

Pentru aceia dintre noi care, mulţi ani la rând, n-am auzit de la amvon nimic în afară de îndemn după îndemn (bazat pe poruncile din Efeseni 4 la 6), ceea ce avem nevoie să auzim acum este puţin mai mult din adevărul regăsit în Efeseni 1 la 3, astfel încât să fim echilibraţi.

Aceia care trec grăbiţi peste Efeseni 1 la 3, vor descoperi că, mai târziu, în viaţa lor, se vor confrunta cu probleme de insecuritate, depresie, frică, incertitudinea acceptării de către Dumnezeu, gelozie, spirit competitiv şi multe alte rele.

Haideţi să ne punem trei întrebări şi să ne cercetăm prin acestea:

· (1) Am simţit vreodată, când ne-am confruntat cu vreo problemă anume într-o zi, că Dumnezeu nu ne va ajuta în acea problemă pentru că nu ne- am rugat sau n-am citit din Biblie în dimineaţa acelei zile?

· (2) Am simţit vreodată, când am avut un accident sau când ne-am confruntat cu o pierdere financiară, că acel lucru s-a întâmplat pentru că n-am petrecut timp singuri cu Dumnezeu în acea dimineaţă?

· (3) Am simţit vreodată că, deoarece am petrecut timp mai îndelungat citind Biblia şi rugîndu-ne într-o anumită dimineaţă, Dumnezeu ne-a acceptat puţin mai mult în acea zi decât în alte zile?

Dacă oricare dintre răspunsurile de mai sus sunt afirmative în cazul tău, atunci aceasta arată că tu n-ai fost întemeiat cum trebuie pe Efeseni 1 la 3. Nu ai înţeles încă temeiul pe baza căruia Dumnezeu te acceptă.

Este imposibil să ducem o viaţă biruitoare, dacă nu suntem în mod ferm şi trainic întemeiaţi pe faptul acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu, pe temeiul a ceea ce Hristos a făcut pentru noi - şi nu pe baza a ceea ce am făcut noi.

Este la fel de imposibil să fim biruitori dacă avem doar fundaţia şi niciodată nu acordăm atenţie poruncilor şi îndemnurilor găsite în Noul Testament.


Nu trebuie să facem niciuna din cele două greşeli.

Fundaţia în Efeseni 1 la 3

„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, CARE NE- A BINECUVÂNTAT cu orice binecuvântare duhovnicească (orice binecuvântare a Duhului Sfânt) în locurile cereşti, în Hristos" (Efeseni 1:3).

Biblia începe cu cuvintele: „La început Dumnezeu..." (Geneza 1:1).

Tot aşa începe şi adevărata evanghelie - cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi. Totuşi, o evanghelie umanistă va începe cu „La început omul....". Va începe cu ce avem NOI de făcut, şi nu cu ceea ce DUMNEZEU a făcut deja pentru noi.

De fapt, acesta este unul din modurile în care se distinge evanghelia adevărată de cea falsă. Toate cultele proclamă o evanghelie umanistă care slăveşte efortul uman, în care oamenii se pot lăuda cu ceea ce au realizat.

Multe astfel de evanghelii sună foarte bine şi par să conducă oamenii către sfinţenie şi de aceea mulţi credincioşi sinceri sunt înşelaţi. Dar toate evangheliile de acest fel şi cei care le propovăduiesc intră sub blestemul pe care Pavel l-a proclamat în Galateni 1.

Amintiţi-vă că adevărata evanghelie începe întotdeauna cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi - iar nu cu ceea ce omul a făcut pentru Dumnezeu.

De aceea Efeseni începe cu „Binecuvântat să fie DUMNEZEU CARE NE-A BINECUVÂNTAT.....". Acesta este modul corect de a începe.

Cu câte binecuvântări te-a binecuvântat Duhul Sfânt?

Cu fiecare dintre ele. Nici măcar o binecuvântare n-a fost lăsată afară. Eşti un moştenitor al FIECĂREI binecuvântări a Duhului Sfânt din momentul în care te naşti din nou. Poate dura un timp până îţi însuşeşti toate acele binecuvântări. Dar nu uita că încă de la bun început eşti moştenitor al tuturor.

„El ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii" (Efeseni 1:4).

Cu mult înainte ca universul să fi fost creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare dintre noi pe nume. Ştiai că Dumnezeu te-a cunoscut pe nume, cu milioane de ani în urmă? Această convingere în sine poate aduce o extraordinară siguranţă în viaţa noastră.

„....şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi" (Efeseni 1:18).


Trebuie să fim înrădăcinaţi în această asigurare că Dumnezeu a primit o comoară atunci când El ne-a primit pe tine şi pe mine. Acesta este înţelesul versetului de mai sus. Ţefania 3:17 declară că Dumnezeu de bucură de noi cu strigăte de bucurie. Majoritatea credincioşilor trăiesc cu înţelegerea că Dumnezeu se uită întotdeauna la ei încruntat şi cu o atitudine care pare să spună: „Nu eşti suficient de bun. Poţi face mai bine." Ei nu şi-L pot imagina niciodată pe Dumnezeu bucurându-se de ei cu strigăte de bucurie! Deşi acest lucru este tocmai ceea ce Biblia spune clar.

„....şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale .......pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi" (Efeseni 1:18-20).

Cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, ci în învierea lui Hristos. Puterea învierii (mai mare decât puterea care a creat universul din nimic) este puterea disponibilă acum tuturor acelora dintre noi care credem.

Totul este dependent de credinţă - şi credinţa vine auzindu-L pe Dumnezeu care ne vorbeşte prin Cuvântul Lui. De aceea e important să medităm la pasajele de tipul celui de mai sus - şi să nu trecem grăbiţi prin ele.

Ceea ce citim în versetele 18 la 20 (de mai sus) este fie o minciună totală, fie un adevăr absolut. Dacă este o minciună, atunci orice altceva ne învaţă Noul Testament despre iertare şi îndreptăţire etc. trebuie să fie de asemenea fals. Pe de altă parte, dacă am văzut că acele alte învăţături au fost adevărate când am crezut, atunci cauza neexperimentării acestei puteri supranaturale a lui Dumnezeu în viaţa noastră este pentru că nu credem!

Această putere este disponibilă tuturor celor „care CRED".

Isus ne-a învăţat să ne începem rugăciunile spunând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri". Trebuie, mai întâi de toate, să fie clar în mintea noastră că vorbim, nu cu Directorul General al universului, ci cu Tatăl nostru - un Tată care ne iubeşte, Care este extrem de interesat de fiecare aspect al vieţii noastre şi Care este desăvârşit în înţelepciune şi atotputernic.

Este uşor să gonim peste această parte a adresării faţă de Dumnezeu ca Tată, gândind-o neimportantă. Dar modul în care ne adresăm lui Dumnezeu este fundaţia tuturor rugăciunilor - credinţa într-un Tată Care cunoaşte fiecare nevoie a noastră.

Isus a căutat să-Şi conducă ucenicii la o credinţă solidă în Dumnezeu ca Tată al lor. Primele trei capitole din Efeseni caută de asemenea să ne conducă la aceeaşi credinţă. Numai o asemenea credinţă poate aduce o siguranţă perfectă în viaţa noastră. Altminteri, vieţile noastre vor fi ca nişte ambarcaţiuni clătinate de furtună - clătinate de vânturile şi de valurile circumstanţelor şi de atacurile forţelor demonice.


Mulţi credincioşi sunt atât de nesiguri - perpetuu nesiguri dacă Dumnezeu se va îngriji de ei sau dacă nu cumva la jumătatea călătoriei lor pământeşti să-i alunge spunându-le: „M-am săturat de tine". Şi aşa, încearcă întotdeauna să facă câte ceva ca să-L mulţumească pe Dumnezeu - poate oferind ceva mai mulţi bani pentru o lucrare creştină, sau postind, sau rugându-se etc. - ca să primească acceptarea Tatălui lor.

O ilustrare va descrie probabil mai clar această condiţie. Să presupunem că aveai deja trei copii ai tăi (cu vârste între 10 şi 6 ani) şi apoi ai adoptat un băieţel de 8 ani de la un orfelinat. Cei trei copii ai tăi se simt perfect liberi în casa ta şi vor dormi liniştiţi noaptea şi vor fi întotdeauna perfect asiguraţi de dragostea ta. Dar acest băiat, care a venit nou în casa ta, se va simţi mereu nesigur. El se va întreba întotdeauna dacă el este acceptat în acelaşi fel ca şi ceilalţi. El nu va dormi liniştit noaptea. Nu contează cât de mult îl convingi tu, el încă are dubii referitoare la acceptarea lui ca şi egal al celorlalţi trei copii. Într-o zi, când va vărsa accidental un pahar cu lapte, se poate întreba dacă nu cumva va fi alungat din casă pentru aceasta. Va simţi că acceptarea lui de către tine va depinde de comportamentul său. Şi aşa, îşi va petrece toată viaţa încercând să câştige acceptarea ta.

Aceasta este o imagine a condiţiei majorităţii credincioşilor în privinţa atitudinii lor faţă de Dumnezeu. Ei se sforţează tot timpul să fie acceptaţi - şi niciodată nu par să fie siguri că EI AU FOST DEJA ACCEPTAŢI ÎN HRISTOS!

Efeseni 1 continuă să ne spună că, atunci când Dumnezeu L-a înviat din morţi pe Hristos, El I-a pus toate lucrurile sub picioare - şi atâta timp cât Hristos ne- a fost dat ca şi Cap al bisericii, toate lucrurile sunt de asemenea sub picioarele noastre! (Efeseni 1:21,22).

De aceea putem trăi în această lume fără nicio frică - fie de oameni sau de Satan. Nu există niciun demon nicăieri în univers care să nu fi fost învins de Isus pe crucea de la Calvar. Când am întâlnit oameni posedaţi de demoni mi- am învins propria ispită de îndoială şi teamă de a-mi pune această simplă întrebare: „A fost acest demon învins de Isus la Calvar sau nu?" Răspunsul la aceasta este: „Da, el a fost învins" - de fiecare dată, fără excepţie. Atunci ştiu că am autoritate asupra acelui demon în Numele lui Isus.

Acest lucru n-are nimic de-a face cu abilităţile sau darurile noastre. Are de-a face numai cu ceea ce Hristos a făcut la Calvar şi cu faptul că Hristos este acum Capul nostru. Satan nu ne poate atinge când suntem sub autoritatea lui Hristos.

Efeseni capitolele 2 şi 3 amplifică mai departe ceea ce a fost menţionat în capitolul 1. Ne putem uita pe scurt la câteva versete de acolo. Dar puteţi medita pe îndelete la capitole în întregimea lor.

În Efeseni 2:1-8, ni se spune că, pe când eram morţi în păcatele noastre, Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a salvat.


Un om mort nu poate face absolut nimic. Deci, aceasta înseamnă că, atunci când noi nu puteam face absolut nimic pentru noi înşine, Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a salvat. Crezi acest lucru? Sau simţi că şi tu însuţi ai contribuit puţin ca să-L ajuţi pe Dumnezeu să te învieze din morţi?? Aceasta ar putea suna amuzant.

Există însă mulţimi de credincioşi care simt că şi ei L-au ajutat puţin pe Dumnezeu pentru mântuirea lor!! Este evident că astfel de credincioşi nu simt că au fost morţi în păcate, ci poate doar bolnavi de păcate. Un om bolnav poate fi capabil să facă câte ceva. Dar un om mort nu poate face nimic.

Ce ai fost tu - bolnav sau mort?

Citeşte Efeseni 2 cu atenţie şi vei obţine răspunsul. Tu ai fost mort - absolut lipsit de viaţă şi mort! Aşa erai când Dumnezeu te-a înviat.

Mântuirea noastră:

· "nu vine de la voi"

· "nu a fost prin fapte"

  • "ca să nu se laude nimeni" (versetul 8).

Dacă mântuirea noastră s-ar fi datorat măcar într-o foarte mică măsură faptelor noastre, am fi avut ceva cu care să ne fălim. Dar, pentru că toată a fost de la Dumnezeu, noi Îi dăm Lui TOATĂ gloria. Şi nici unul dintre noi nu se poate lăuda nici faţă de altul. Toţi cei care sunt mândri nu au înţeles învăţătura Efeseni 2.

Ştiţi că nu există nici măcar un singur verset în Biblie care să spună că Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi din morţi? Peste tot se spune că Dumnezeu a fost Cel care L-a înviat. Dumnezeu a fost Cel care ne-a înviat şi pe noi.

Chiar dacă am trăi o viaţă fără vină pe pământ, una în care am urmărit desăvârşirea ani la rândul, când vom sta înaintea Domnului, nu vom putea spune decât: „Doamne, sunt un păcătos care merită iadul veşnic. Dar Tu ai murit pentru mine. De aceea eu sunt salvat prin harul Tău gratuit. Nu am nimic cu ce să mă laud."

Numai acela care realizează acest fapt a înţeles cum trebuie doctrina mântuirii. În Efeseni 1:17,18, Pavel se rugase pentru creştinii din Efes să poată primi revelaţie de la Duhul Sfânt.

La sfârşitul acestei prime jumătăţi a scrisorii către Efeseni, în capitolul 3:16, Pavel se roagă ca ei să poată primi putere de la Duhul Sfânt.

Acestea sunt cele mai importante două nevoi ale noastre - revelaţie şi putere.

Duhul Sfânt singur ni le poate da pe amândouă. Întrega viaţă creştină este dependentă de Duhul Sfânt. Mai întâi de toate, Duhul ne dă revelaţia asupra ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos. Apoi El ne dă puterea să


umblăm într-un mod demn de chemarea noastră, ascultând de tot ceea ce Domnul ne-a învăţat.

Haideţi acum să ne uităm la un ultim aspect din Efeseni 3. În versetele 18 şi 19 vedem că noi putem experimenta lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos (sunt patru dimensiuni acolo şi acest lucru trece dincolo de cunoaşterea omenească!!) - numai împreună cu TOŢI sfinţii.

Niciodată noi nu putem înţelege dragostea lui Hristos de unii singuri. Avem nevoie de ceilalţi membrii ai Trupului lui Hristos. Şi, în plus, avem nevoie de TOŢI membrii Trupului lui Hristos, nu doar de aceia din propriul nostru grupuleţ.

De aceea inimile noastre ar trebui să fie întotdeauna deschise TUTUROR credincioşilor, chiar şi faţă de cei care nu sunt de acord cu noi, şi chiar şi faţă de cei pe care îi considerăm puţin extremişti. Probabil că nu vom putea lucra cu toţi şi cu siguranţă că nici nu-i vom putea întâlni pe toţi pe această lume. Dar inimile noastre ar trebui să fie deschise faţă de toţi copiii lui Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să aibă loc pentru toţi fraţii şi surorile, pentru că Dumnezeu are copii - atât barbari, cât şi culţi.

Iată de ce e necesar să fim deschişi să citim scrierile TUTUROR oamenilor evlavioşi - şi nu doar lucrările autorilor noştri preferaţi.

Permiteţi-mi să vă avertizez dinainte că în viaţa mea am găsit foarte, foarte puţini credincioşi care să aibă o inimă aşa de deschisă. Dar aceia sunt cei câţiva care sunt cu adevărat sănătoşi spiritual. Restul continuă cu atitudinile sărace, sectante şi trăiesc şi mor ca farisei, pierzând bogăţia care ar fi putut fi a lor, dacă ar fi fost suficienţi de smeriţi ca să-i accepte pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a primit.

Să medităm cu atenţie atunci la primele trei capitole din Efeseni şi să cerem Duhului Sfânt să ne dea revelaţie asupra acestor adevăruri glorioase pe care tocmai le-am analizat. O dată ce ai revelaţie vei fi pregătit să ceri Duhului puterea de a trăi o viaţă biruitoare, plină de curăţie, smerenie şi dragoste. Atunci vom putea renunţa la TOATE cuvintele nesănătoase ale vorbirii noastre, la TOATĂ mânia şi la TOATĂ amărăciunea din inimile noastre (Efeseni 4:29,31). Atunci soţiile se vor putea supune soţilor lor, ca biserica lui Hristos, şi soţii vor putea să-şi iubească soţiile cum Hristos şi-a iubit biserica (Efeseni 5:22,25 ).

Atunci vom putea să-l învingem mereu pe Satan (Efeseni 6:11-13).

Şi atunci vom avea puterea să „urmăm exemplul lui Dumnezeu" ( Efeseni 5:1).

Dumnezeu poate să facă în noi nespus mai mult decât cerem sau gândim. A Lui să fie toată slava (Efeseni 3:20,21).

Capitol 3
APUCÂND STRÂNS VIAŢA CREŞTINĂ

Dumnezeu ne-a dat cinci degete la fiecare mână. Cu acestea, putem apuca strâns lucrurile. Ai putea ţine un pahar cu două degete, dar strânsoarea n-ar fi la fel de fermă ca atunci când îl apuci cu cinci degete.

În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a dat cinci daruri prin care putem apuca strâns viaţa creştină. Când are loc căderea, aceasta se întâmplă deoarece credincioşii slăbesc strânsoarea în unul sau mai multe din cele 5 domenii.

La început de an, să ne hotărâm să nu mai cădem deloc, ci să înaintăm - să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să umblăm în părtăşie cu El şi cu fraţii noştri credincioşi şi să fim mai disponibili pentru El şi pentru slujirea Lui în anul care vine, decât am fost vreodată înainte.

(1) Sângele lui Hristos

Iertarea păcatelor noastre trecute este prima şi, în acelaşi timp, cea mai constantă nevoie a noastră. Dumnezeu n-ar fi putut şterge vina păcatelor noastre printr-un alt mod decât prin plata întregii pedepse pentru ele. „Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare" (Evrei.9:22).

Când Hristos Şi-a vărsat sângele pe crucea Calvarului, el a cumpărat iertarea fiecărui păcat comis vreodată de cineva. Dar acea iertare devine a noastră numai când o primim. Prin sângele lui Hristos avem acum iertarea tuturor păcatelor noastre, dacă ne întoarcem sincer de la păcatele noastre (ne pocăim), credem în El şi primim iertarea pe care El o oferă.

Sângele lui Hristos, de asemenea, ne îndreptăţeşte (Romani 5:9). Aceasta înseamnă mai mult decât a fi iertat. Înseamnă a fi declarat neprihănit, ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă. „ Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor" (Evrei 8:12) . Ceea ce înseamnă că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată. Acesta este înţelesul lui a fi îndreptăţit. Astfel este puterea sângelui lui Hristos. Mulţi credincioşi trăiesc într-o condamnare perpetuă privind viaţa lor trecută, deoarece Satan a ascuns de la ei faptul că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin sângele lui Hristos.

Prin sângele lui Hristos suntem răscumpăraţi (1 Petru 1:18). Ceea ce înseamnă că am fost cumpăraţi de la piaţa de sclavi ai păcatului. Sângele lui Hristos vărsat la Calvar a fost preţul răscumpărării pe care El l-a plătit ca să împlinească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, astfel încât să putem fi liberi şi să nu mai rămânem sclavi niciun moment. Suntem născuţi să fim liberi. De acum nu mai e nevoie să fim robii lui Satan, ai oamenilor, ai condamnării, ai vinei sau fricii de păcat.

Prin sângele lui Hristos, suntem de asemenea aduşi în prezenţa lui Dumnezeu (Efeseni.2:13). Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care niciun om nu se poate apropia. Singura cale de a veni în prezenţa Lui este prin sânge - până la


sfârşitul vieţii noastre. Oricât de sfinţi am deveni, accesul nostru în prezenţa lui Dumnezeu se va face întotdeauna prin sângele lui Hristos. Mulţi credincioşi tind să uite aceasta, o dată ce devin biruitori asupra păcatului conştient, sfârşind ca farisei.

Prin sângele vărsat pe crucea Calvarului, Hristos a făcut pace cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). Acum Dumnezeu nu este un Inamic al nostru. Acesta este un fapt care trebuie ferm înrădăcinat în mintea noastră. Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că Dumnezeu este mereu nemulţumit de ei şi se încruntă întotdeauna aspru la ei. Aceasta este minciuna lui Satan menită să aducă credincioşii într-o stare de condamnare şi să le împiedice creşterea spirituală.

Sângele lui Hristos ne curăţă, de asemenea, în mod continuu de tot păcatul, când umblăm în lumină (1 Ioan 1:7). A umbla în lumină înseamnă a umbla biruitori asupra tot păcatului conştient. Dar chiar când trăim victorioşi asupra păcatului conştient, există destul păcat inconştient în noi toţi. De acea Ioan continuă spunând: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri" (versetul 8).

Nu pentru că avem o fire pământească ajungem să păcătuim inconştient, ci pentru că am trăit în egoism conştient pentru mulţi ani, atât înainte, cât şi după convertirea noastră. Isus a avut aceeaşi fire ca şi noi. Dar pentru că El n- a trăit în egoism niciodată, El nu a păcătuit nici măcar o dată în mod inconştient. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3:5).

Păcatele noastre inconştiente (care constituie probabil aproximativ 90% din totalul păcatelor noastre iniţiale) sunt continuu curăţite de sângele lui Hristos, astfel încât să putem avea părtăşie constantă, neîntreruptă cu Tatăl.

Prin sângele lui Hristos, noi îl biruim totodată pe Satan şi acuzaţiile lui (Apocalipsa 12:11). Constant, Satan ne acuză faţă de Dumnezeu, faţă de alţi oameni şi faţă de noi înşine. Dar putem birui acuzaţiile lui prin mărturisirea („cuvântul mărturisirii noastre") că am fost iertaţi, îndreptăţiţi, răscumpăraţi, aduşi aproape de Dumnezeu, împăcaţi cu Dumnezeu şi curăţiţi prin sângele lui Hristos.

Satan nu mai poate avea putere deloc asupra noastră.

Avem nevoie de sângele lui Hristos să ne curăţească ZILNIC, căci noi toţi păcătuim zilnic în mod inconştient, şi mulţi credincioşi păcătuiesc totodată în mod conştient.

(2) Duhul Sfânt

Este imposibil să trăim o viaţă creştină biruitoare sau să-I slujim lui Dumnezeu eficient, dacă nu suntem umpluţi cu Duhul Sfânt.

Iertarea de păcate şi Duhul Sfânt sunt două daruri pe care Dumnezeu le oferă tuturor păcătoşilor pocăiţi, DE ÎNDATĂ CE ei se întorc la El.


Nimeni care se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea de păcate nu trebuie să mai aştepte nici măcar o zi înainte să primească Duhul Sfânt. Aşa era în primele zile ale creştinismului. În acele zile, de îndată ce oamenii se pocăiau şi credeau, erau botezaţi în apă şi apoi, neîntârziat, primeau Duhul Sfânt. Aceasta era parte din experienţa lor iniţială. Dar în zilele noastre, întâlnim credincioşi care aşteaptă ani de zile înainte să fie botezaţi în apă şi apoi aşteaptă şi mai mulţi ani înainte să primească Duhul Sfânt.

Ceea ce fiecare credincios are nevoie să ştie este că nu e necesară nicio calificare în plus ca să primească Duhul Sfânt, alta decât ceea ce se cere pentru iertarea de păcate - şi anume, pocăinţa de păcate şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Tocmai datorită ignorării acestui fapt mulţi, mulţi credincioşi nu sunt botezaţi în Duhul Sfânt. Dacă măcar ar fi ştiut adevărul, ei n-ar mai fi fost înşelaţi niciun moment de Satan.

A încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti Duhul Sfânt este la fel de nebunesc cu a încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti iertarea de păcate.

Plinătatea Duhului Sfânt aduce plinătatea roadei Duhului în viaţa noastră - plinătate de dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine (Galateni 5:23).

În al doilea rând, el ne va echipa ca să fim martori puternici ai lui Hristos şi membrii eficienţi ai Trupului lui de pe pământ.

Ungerea Duhului Sfânt este condiţia esenţială ca să fii un membru eficient al Trupului lui Hristos. Fără aceasta, oricât de sfântă ar putea fi viaţa noastră, vom fi limitaţi în ce priveşte utilitatea noastră pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea lui pe pământ.

Deşi Isus a trăit o viaţă sfântă timp de 30 de ani, El tot a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt, înainte să poată avea darurile supranaturale necesare să-Şi împlinească lucrarea.

Dumnezeu doreşte să ne echipeze în acelaşi fel şi astăzi, astfel încât să putem duce mai departe acea lucrare, ca Trup al lui Hristos pe pământ. Aceia care, fie dispreţuiesc, fie nu cred în aceste daruri supranaturale, bineînţeles că nu le vor avea. Prin urmare şi slujirea lor pentru Domnul va fi limitată.

Avem nevoie să fim umpluţi cu Duh Sfânt ZILNIC, căci aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna care ne suplineşte nevoia noastră pentru totdeauna.

(3) Cuvântul lui Dumnezeu

Încă de la primul paragraf al Scripturii, vedem Duhul Sfânt lucrând împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu vorbit şi cugetarea Duhului Sfânt (Geneza 1:3) au născut frumuseţe şi ordine din haos. Acesta este modul în care Dumnezeu poate aduce frumuseţe şi ordine şi în viaţa noastră.


Puterea Duhului Sfânt cunoscută practic, fără călăuzirea Cuvântului scris, ar lăsa omul ca pe un motor cu abur, plin de abur, dar fără nicio şină pe care să circule. Invers, cunoaşterea Cuvântului scris, fără ungerea şi puterea Duhului Sfânt, îl va face pe om asemenea unui motor oprit pe nişte şine foarte bine aşezate, dar căruia îi lipseşte aburul ca să înainteze.

Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul prin care înţelegem mintea lui Dumnezeu. Supunându-ne lui, putem avea minţile reînnoite ca să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să privim la lucrurile din jur din punctul de vedere al lui Dumnezeu (Coloseni 1:9). Este imposibil să creştem spiritual fără să permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ne reînnoiască mintea. Mulţi nu cunosc voia lui Dumnezeu în diferite situaţii doar pentru că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Există un răspuns în Cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare problemă în parte cu care ajungem vreodată să ne confruntăm în viaţă - numai dacă ştim unde să-l găsim.

Cât de săraci sunt acei credincioşi care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea un revelator al condiţiei noastre spirituale interioare (Evrei.4:12). Este ca un scanner care desoperă tot ce este în lăuntrul inimii noastre. Acela care nu meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne totdeauna ignorant şi auto-înşelat cu privire la starea lui adevărată.

Când vine vorba de lupta spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu este arma noastră împotriva lui Satan. Isus l-a biruit pe Satan doar citându-i Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:1-10). Aceasta este sabia cu care Duşmanul este alungat. Când Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte într-o persoană, acea persoană devine tare în biruirea tuturor maşinaţiunilor lui Satan (1 Ioan 2:14).

Avem nevoie să auzim Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-ne ZILNIC, dacă e să primim lumină asupra nouă înşine, să fim biruitori şi să creştem spiritual.

(4) Calea Crucii

Isus, ca Înainte Mergătorul nostru (Unul Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră), a deschis o cale pentru noi ca să intrăm în prezenţa Tatălui şi să locuim acolo tot timpul. Această cale se numeşte „calea cea nouă şi vie" (Evrei 10:20).

Pavel vorbeşte despre ea spunând: „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus" (2 Corinteni 4:10). Odată, el a spus, ca şi mărturie personală, că a fost răstignit cu Hristos şi că cel care mai trăia nu mai era el. Hristos era Acela care trăia acum în el, deoarece el însuşi murise la Calvar. Acesta a fost secretul vieţii lui uimitoare şi a rodniciei lui faţă de Dumnezeu.

Isus a mers întotdeauna pe calea crucii - calea morţii Sinelui. EL NICIODATĂ nu Şi-a plăcut Lui Însuşi nici măcar o dată (Romani 15:4). A-ţi plăcea ţie însuţi este esenţa a tot păcatul. A te lepăda de sine este esenţa sfinţeniei.


Odată, Isus a spus că nimeni nu va putea să-L urmeze dacă nu se hotărăşte să se lepde de sine ZILNIC şi să moară faţă de sine ZILNIC (Luca 9:23). Este clar. E imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne lepădăm de noi înşine zilnic. Putem fi spălaţi în sângele lui Hristos, putem primi Duhul Sfânt şi putem avea o cunoaştere aprofundată a Cuvântului. Dar dacă nu murim faţă de noi înşine zilnic, nu-L putem urma pe Domnul Isus. Este un lucru sigur.

Isus a vorbit la un moment dat despre aceia care caută să pună petic nou la o haină veche. Acest lucru, a precizat El, ar rupe haina. Ceea ce trebuie să facă acei oameni este să scape de haina veche şi să obţină una nouă. Într-o altă parabolă, El a vorbit despre pomul care trebuie făcut bun, dacă dorim ca fructele lui să fie bune. Doar înlăturarea fructelor rele nu este de niciun folos.

Toate aceste parabole au, în esenţă, următoarea lecţie: Omul cel vechi nu poate fi îmbunătăţit. El a fost răstignit de Dumnezeu (Romani 6:6). Acum trebuie să fim de acord cu judecata lui Dumnezeu asupra lui, să ne dezbrăcăm de el şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou.

Calea crucii este calea progresului spiritual. Dacă nu biruieşti păcate ca mânia, iritarea, nerăbdarea, gândirea pofticioasă, necinstea, gelozia, răutatea, amărăciunea şi iubirea de bani etc., răspunsul se află aici: Tu ai evitat calea crucii.

Un om mort nu-şi apără drepturile. El nu ripostează. Nu-i pasă de reputaţie. Nu se va răzbuna. Nu poate urî pe nimeni şi nici nu poate ţine amărăciune împotriva cuiva. Iată ce înseamnă să mori faţă de Sine.

Această cale a crucii, ca toate celelalte pregătiri (menţionate mai sus) pe care Dumnezeu le-a făcut pentru creşterea noastră spirituală, constituie ceva ce avem nevoie ZILNIC, dacă e să facem un progres spiritual.

(5) Trupul lui Hristos

Sub Noul Legământ, Dumnezeu n-a intenţionat să fim creştini singuri, care trăiesc pentru ei înşişi - chiar dacă trăim în biruinţă asupra păcatului. Voia lui Dumnezeu e să existe un Trup de ucenici ai lui Isus care să manifeste împreună slava Lui.

Există o diferenţă între un Trup şi o congregaţie. O congregaţie nu este mai bună decât un club secular. Clubul poate fi un club bun unde oamenii se îngrijesc unii de alţii şi se ajută reciproc. Dar un Trup este mai mult decât atât. În Trupul lui Hristos, fiecare membru este, înainte de toate, conectat lăuntric la Cap şi apoi conectat lăuntric şi inseparabil cu alţi membrii. Aceşti membrii trebuie să crească în unitate, până când unitatea lor este ca unitatea Tatălui şi a Fiului (Ioan 17:21-23).

Satan se opune zidirii unui asemenea Trup oriunde pe pământ, căci el ştie că un astfel de Trup îl poate învinge, îl poate pune pe fugă, şi îi poate distruge


împărăţia. Isus a spus că biserica este aceea împotriva căreia porţile Iadului nu pot stăpâni (Matei 16:18).

Porţile Iadului pot domina asupra unui individ creştin singur. Dar ele nu pot domnia asupra bisericii. De aceea atacurile lui Satan asupra unităţii spirituale dintre credincioşi sunt mult mai puternice decât atacurile împotriva purităţii.

Când doi ucenici ai lui Isus sunt puternic uniţi într-o identitate a minţii şi a duhului, orice vor cere li se va da, căci în doi asemenea ucenici se regăseşte expresia Trupului lui Hristos (Matei 18:18-20).

În părtăşie cu alţi credincioşi ne vom descoperi egoismul şi totala stricăciune a firii noastre pământeşti mult mai repede şi mai profund decât dacă am trăi singuri. Numai prin părtăşia cu alţii care au o fire pământească, colţurile noastre ascuţite pot fi şlefuite.

Mulţi credincioşi doar înşiră teorii despre biserică şi despre Trupul lui Hristos. Dar trebuie să fim dintre aceia care caută realitatea. Există destule teorii despre biserică în creştinism. Nu e nevoie ca noi să mai adăugăm acestui număr încă o teorie sau doctrină despre Trupul lui Hristos. Haideţi să demonstrăm realitatea Trupului în relaţiile noastre reciproce din biserica locală şi să demonstrăm astfel lumii şi lui Satan că Trupul lui Hristos este o realitate pe pământ.

Primind toate darurile lui Dumnezeu

Putem face multe lucruri cu un deget, mai multe cu două degete, şi mai multe cu trei degete şi foarte multe cu patru degete. Dar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a creat cu cinci degete - cu un anumit scop. Când ne gândim la degetele mânilor noastre, nu am fi niciodată mulţumiţi doar cu minimumul de două degete.

De ce atunci ar trebui să fim mulţumiţi cu minimum în viaţa creştină? Să ne folosim de TOATE darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să apucăm strâns viaţa creştină.

Capitol 4
SCHIMBUL ÎNTREIT DE LA CRUCE

Tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi este prin har prin credinţă (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu care coboară din cer oferindu-ne fiecare binecuvântare spirituală din locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3). Credinţa este mâna noastră întinzându-se în sus şi luând acele binecuvântări din mâna lui Dumnezeu.

Există cel puţin patru cauze datorită cărora credincioşii rămân învinşi şi săraci când Dumnezeu îi cheamă să fie biruitori şi bogaţi spiritual:

· (1) Nu cunosc binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în Hristos.

  • (2) Deşi au aflat despre ele, ei nu I le cer lui Dumnezeu.
  • (3) Deşi le cer, le cer în necredinţă.

· (4) Deşi cer în credinţă, ei cer din motive egoiste (Ioan 8:32);Romani 10:14;Iacov 4:2; Ioan 16:24; Matei 13:58; Iacov 1:7; 4:3 ).

Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu...." (Geneza 1:1). Aceasta este caracteristica principală a oricărei lucrări care este cu adevărat Divină: Ea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Pe de altă parte, activitatea omenească - chiar dacă se numeşte „activitate creştină" - îşi are originea în mintea omului.

Isus a spus: „Orice răsad pe care nu L-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină" (Matei 15:13). Răsadul (ideea, activitatea, slujirea etc.) în sine poate fi un răsad bun. Dar acest lucru nu face nicio diferenţă. Dacă nu a fost răsădit de Dumnezeu, va fi smuls şi ars într-o zi.

Există multe lucruri bune în creştinismul de astăzi care nu au originat în Dumnezeu. Dar, în ziua în care Dumnezeu va clătina cerurile şi pământul, toate acele lucruri bune vor fi distruse de Dumnezeu Însuşi. Numai ceea ce nu se poate clătina - ceea ce originează în Dumnezeu - va rămâne în acea zi (Evrei 12:26-28).

Există un imbold eroic în firea omului să facă lucruri pentru Dumnezeu. Toate religiile false înfloresc prin alimentarea acestui imbold. El îl face pe om să se simtă mare şi important când simte că a făcut ceva pentru Dumnezeu - fie că a construit un templu, a dat bani săracilor, a făcut dreptate, a predicat sau a făcut bine.

Totuşi, în adevăratul creştinism totul începe cu Dumnezeu.

„În Hristos"

Mântuirea noastră a început în mintea lui Dumnezeu. El a fost Cel Care „ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii" (Efeseni 1:4) . Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19). În Efeseni, înainte de toate, Pavel descrie tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi (Capitolele 1 la 3). Numai după aceea


trece la descrierea a ceea ce trebuie să facem noi pentru Dumnezeu ( Capitolele 4 la 6).

În cercurile evanghelice, expresia „a-L primi pe Hristos" este folosită foarte uzual. Deşi Noul Testament vorbeşte într-adevăr despre „Hristos ÎN noi" (Coloseni 1:27; Efeseni 3:17), el vorbeşte mult mai mult despre EXISTENŢA NOASTRĂ ÎN HRISTOS.

Primirea lui Hristos este ceea ce facem NOI, în timp ce plasarea noastră în Hristos este ceea ce DUMNEZEU face. Nu este deci surprinzător că o teologie centrată pe om va pune un accent mult mai mare pe ceea ce noi facem, decât pe ceea ce Dumnezeu face. Dacă dorim ca viaţa noastră creştină să fie puternică, trebuie mai întâi de toate să fim înrădăcinaţi şi clădiţi pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi ÎN HRISTOS.

Pentru a ilustra ce înseamnă să fii „în Hristos", să ne gândim la o foaie de hârtie pusă într-o carte. Dacă acea carte este trimisă prin poştă la Bombay, atunci şi foaia de hârtie din ea merge de asemenea la Bombay. În mod similar, fiindcă noi am fost puşi în Hristos înaintea întemeierii lumii, când Hristos a fost răstignit pe dealul Calvarului, şi noi am fost răstigniţi în El. Când El a fost îngropat, şi noi am fost îngropaţi. Şi când El a fost înviat, noi am fost înviaţi în El. Când El S-a înălţat, noi ne-am înălţat în El. Şi unde este El acum, şi noi suntem - ÎN EL.

Numai dacă credem acest adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, îl putem şi trăi - altfel nu. „Facă-ţi-se după credinţa ta" este o lege a lui Dumnezeu.

Esta ca şi cum Dumnezeu a pus un milion de RON în contul nostru bancar şi apoi ne-a dat cecuri în alb semnate cu Numele lui Isus pe ele (2 Corinteni 1:20). Tot ce avem de făcut acum este să completăm suma şi să mergem la bancă să ne revendicăm moştenirea - în Numele lui Isus.

Vestea bună a evangheliei se centrează în primul rând în jurul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Domnul nostru Isus Hristos. Datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru noi, chiar acum putem avea o mostră de cer în inima noastră.

Cerul este un loc de pace perfectă şi de bucurie desăvârşită. În cer, nimeni nu e vreodată descurajat sau deprimat, acru sau furios. Nimeni nu este fricos, pentru că nu există vreo problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Mesajul evangheliei este că noi putem intra chiar acum în acea viaţă cerească.

De ce este cerul un loc aşa de minunat? În esenţă, pentru că în cer nimeni nu face voia sa.

Toată lumea face voia lui Dumnezeu. De aceea Isus ne-a învăţat să ne rugăm:

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri!... facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Când aceasta este rugăciunea noastră sinceră, atunci atmosfera cerului va invada şi fiecare colţişor al inimii noastre.


Aceia care se roagă această rugăciune vor căuta stăruitor să găsească voia lui Dumnezeu - ca soţ sau ca soţie, ca tată sau ca mamă, ca frate sau ca soră într- o biserică. Şi vor dori să facă voia lui Dumnezeu în întregime. Pentru asemenea credincioşi, voia lui Dumnezeu nu va fi o povară, ci o bucurie şi o delectare. Niciodată nu vor fi deprimaţi sau descurajaţi sau fricoşi, căci ei ştiu că nu se pot confrunta cu nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva.

Când Isus a spus: „căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (Ioan 6:38), El spunea de fapt că a venit să aducă pe pământ atmosfera cerului. Şi de-a lungul întregii Sale vieţi, El a demonstrat ce a însemnat să trăiască având viaţa condusă de atmosfera cerului. Oriunde mergea Isus, El era o binecuvântare pentru ceilalţi. Aceasta este viaţa pe care El doreşte să ne-o dea acum şi nouă.

Dar ca să intrăm în această viaţă, noi trebuie să înţelegem mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos pe cruce.

Viaţa noastră este ca o construcţie. Fundaţia este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, iar suprastructura este ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Nicio construcţie nu poate fi trainică fără o fundaţie solidă. Aici se află cauza eşecului din viaţa multor creştini: Fără să fi înţeles mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru ei în Hristos, au plecat să caute să facă lucruri pentru Dumnezeu. Întotdeauna rezultatul final este depresia şi frustrarea.

Biblia ne învaţă că Isus a stat în locul nostru pe cruce. El a făcut un schimb de locuri cu noi. Sunt trei domenii în care a avut loc această schimbare de locuri. Când acceptăm cu credinţă acest schimb, putem deveni ceea ce Dumnezeu doreşte ca noi să devenim în aceste trei domenii:

(1) Isus a devenit păcat ca să ne facă pe noi drepţi

„Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21).

Hristos a devenit păcat pentru noi, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu ÎN EL: Aceasta este îndreptăţirea şi este un dar gratuit al lui Dumnezeu pentru cei care sunt suficient de smeriţi ca să recunoască că nu pot deveni niciodată suficient de drepţi ca să răspundă standardelor sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem îndreptăţiţi şi, aşa cum spune Biblia, „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har" (Romani 11:6).

Aceia care caută să devină drepţi înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor lor bune (dând morţii firea păcătoasă etc.) vor eşua aşa cum a eşuat Israel (Citiţi Romani 9:31,32 şi 10:3 cu atenţie). Numai aceia care caută să fie îndreptăţiţi prin credinţă vor obţine dreptatea lui Dumnezeu (Romani 9:30).

Mulţi credincioşi, în zelul lor de a obţine biruinţa asupra păcatului, fac un salt lung de la Romani 3:23 („căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu") , la Romani 6:14 („Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră"),


sărind peste procesul îndreptăţirii prin credinţă descris în Romani 3:24 până la 5:21. În consecinţă, ei devin farisei. Două dovezi clare ale fariseismului lor sunt mândria faţă de propria „sfinţenie" şi dispreţul pe care-l afişează faţă de alţii pe care-i consideră că n-ar fi atât de „sfinţi" pe cât sunt ei!!

Isus nu a purtat doar pedeapsa pentru păcatele noastre. El A DEVENIT realmente PĂCAT. Noi nu putem înţelege pe deplin ce experienţă îngrozitoare a fost aceasta pentru Domnul nostru, deoarece noi am devenit la fel de familiari cu păcatul cum este un porc care mănâncă lături. Ca să înţelegem cât de cât repulsia pe care a avut-o Isus faţă de păcat, să luăm două ilustraţii:

Să ne gândim mai întâi ce ar însemna să sărim într-o fosă septică plină de excremente umane şi să rămânem acolo. Sau gândeşte-te ce ar însemna să primeşti voluntar o boală groaznică, incurabilă care-ţi acoperă tot corpul cu cangrene din cap până în picioare.

Chiar şi aceste ilustraţii sunt imperfecte şi ne pot oferi doar o vagă imagine a adâncimii dragostei lui Hristos pentru noi, care L-a făcut să aleagă în mod voluntar să devină ceea ce El a urât, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu în El. Numai când Îl vom vedea pe Isus faţă în faţă vom putea înţelege pe deplin cât L-a costat ca să ne salveze. Dar chiar şi acum ar trebui să fim capabili să înţelegem ceva din grozăvia păcatului şi să învăţăm să-l urâm - când vedem că păcatul nostru a fost cel care l-a răstignit pe Hristos.

În esenţă, sunt două temeiuri pe baza cărora Satan caută în mod constant să ne acuze: (1) Păcatele noastre trecute; şi (2) Starea noastră prezentă. Astfel, el ne jefuieşte de încrederea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a pregătit în evanghelie şi soluţia la ambele aceste probleme.

Ca să rezolve problema păcatelor noastre trecute, Dumnezeu „ne îndreptăţeşte prin sângele lui Hristos" (Romani 5:9). Sângele lui Hristos ne curăţeşte atât de profund de trecutul nostru, încât Dumnezeu ne promite că nici măcar nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte niciunul din păcatele noastre trecute, atunci putem spune cu adevărat că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă!! Diavolul va încerca tot posibilul să te împiedice să crezi acest adevăr. Dacă tu crezi minciuna lui Satan, vei trăi totdeauna în condamnare şi nu vei avea niciodată îndrăzneala să vii înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă te împotriveşti lui Satan, „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale" cu privire la fiinţa ta curăţită în sângele lui Isus, poţi fi un biruitor (Apocalipsa 12:11).

Ca să rezolve problema stării noastre prezente, Dumnezeu ne pune în Hristos. Nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească. Chiar dacă dăm morţii firea pământească sute de ani, tot incapabili am fi să stăm înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să intre, prin perdea, în Locul Preasfânt al cortului unde locuia El. Acea perdea simboliza carnea care îl împiedica pe om să vină înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 10:20).


Dreptatea lui Dumnezeu este aşa de sus, chiar şi faţă de dreptatea celui mai sfânt om de pe pământ, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ (Isaia 55:8,9). Chiar îngerii fără păcat nu pot privi Faţa lui Dumnezeu, fiind nevoiţi să-şi acopere feţele înaintea Lui ( Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi Faţa Tatălui. Şi de aceea Dumnezeu ne pune în Hristos ca să putem veni înaintea Lui fără nicio teamă - deoarece noi suntem în Hristos. Dumnezeu ne îndreptăţeşte punându-ne în Hristos şi acceptându-ne ca fiind tot atât de drepţi ca Hristos Însuşi.

Putem să ne bucurăm acum de această acceptare perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Predicarea „oricărei alte evanghelii" care învaţă acceptarea înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrării Legii va aduce blestemul lui Dumnezeu asupra unui astfel de predicator (Galateni 1:8). Numai după ce ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit, Dumnezeu ne conduce la sfinţire - o viaţă de biruinţă asupra păcatului şi de părtăşie cu natura Lui.

(2) Isus a devenit sărac ca să ne îmbogăţească pe noi

„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2 Corinteni 8:9).

Hristos a devenit sărac pentru noi, ca noi să putem deveni bogaţi ÎN EL.

Sărăcia şi bogăţia de care se vorbeşte în acest verset ar putea fi luate în sens spiritual. Dar contextul în care apare versetul arată că Duhul Sfânt vorbeşte în acelaşi timp şi despre sărăcia şi bogăţia materială.

Ce înseamnă „să fii bogat"? Nu înseamnă să avem o grămadă de bani şi de avuţii, ci înseamnă mai degrabă să avem suficient ca să ne satisfacem propriile nevoi şi puţin în plus cu care să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm şi pe alţii.

A fi bogat e descris în Apocalipsa 3:17 ca „neducând lipsă de nimic". Iată cum este Dumnezeu bogat.

Dumnezeu nu are argint, sau aur, sau un cont bancar, nici măcar un portofel. Însă El nu are nevoie de nimic. Isus n-a fost sărac când era pe pământ pentru că El nu „ducea lipsă de nimic". Odată a putut chiar să asigure hrana pentru aproximativ 10.000 de oameni - 5000 de bărbaţi plus femei şi copii (Matei 14:21). Numai un om bogat putea face acest lucru! El avea suficienţi bani să-Şi plătească impozitele (Matei 17:27). Niciodată n-a trebuit să împrumute bani de la nimeni în nicio situaţie. Şi El avea suficienţi bani să dea săracilor (Ioan 13:29).

Isus a spus odată că „pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna" (Matei 26:11). Acolo El S-a pus în contrast pe Sine Însuşi cu săracii. Cu altă ocazie, când Isus i-a spus unui tânăr conducător bogat să dea toţi banii săracilor, cu siguranţă că Isus nu S-a inclus şi pe Sine printre săracii cărora să


fi fost daţi banii!! Nu. Este clar că, pe pământ, Isus a fost bogat în următorul sens: Lui nu-I lipsea nimic.

Primii apostoli nu erau nici ei săraci. Când ei le spuneau credincioşilor „să ne aducem aminte de săraci" (Galateni 2:10), nu le cereau acestora să-şi amintească de ei!! Nu. Poate că acei apostoli nu aveau argint şi aur (Faptele Apostolilor 3:6). Dar ei aveau tot ce era nevoie. În acest fel erau ei bogaţi ca Stăpânul lor înainte de ei. În acelaşi mod doreşte Dumnezeu să fim şi noi bogaţi.

Vedem însă că Isus a devenit sărac atunci când era atârnat pe cruce. Un om sărac este descris în Noul Testament drept unul care „este îmbrăcat prost" (Iacov 2:2). Cel mai sărac cerşetor din India are de obicei cel puţin o vechitură jerpelită pe corp. Însă Isus n-a avut nici măcar atât când a fost răstignit. A fost dezbrăcat de tot şi răstignit. De dragul nostru, El a devenit cu adevărat sărac când a fost răstignit.

Isus a devenit sărac pe cruce, astfel încât noi să putem deveni bogaţi - cu alte cuvinte, pentru ca noi să „nu ducem lipsă de nimic" în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va da tot ceea ce ne dorim, însă tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinţii înţelepţi nu le dau copiilor lor tot ceea ce vor sau cer aceştia, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel şi Dumnezeu.

Vechiul Legământ promitea prosperitate pămîntească acelora care se supuneau Legii. Sub Noul Legământ însă, Dumnezeu ne promite că, dacă noi căutăm mai întâi împărăţia Lui şi dreptatea Lui, El ne va da chiar ceva mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viaţa pe acest pământ ( Matei 6:33; vezi şi 2 Petru 1:4). Biblia ne învaţă clar că bogăţiile sunt deopotrivă de înşelătoare şi nesigure ( Matei 13:22; 1 Timotei 6:17). Deci, este periculos să dorim bogăţii sau să tânjim să avem din ce în ce mai mulţi bani ( 1 Timotei 6:10). Dar promisiunea lui Dumnezeu este ceva de departe mai glorios: El se va îngriji întotdeauna „de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, ÎN Isus Hristos" (Filipeni 4:19).

Descoperi că nu te poţi descurca cu salariul pe care-l câştigi? Atâta timp cât Dumnezeu trasează limitele financiare ale fiecăruia, este imposibil ca El să nu dea copiilor Săi suficient pentru nevoile lor pământeşti. Lipsa ta trebuie să se datoreze atunci faptului că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este în viaţa ta.

Poate că eşti leneş, sau risipeşti banii, sau trăieşti într-un mod egoist, încălcând legile lui Dumnezeu. Dacă eşti bogat faţă de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi bogat faţă de tine.

Lasă-mă să-ţi spun vestea bună a evangheliei: Voia lui Dumnezeu pentru copiii Lui nu este ca aceştia să trăiască cu o lipsă financiară constantă în viaţa lor pământească. Oricât de mare ar fi costul traiului, aceia care caută în primul rând împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în viaţa lor vor descoperi că nevoile lor pământeşti sunt împlinite. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar trebui să spunem că Isus a fost un mincinos - pentru că acest lucru e tocmai ceea ce El a promis în mod clar (Matei 6:33).


Isus a devenit sărac - pentru ca noi să putem deveni bogaţi. Deci, niciodată nu trebuie să trăim cu vreo lipsă în viaţa noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor - fie pentru noi înşine sau pentru copiii noştri. Isus a cumpărat proviziile pentru fiecare nevoie a noastră sau a membrilor familiilor noastre - pe cruce.

Din nefericire, predicatorii iubitori de bani (în special din ultimii aproximativ treizeci de ani) au exagerat şi au înţeles greşit acest adevăr, transformându-l într-o scuză pentru predicarea „evangheliei prosperităţii" - învăţând că Isus a venit să ne facă bogaţi milionari. Aceasta este o minciună şi o interpretare greşită a adevărului. Dumnezeu nu ne-a promis prosperitate în Noul Legământ, ci ceva mult mai bun - tot ceea ce avem nevoie.

Eliberează-te, deci, de toate fricile tale, dragă frate şi soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine pe cruce. Nu e deloc nevoie ca tu să mai trăieşti cu o lipsă financiară continuă în viaţa ta.

Poţi avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ţi dreptul de naştere din evanghelie.

(3) Isus a devenit blestem ca să ne facă pe noi o binecuvântare

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi - pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim făgduinţa Duhului" (Galateni 3:13,14).

Hristos a devenit blestem pentru noi, astfel încât să putem primi binecuvântarea lui Avraam - care este făgăduinţa Duhului Sfânt.

Blestemul neascultării Legii este descris în Deuteronomul 28:15-68 drept confuzie, boli incurabile, epidemii, lipsuri, orbire, nebunie, nicio odihnă sau pace în minte, înrobire faţă de alţii, copii capturaţi de vrăjmaş (Satan), sărăcie jalnică etc..

Vestea bună a evangheliei este aceea că, întrucât Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciunul din aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă în niciun fel. Să fie numai atât şi tot ar fi fost o veste bună în ea însăşi. Dar e mai mult. Putem avea, în schimb, binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Reţineţi că binecuvântarea care ni se promite în acest verset NU este binecuvântarea Legii (descrisă în Deuteronomul 28:1-14), care constă în principal în prosperitate materială şi mulţi copii. Nu. Nouă ni se promite ceva mai bun - binecuvântarea lui Avraam.

Binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam este descrisă astfel, în Geneza 12:2,3: „te voi binecuvânta ....şi vei fi o binecuvântare.....şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine". Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a dobândit-o pentru noi pe cruce, devenind un blestem pentru noi.


El doreşte să ne binecuvânteze şi să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană cu care ne întâlnim pe pământ, toată viaţa noastră.

Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca pe un izvor de apă ţâşnind în lăuntrul nostru şi BINECUVÂNTÂNDU-NE (Ioan 4:14), şi apoi ca pe nişte râuri de apă curgând prin noi şi BINECUVÂNTÂNDU-I PE ALŢII (Ioan 7:37-39).

Dacă tu cauţi să primeşti Duhul Sfânt încercând să te faci pe tine însuţi demn de El, nu-L vei primi niciodată. Nu este nicio diferenţă între aceasta şi Simon Magicianul, care a oferit bani lui Petru ca să primească puterea Duhului (Faptele Apostolilor 8:18-23). Petru i-a spus lui Simon să se pocăiască. Şi tu trebuie de asemenea să te pocăieşti - pentru că ţi-ai imaginat că poţi cumpăra Duhul Sfânt cu lucrările tale bune.

Vino la Isus aşa cum eşti, mărturiseşte-ţi josnicia şi primeşte Duhul prin credinţă, DOAR PENTRU CĂ ISUS A DEVENIT UN BLESTEM PENTRU TINE - şi

nu pentru că eşti tu vrednic.

Cum a fost viaţa ta în trecut? S-a întâmplat că pe orice ai pus mâna a fost un eşec? Ai observat cum cuvintele pe care le-ai spus altora ţi-au adus numai confuzie şi haos? Ai găsit numai frustrare, depresie, tristeţe şi lipsă oriunde te- ai întors? Iată vestea bună a evangheliei, dragă frate şi soră. Te poţi elibera de toate acelea pentru totdeauna. Hristos a luat asupra Lui blestemul Legii pentru ca tu să nu-l mai primeşti niciodată. Nu numai că te poţi elibera de acele blesteme, dar tu poţi să fii acum o binecuvântare pentru alţii.

Astăzi, promisiunea Domnului chiar şi pentru cel mai rău păcătos care trăieşte în păcat şi în eşec este: „După cum aţi fost un BLESTEM între popoare....tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare" (Zaharia 8:13).

Poate că ai fost un blestem pentru alţii în trecut, murdărind pe fiecare pe care i- ai întâlnit cu critica ta, cu bârfa şi defăimarea. Ai fost un propagator de epidemie spirituală oriunde ai mers? Lucrurile pot fi diferite de acum înainte. Acum poţi fii un propagator de vindecare spirituală şi binecuvântare pentru alţii. Dumnezeu poate face ca râuri de apă vie să curgă prin tine, aşa încât oriunde mergi, alţii să fie vindecaţi şi binecuvântaţi prin Duhul Sfânt care lucrează prin tine (Ezechiel 47:8,9).

Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie pe care o întâlnim pe faţa pământului. Dar trebuie să crezi Cuvântul lui Dumnezeu şi să-ţi revendici dreptul de naştere în Hristos. Satan te-a jefuit de acesta pentru atât de mult timp. Acum trebuie să crezi că, datorită faptului că Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciun blestem nu te poate atinge de acum înainte. Urmează să fii o binecuvântare pentru familia ta, pentru vecinii tăi şi pentru biserica ta. Aleluia!

Citim despre Regele David în 2 Samuel 6 că, după o zi ocupată în care slujise Domnului, s-a întors acasă „să-şi binecuvânteze casa" (versetul 20). Ce cuvinte frumoase! Dansase toată ziua înaintea chivotului, când acesta fusese adus în


Ierusalim (versetul 14), şi fără îndoială că era obosit. Fusese de asemenea ocupat cu binecuvântarea poporului (versetul 18,19). Dar el nu şi-a uitat soţia acasă. A mers acasă şi a binecuvântat-o şi pe ea - chiar dacă era o femeie rea, certăreaţă (versetele 20-22).

Ce exemplu minunat de urmat pentru fiecare cap de familie! Chiar dacă a trebuit să dansezi în ritmul şefului tău toată ziua la muncă, încă te poţi întoarce acasă seara târziu să-ţi binecuvântezi familia, în loc să vii într-o dispoziţie proastă, aducând un spirit rău în casa ta.

Fiindcă Isus l-a învins şi pe Satan la cruce, şi l-a despuiat complet de armura sa, Satan nu are niciun drept asupra vreunei părţi a vieţii noastre. Satan este acum ca un tâlhar neajutorat care şi-a pierdut toate armele. Noi însă suntem acum înarmaţi cu toate armele cereşti împotriva lui. De aceea nu trebuie să ne fie niciodată teamă de el. Ni se porunceşte să ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus. Promisiunea lui Dumnezeu este că Satan va fugi de la noi.

Nu mai este posibil să fim afectaţi de magie neagră, vrăjitorie sau de orice alt rău pe care altcineva ar căuta să ni-l facă. În Hristos, trăim sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Niciun rău nu ne mai poate ajunge, atâta timp cât rămânem ÎN HRISTOS. Dumnezeu, Care „a schimbat blestemul în binecuvântare" pentru Israel, cu mulţi ani în urmă, poate întoarce de asemenea fiecare blestem într-o binecuvântare pentru noi (Deuteronomul 23:5).

Dacă a fost vreun blestem asupra familiei tale, datorită modului în care părinţii tăi au trăit, sau fiindcă s-au închinat idolilor sau pentru că s-au pângărit cu practici oculte, poţi rupe acel blestem în Numele lui Isus şi-l poţi alunga din viaţa ta - pentru totdeauna. Începând cu această zi, nu mai poate avea nicio putere asupra ta.

Isus a devenit un blestem pentru tine. Apucă binecuvântarea pe care El ţi-o oferă ACUM. Când oamenii ne blestemă, Isus ne-a spus să-i binecuvântăm în schimb (Luca 6:28). Aceasta este chemarea noastră - să fim o binecuvântare chiar şi pentru aceia care sunt răi faţă de noi înşine (Vezi 1 Petru 3:9). Tocmai de aceea noi suntem unşi cu Duhul Sfânt - pentru ca, aşa cum Isus „umbla din loc în loc făcând bine" (Faptele Apostolilor 10:38), şi noi să putem merge încoace şi încolo făcând bine şi binecuvântând oamenii de peste tot. Nimeni care va veni în contact cu tine în viitor nu va fi pângărit sau rănit de cuvintele tale ca în zilele de odinioară. În schimb, toţi vor fi binecuvântaţi - şi binecuvântaţi din belşug.

Fiecare binecuvântare din locurile cereşti este a noastră în Hristos. Mai întâi de toate, noi trebuie să credem acest lucru în inimile noastre. Apoi trebuie s-o mărturisim cu gura noastră. Biblia spune: „căci cu inima ta crezi .....şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire (şi salvare)" (Romani 10:10).

Nu este suficient să crezi toate aceste adevăruri în inima ta. Mărturiseşte-le cu gura lui Satan şi fii întotdeauna un biruitor. În acest fel, „prin cuvântul mărturisirii tale", îl vei pune pe Satan pe fugă şi vei fi o binecuvântare pentru alţii din jurul tău ( Apocalipsa 12:11). Da, CHIAR TU poţi fi o binecuvântare


pentru fiecare persoană pe care o întâlneşti - nu pentru ceea ce eşti sau ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce Isus a făcut pentru tine.

Când Pavel a mers la Roma, el le-a spus creştinilor de acolo: „ŞTIU că dacă vin la voi, voi veni în PLINĂTATEA binecuvântării lui HRISTOS" (Romani 15:29). El era absolut sigur că va fi o binecuvântare debordantă pentru cei din Roma, în Numele lui Isus.

Fiecare ucenic al lui Isus poate face această mărturisire şi poate crede că Dumnezeu îl va face o binecuvântare pentru fiecare persoană pe care o întâlneşte. Mi-am revendicat aceasta ca drept al meu de naştere în Hristos cu mulţi ani în urmă şi am crezut că, oriunde merg, EU VOI merge în plinătatea binecuvântării în Hristos - nu datorită a ceea ce sunt eu, ci fiindcă Isus a devenit blestem pentru mine pe cruce.

Noi acum mergem la Dumnezeu în Numele lui Isus - în meritul lui Isus - şi nu în al nostru: În Numele Lui, Care a devenit păcat pentru noi, noi devenim dreptatea lui Dumnezeu. În Numele Lui, care a devenit sărac pentru noi, noi suntem pentru totdeauna bogaţi. În Numele Lui, Care a devenit un blestem pentru noi, putem fi pentru totdeauna o binecuvântare pentru alţii.

Capitol 5
CEEA CE ERA DE LA ÎNCEPUT

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos" (1 Ioan 1:1-3).

Scrisorile apostolilor din Noul Testament, măcar că toate au fost inspirate de Duhul Sfânt, arată totuşi nivelul maturităţii apostolului la momentul în care a scris acea scrisoare.

În acest sens, putem spune că 1 Ioan exprimă maturitatea maximă, deoarece Ioan a scris această scrisoare către sfârşitul vieţii lui - când avea peste 90 de ani şi după ce, timp de 60 de ani, observase atent dezvoltarea bisericii şi a creştinismului.

Şi despre ce vorbeşte Ioan? Care este povara lui pentru creştinii din diverse biserici? În întreaga lui scrisoare el nu vorbeşte nici măcar o dată despre darul limbilor sau al vindecării, nici despre vreun alt dar spiritual sau despre evanghelizare! Toate acestea sunt bune şi necesare - dar niciunul dintre ele nu este primordial.

Ioan vorbeşte despre acele lucruri care erau de la început - acele lucruri care erau cu Dumnezeu înainte să înceapă timpul - VIAŢA şi PĂRTĂŞIA.

Ceea ce Dumnezeu a avut din toată veşnicia era viaţa Cerească a dragostei. Şi între Tată, Fiu şi Duhul Sfânt exista o părtăşie binecuvântată şi desăvârşită a dragostei. Aceasta este tema şi povara lui Ioan.

Din aceasta el însuşi doreşte să se împărtăşească mai mult şi mai mult şi tot din aceasta doreşte ca toţi credincioşii să se împărtăşească mai mult şi mai mult.

Acesta este ţelul fundamental al lui Dumnezeu - ca noi să putem fi părtaşi naturii Lui şi să putem deveni una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:3,21).

La început nu era nicio predicare, nicio carte de cântări, niciun tipar de biserică Nou Testamentară şi nici măcar vreo doctrină. Toate acestea au venit mai târziu şi au fost aduse cu un scop, pentru un timp. Dar la început a fost numai viaţă şi părtăşie.

În acelaşi fel, în viitor, în veşnicie, din nou nu va mai fi nicio predicare sau cărţi de cântări sau vindecare - ci numai viaţă şi părtăşie.


Vedem deci că, la începutul timpului şi la sfârşitul timpului, numai viaţa şi părtăşia au existat/ vor exista. Toate celelalte lucruri sunt numai pentru această perioadă intermediară în care trăim noi chiar acum.

A vorbi în limbi, de exemplu, este o experienţă concludentă. Dar noi nu vom mai avea nevoie de acest dar în veşnicie, deoarece acolo nu vom mai avea niciun fel de limite în comunicarea cu Dumnezeu. Predicarea este un lucru foarte necesar aici pe pământ. Dar nu va mai fi necesar în veşnicie. Chiar şi biruinţa asupra păcatului este doar pentru o perioadă - în timpul când suntem în carne şi putem fi ispitiţi. Odată ajunşi în cer, nu vom mai fi în niciun fel ispitiţi. La început, nu „biruinţa asupra păcatului" era ceea ce Dumnezeu avea, ci o viaţă cerească de dragoste perfectă!!

Tocmai de aceea trebuie să vedem limpede că viaţa şi părtăşia sunt cele două lucruri extrem de esenţiale necesare în biserica de astăzi. Dacă nu le avem pe acestea, atunci înseamnă că L-am scăpat pe Dumnezeu, orice altceva am putea avea în biserica noastră.

Viaţa

Este vorba de viaţa lui Dumnezeu care trebuie găsită, în primul rând, în mijlocul nostru - acea viaţă plină de dragoste care caută întotdeauna să slujească şi să-i binecuvânteze pe alţii, şi caută binele lor. Fiecare acţiune a lui Dumnezeu este menită să-i binecuvânteze pe alţii.

Aceasta este una din caracteristicile primordiale ale vieţii cereşti.

În ceruri, când vom auzi pe cineva spunând ceva sau când vom vedea pe cineva făcând ceva, nu vom avea nicio întrebare în mintea noastră cu privire la motivaţie. Motivaţia va fi doar ca să ne binecuvânteze. Ce minunat dacă acum părtăşia noastră pe pământ ar fi aşa.

Printre cei neconvertiţi, „sub buze au venin de aspidă" ( Romani 3:13), şi spun cuvinte care sunt menite să-i înţepe şi să-i rănească pe alţii. Dar o asemenea otravă n-ar trebui găsită niciodată în gura nimănui din biserică. În biserică, cuvintele fiecăruia trebuie doar să binecuvânteze.

Duhul Sfânt a venit să aducă atmosfera cerului în inimile noastre. Sub Vechiul Legământ, ei n-au avut decât legi care să le permită să trăiască o viaţă care era foarte dreaptă comparativ cu viaţa restului umanităţii. Dar acum noi avem mai mult decât legi cereşti care să ne călăuzească, avem însăşi viaţa cerească pentru conducerea acţiunilor noastre.

Raiul este rai pentru că prezenţa lui Dumnezeu este acolo. Unde este Dumnezeu, este raiul. Unde nu este prezent Dumnezeu, acela este iadul. Aici, pe pământ, încă întâlnim peste tot prezenţa lui Dumnezeu. Şi de aceea descoperim bunătate chiar şi în oamenii neconvertiţi. Dar în iad, exact aceiaşi oameni vor fi complet diferiţi. Acolo, egoismul şi mândria lor vor fi nestăpânite şi vor fi cunoscuţi aşa cum sunt în realitate, fără influenţele stăpânitoare ale bunătăţii lui Dumnezeu.


În ceruri, există de asemenea părtăşie binecuvântată. Acolo nu vom avea de-a face cu nicio stăpânire unii asupra altora. Fiecare este un slujitor al celorlalţi. Nu se vor găsi niciodată în cer dintre aceia care, asemenea lui Lucifer, doresc să conducă asupra celorlalţi, pentru că atitudinea lui a fost: „Este mai bine să conduci în iad decât să slujeşti în rai". Aceasta este esenţa spiritului lui Satan - dorinţa de a stăpâni asupra altora.

De aceea soţii care-şi stăpânesc soţiile ca tirani şi soţiile care nu se supun soţilor lor creează un iad în căminele proprii.

Acei fraţi care stăpânesc asupra celorlalţi din bisericile lor aduc de asemenea iadul în acele biserici şi construiesc Babilonul.

Un spitit total diferit este în cer, întrucât Dumnezeu este Tată acolo. El nu domină oamenii, ci îi păstoreşte şi le slujeşte cu dragoste. Aceasta este natura cu care trebuie să fim noi părtaşi.

Ni se promit cununi în cer dacă suntem credincioşi acum. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că atunci noi vom conduce oameni? Nu, nicidecum. Înseamnă că noi, care am tânjit aici pe pământ să ne slujim fraţii, dar n-am putut s-o facem perfect datorită diverselor limitări, vom vedea în cer cum toate acele limite au dispărut, şi vom putea să-i slujim pe alţii în mod perfect. Astfel, dorul inimilor noastre va fi împlinit.

Cea mai mare Persoană în cer va fi Isus Însuşi şi El va fi cel mai mare slujitor al tuturor. Spiritul lui va fi pentru totdeauna spiritul slujirii.

Biserica a fost plasată de Dumnezeu pe pământ ca să fie o mostră mică de cer, pentru ca alţii să guste din ea. Esta ca şi cum o companie de prăjituri ţi-ar trimite o mică mostră din prăjiturile lor şi ţi-ar cere să guşti şi să vezi dacă ai vrea mai mult.

Dumnezeu ne-a trimis de asemenea pe pământ ca să arate altora valorile împărăţiei Lui, astfel încât ei să poată fi atraşi la El. Ce gust lăsăm noi altora?

Când Isus a umblat pe acest pământ, oamenii au văzut şi au gustat o mostră mică din viaţa din cer. Ei au văzut mila Lui, aprecierea Lui pentru alţii, puritatea Lui, dragostea Lui neegosită şi smerenia Lui. Cerul este aşa. Dumnezeu este aşa - plin de milă pentru păcătoşi şi pentru aceia care au eşuat în viaţă.

În acelaşi timp, Isus L-a arătat pe Tatăl ca Unul care este neîndurător cu ipocriţii religioşi şi cu aceia care fac bani în numele lui Dumnezeu, trimiţându-i în iad. Raiul nu va avea nici măcar o singură persoană care să pretindă că este sfântă, dar care n-are milă de alţii.

Când raiul coboară în bisericile noastre, ele trebuie să manifeste acest tip de viaţă. Când Isus (a Doua Persoană a Trinităţii) a coborât pe pământ, El a avut nevoie de un trup ca să manifeste viaţa lui Dumnezeu.


Acum că Duhul Sfânt (a Treia Persoană a Trinităţii) a coborât, El are de asemenea nevoie de trupurile noastre ca să manifeste în ele viaţa din rai. Dacă Isus ar fi fost pe pământ fără un trup, gândiţi-vă ce limitată ar fi fost viaţa Lui pământească. Nimeni n-ar fi putut să cunoască atunci cum este Dumnezeu. Mulţumim lui Dumnezeu că Isus a avut un trup.

De aceea este aşa de preţios că avem trupuri - deoarece în ele viaţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată altora prin Duhul Sfânt. În biserică, alţii trebuie să vadă această viaţă a lui Dumnezeu. Nu trebuie s-o vadă doar într-un set de doctrine, nici măcar în zelul fervent din predicare. Nu. Ei trebuie să vadă mult mai mult decât aceasta. Ei trebuie să vadă viaţa împărăţiei lui Dumnezeu. Altminteri am eşuat înaintea lui Dumnezeu ca biserică.

Chiar dacă acţiunile noastre pot să nu fie perfecte, motivele noastre trebuie să fie perfecte. Poate că noi nu suntem capabili să le slujim altora şi să-i binecuvântăm în mod desăvârşit. Dar motivul nostru trebuie să fie întotdeauna să-L glorificăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe alţii.

Sunt surori în biserică care însă nu s-au descotorosit de spiritul flirtului pe care l-au avut când erau neconvertite şi lumeşti. Ele încă îşi ridică sprâncenele şi-şi întorc capul într-un anumit mod - obiceiuri pe care le-au dobândit în zilele de odinioară uitându-se la actriţele din filme. Astfel de surori sunt o piedică înaintea mărturiei bisericii. Aceste manierisme nu dispar în momentul în care te converteşti. Ele vor dispărea numai dacă le urăşti şi lucrezi la eliberarea de ele.

Mulţi oameni sunt doar religioşi şi nu spirituali. Au cu toţii semnele unei persoane religioase - citesc Biblia, se roagă, merg la adunări, se angajează în activităţi religioase etc., etc.. Dar adevărata spiritualitate este părtăşia cu viaţa cerească.

Această viaţă este cea care ne face curaţi. Dacă nu o avem, vom fi doar religioşi. Este bine să ne cercetăm constant ca să vedem dacă suntem cu adevărat spirituali, sau numai religioşi.

Aici este un domeniu unde toţi ne putem cerceta pe noi înşine: Câţi dintre noi, care suntem căsătoriţi, ne-am ruga cu sinceritate această rugăciune: „Doamne, nu mă fă atractiv în niciun sens - fizic, intelectual sau în alt fel - nimănui altcuiva, decât partenerului meu de căsătorie". Acesta ar fi un strigăt al inimii sincere a fiecărui creştin, bărbat şi femeie, care tânjeşte după puritatea interioară totală.

Ce ruşine când creştinii, bărbaţi şi femei, caută încă să fie atractivi altora de sex opus. Dacă astfel de fraţi şi surori vin şi stau în mijlocul nostru, ei trebuie făcuţi să se simtă incomod de fiecare dată când vin la o întâlnire. Aceasta este chemarea noastră ca biserică - să-i facem incomozi în fiecare întâlnire pe credincioşii căldicei, compromişi. Nu izgonim pe nimeni - numai dacă ei comit păcate exterioare. Dar focul din biserică trebuie să facă incomod pe fiecare farsor religios până când el, fie se pocăieşte, fie părăseşte biserica. Aceşti farsori


religioşi pot prosti marea mulţime a bisericii, dar bătrânii nu trebuie să fie prostiţi. Lucrarea profetică din biserică îi va face incomozi pe oamenii care nu tânjesc după atmosfera cerului în vieţile lor. Haideţi să ne rugăm să avem o astfel de lucrare în bisericile noastre la fiecare adunare.

În lume există un spirit de adulter. O oştire întreagă de duhuri necurate au invadat lumea, în special în ultimii cincizeci de ani, la fel ca broaştele care au năpădit Egiptul antic (Confruntaţi Apocalipsa 16:13 cu Exodul 8:3-6). Sunt broaşte în dormitoare, broaşte în ziare, broaşte pe străzi, broaşte peste tot.

Sperăm că atunci când ajungem la biserică nu va mai fi nicio broască acolo. Dar Satan le va trimite şi acolo. Însă, este chemarea noastră să gonim aceste spirite necurate, pentru ca spiritul din biserică să fie unul al purităţii. Sunt oameni căsătoriţi, tineri şi chiar mai bătrâni, care au acest spirit de broască în ei. Mulţi dintre aceştia sunt foarte zeloşi în activitatea religioasă. Dar sunt necuraţi.

Noi toţi trebuie să fim atenţi. Când voi, fraţilor, vorbiţi unei femei sau chiar unei surori, dacă simţiţi un spirit necurat (o broască) acolo, feriţi-vă. Evitaţi acea femeie aşa cum aţi evita o epidemie, ca nu cumva în final să te distrugi pe tine însuţi.

Sau invers, dacă voi femeilor vedeţi impurităţi în ochii vreunui bărbat, sau chiar în cineva care se autointitulează frate - o broască în ochi - atunci evitaţi-l cu orice preţ, dacă vreţi să rămâneţi curate.

În Egiptul antic, în ţinutul Gosenului (unde trăiau israeliţii) nu a fost nici o broască. Bisericile noastre trebuie să fie aşa - eliberate de necurăţie şi pline cu atmosfera raiului. Măsura în care poţi aduce viaţa cerului în biserica ta determină măsura în care eşti folositor bisericii. Şi măsura în care tu aduci orice alt spirit decât spiritul cerului în biserică, este măsura în care eşti un agent al lui Satan, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu în biserica ta locală.

Părtăşia

Când avem viaţa lui Dumnezeu, ea va conduce la părtăşie. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt au, din toată veşnicia, părtăşie glorioasă. Între ei n-a fost niciodată nicio competiţie sau gelozie. Toate cele Trei Persoane din Dumnezeire au ştiut din toată veşnicia care vor fi lucrările lor în relaţie cu omul.

Cele Trei Persoane din Dumnezeire nu au decis ce să facă după ce a căzut Adam. Nu. Ei au ştiut sfârşitul încă de la început. Şi, prin urmare, moartea lui Hristos pe cruce a fost în mintea Lor din toată veşnicia. „Mielul a fost înjunghiat de la întemeierea lumii" (Apocalipsa 13:8).

Venirea Duhului Sfânt pe pămînt a fost, de asemenea, cunoscută din toată veşnicia. Faptul că Tatăl va fi Unul Căruia Fiul şi Duhul Sfânt I se vor închina a fost, de asemenea, cunoscut din toată veşnicia. Cu toate acestea, lucrările lor diferite nu au generat nicio dificultate între ei.


Niciodată Fiul n-a fost tulburat de faptul că El va fi supus Tatălui pentru toată veşnicia care vine (1 Corinteni 15:28). Multe soţii găsesc dificil să se supună soţilor lor chiar şi pentru 365 de zile. Mulţi fraţi găsesc că e o problemă să se supună fraţilor mai bătrâni şi mai înţelepţi. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu nu a avut nicio problemă adoptând o poziţie umilă. Acesta este un rezultat al părtăşiei. Unde este părtăşie, nu va fi nicio competiţie sau gelozie. Pe de altă parte, unde nu există părtăşie, fraţii vor căuta constant să devină bătrâni. Unii, deşi dispuşi să se supună, aşteaptă ziua când ei vor deveni bătrâni. Acesta este spiritul lui Lucifer.

Să ne gândim la lucrarea Duhului Sfânt. Lucrarea Lui este cea mai invizibilă dintre toate lucrările din Dumnezeire. El încurajează şi ajută într-un mod discret, invizibil, fără ca măcar să-şi dorească recunoaştere sau răsplată pentru lucrarea Lui. El este foarte mulţumit ca oamenii să-L laude numai pe Tatăl şi pe Fiul, şi El să fie lăsat complet deoparte din peisaj. Ce lucrare minunată!

Ce înseamnă atunci să fii plin cu un astfel de Duh? Trebuie să însemne că vom fi ca El, mulţumiţi să avem o lucrare ca a Lui - discretă, invizibilă, fără să primim vreo onoare şi mulţumiţi că cinstea merge la alţii.

Suntem noi într-adevăr plini cu acest Duh?

Mulţi care astăzi se pretind a fi „umpluţi cu Duhul Sfânt" caută însă propria evidenţiere prin exercitarea darurilor lor pe platforma creştină, se promovează pe ei înşişi şi caută bani pentru ei înşişi. Toate acestea sunt orice altceva numai lucrarea Duhului Sfânt nu. Toate acestea sunt lucrarea unui alt spirit imitând Duhul Sfânt, şi este datoria noastră în biserică să expunem o astfel de contrafacere şi înşelăciune.

Să se supună, oare, Isus şi Duhul Sfânt Tatălui pentru că existenţa lor ar fi cumva mai puţin importantă decât cea a Tatălui? Nu. Existenţa lor este exact aceeaşi în fiecare aspect. Ei se supun pentru că e bucuria fiecărui membru al Dumnezeirii să se supună Unul Altuia. Aceasta este parte a vieţii de Dumnezeu. Oare pentru că existenţa femeii ar fi inferioară celei a bărbatului ei este motivul pentru care Dumnezeu îi cere să se supună soţului ei? Nu. Ci pentru că lucrarea ei este diferită. Cât de minunat ar fi dacă toate surorile ar putea să vadă acestă slavă a lui Isus şi a Duhului Sfânt. Dar iată, sunt foarte puţine surori care au văzut această slavă.

Dacă o soră nu şi-a înţeles chemarea de a se supune bărbatului, care este cap în biserică, există pericolul ca ea să devină o Izabela în acea biserică (Apocalipsa 2:20). Şi Domnul va mustra atunci bătrânii dintr-o asemenea biserică, aşa cum El l-a mustrat pe bătrânul din Tiatira - pentru că greşeala este întotdeauna a bătrânilor atunci când o Izabela este lăsată să înflorească într-o biserică. Izabelele aduc spiritul lui Lucifer într-o biserică şi bătrânii trebuie să fie tari ca să scoată chiar afară acel spirit, imediat ce începe să se manifeste. Femeia însăşi nu trebuie scoasă afară. Dar spiritul ei trebuie adus în supunere faţă de conducerea numită în mod divin în biserică. Nu avem nevoie de bătrâni dictatori, dar avem nevoie de părinţi fermi.


Dacă e să găsim spiritul cerului într-o biserică, atunci trebuie să rezistăm cu tărie fiecărei manifestări a spiritului iadului. Oriunde e viaţă din Dumnezeu autentică, întotdeauna va fi şi această calitate a părtăşiei între fraţi şi surori. Şi oriunde nu întâlnim această calitate a părtăşiei, putem spune cu certitudine absolută că acolo nu e viaţă din Dumnezeu. Toţi acei fraţi şi toate acele surori şi tot ceea ce au ei este religie.

Părtăşia care se găseşte în Dumnezeire este cea pe care Domnul doreşte să o reproducă în fiecare biserică de oriunde. Isus a preţuit acea părtăşie cu Tatăl mai mult decât orice altceva. Când a aflat că acea părtăşie va fi întreruptă pentru trei ore pe cruce a plâns în Ghetsimani, întrebând dacă nu era vreo altă cale să salveze rasa umană fără să fie nevoie să plătească un preţ atât de groaznic.

Noi nu putem înţelege pe deplin ce preţ imens a însemnat acest lucru pentru Isus, pentru că niciunul dintre noi n-am preţuit părtăşia cu Tatăl aşa cum a făcut-o El. Vedem că, după acel timp de rugăciune îndelung, Isus a fost dispus să piardă chiar şi posesiunea Lui cea mai de preţ (părtăşia cu Tatăl) ca să salveze sufletele noastre. Aici vedem măreţia dragostei Lui pentru noi.

Mulţi văd dragostea lui Isus în dipsonibilitatea Lui de a suferi fizic şi de a muri pe cruce. Dar acea suferinţă fizică nu a însemnat nici măcar a miliona parte din ceea ce El a suferit când părtăşia Sa cu Tatăl a fost întreruptă datorită păcatelor noastre pentru acele trei ore întunecate de pe crucea Calvarului.

Într-o zi, când Îl vom vedea faţă în faţă, vom înţelege că aceea a fost cea mai mare manifestare a dragostei Lui pentru noi.

Tocmai pentru că Isus preţuia părtăşia cu Tatăl atât de mult, El a „plâns cu strigăte mari şi lacrimi" către Tatăl ca să-L salveze de la moarte (moarte spirituală). Întreruperea părtăşiei cu Tatăl a fost singurul lucru de care a vrut vreodată Isus să fie salvat. Era dispus să piardă orice altceva. Orice altceva era gunoi total pentru El.

Numai atunci când considerăm totul ca fiind gunoi (şi chiar excremente umane) comparativ cu părtăşia cu Tatăl, vom ajunge să găsim acea părtăşie cu Tatăl despre care scrie apostolul Ioan în prima sa epistolă. O asemenea părtăşie cu Tatăl este cea care duce, în schimb, la adevărata părtăşie dintre noi în biserică.

În Apocalipsa 4:10 vedem un alt aspect al cerului. Citim acolo că bătrânii „îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie" al lui Dumnezeu. În cer, nimeni în afară de Isus nu va avea cununa pe cap. Noi toţi ceilalţi vom fi fraţi şi surori obişnuite. Aceia care caută să fie fraţi speciali şi surori speciale în biserică aduc atmosfera iadului în biserică.

De asemenea nu ne vom făli niciodată cu nimic, când stăm înaintea Tatălui. Tot ceea ce avem, vom arunca înaintea Lui. În ceruri, nimeni nu va spune vreodată

„Acest lucru este al meu" în legătură cu orice ar avea (nici măcar cununa pe care a primit-o).


Când atmosfera cerului începe să indunde bisericile noastre, nici noi nu vom spune niciodată nimic cu privire la ceea ce am avea că „Acest lucru e al meu". Totul va fi considerat ca aparţinând lui Dumnezeu şi de aceea este disponibil gratuit pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Fiecare persoană avară şi egoistă, care trăieşte pentru ea însăşi şi pentru câştigul ei propriu, se află sub controlul lui Satan.

E o mare întristare a inimii lui Dumnezeu că nu există părtăşie între milioanele de copii ai Lui de pe pământ. Prea mulţi poartă amărăciune unii împotriva altora. Alţii sunt farisei autoîndreptăţiţi care-şi imaginează că Dumnezeu i-a ales numai pe ei şi nu pe alţii.

Dumnezeu este întristat de amândouă aceste grupuri de copii ai Lui - pentru că ei toţi Îi zădărnicesc scopul Lui pentru biserică.

Cel mai preţios frate şi cea mai preţioasă soră din orice biserică este acela şi aceea care poate aduce atmosfera cerului într-o biserică şi care poate zidi părtăşia între fraţii şi surorile din acea biserică. Şi nu trebuie să fie neapărat fratele bătrân sau sora bătrână. Noi toţi avem oportunitatea de a deveni astfel de fraţi preţioşi şi astfel de surori preţioase.

Gândiţi-vă dacă ar exista în biserică un frate sau o soră care, oricând vine la o întâlnire sau într-o casă, este ca o adiere curată din ceruri, suflând prin încăpere. Ce preţioasă este o astfel de persoană! Chiar dacă se opreşte şi te vizitează numai pentru cinci minute, te simţi împrospătat. Te simţi ca şi cum cerul a venit în casa ta pentru cinci minute! Poate că nu ţi-a ţinut o predică sau n-a rostit nici măcar un cuvânt de descoperire din Scripturi. Dar a fost aşa de curat! N-a fost prost dispus sau trist şi nu s-a plâns împotriva nimănui. Un astfel de frate poate că niciodată nu vorbeşte primul la o întâlnire (aşa cum au mulţi plăcerea să facă). Poate că vorbeşte al cincisprezecelea de fiecare dată, şi atunci numai pentru trei minute. Dar acelea vor fi trei minute de rai în adunare!

Cum lumea este plină de oameni care se plâng şi murmură, este aşa de revigorant să întâlneşti un frate ca acesta. Este ca şi cum ai face baie pe o zi toridă, cleioasă! Acesta este tipul de frate sau de soră după care ar trebui cu toţii să tânjim să fim. Isus a fost aşa şi El doreşte să ne facă şi pe noi aşa.

Ce trist că, în loc să facă aceasta, mulţi fraţi şi surori se învârtesc încolo şi încoace, generând mai multe probleme pe oriunde merg. Ajung să despartă fraţii şi surorile unele de altele prin clevetirea lor. Aceştia sunt slujitorii şi agenţii lui Lucifer.

Suntem chemaţi să trăim unii cu alţii exact aşa cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh trăiesc împreună. Ei nu-şi predicau unul altuia acolo, în trecutul veşniciei, ci aveau părtăşie. Noi, de asemenea nu suntem chemaţi să ne predicăm unii altora, ci să avem părtăşie. Acela este raiul. Şi acela este locul unde calea nouă şi vie e menită a ne conduce. Mi-e teamă că mulţi dintre noi am fost aşa de


captivaţi de calea în sine, încât noi n-am ajuns niciodată la destinaţie - părtăşia cu Tatăl.

Gândeşte-te că mergi la o conferinţă în Bangalore şi pe drum eşti aşa de captivat ca să admiri drumul către Bangalore, încât nu mai ajungi niciodată la Bangalore. Şi gândeşte-te dacă mai mulţi ar sta pe drum, la jumătatea distanţei spre Bangalore, şi aţi începe să vă împărtăşiţi impresiile drumului, în loc să călătoriţi pe el. N-aţi mai ajunge niciodată la Bangalore.

Aceasta este o descriere exactă a ceea ce se întâmplă în multe biserici astăzi. Se discută tot timpul despre calea nouă şi vie prin carne - despre moartea cărnii şi despre omorârea lui Isus în noi etc., etc. - fără a se realiza că aceasta (calea) are valoare numai pentru că ea ne conduce prin perdea (Evrei 10:20) ca să-L întâlnim pe Tatăl şi să avem părtăşie cu El.

Isus n-a fost niciodată absorbit de crucea în sine în viaţa Sa zilnică. El nu s-a bucurat de cruce. Ni se spune că El a suferit-o (Evrei 12:2 ). Pentru Isus, bucuria consta în ceea ce „Îi era pus înainte" - părtăşia cu Tatăl. Aceasta este bucuria de care trebuie să fim şi noi absorbiţi.

La începuturi, cu mult timp în urmă, când numai Dumnezeu exista, nu era nicio carne care să fie dată morţii şi de aceea Ioan nici măcar nu menţionează acest aspect în epistola lui - nu pentru că n-ar fi unul important, ci pentru că nu aceasta este tema lui. Ioan pune accent special pe ceea ce era de la început

- viaţa şi părtăşia. Haideţi să accentuăm şi noi, de fiecare dată, în bisericile noastre, tot aceste două lucruri.

Capitol 6
CUM ÎI DEMASCĂ DUMNEZEU PE FARISEII DIN BISERICĂ

„Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi adânc mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!" El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă" (Marcu 3:5).

Acest incident s-a întâmplat odată când, intrând în sinagogă, Isus a văzut un om cu o mână uscată şi apoi pe liderii sinagogii aşteptând să-L critice, în cazul în care l-ar fi vindecat pe olog.

Isus nu S-a supărat niciodată când oamenii L-au scuipat în faţă sau când L-au numit „nebun", „samaritean", „demon" etc.. Dar El Se supăra când oamenii erau indiferenţi şi împietriţi faţă de nevoile umane şi când nu-i lăsau nici pe alţii să fie vindecaţi de „uscăciunea" lor.

Ni se porunceşte „mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi" (Efeseni 4:26). A te mînia fără să păcătuieşti însemnă să te mâhnească lucrurile care-L mâhneau pe Isus când era pe pământ. Orice altă mînie este păcat. Nu trebuie să ne mâniem niciodată pe modul în care alţii ne tratează, pe noi sau pe familiile noastre. Dar trebuie să fim mânioşi pe fariseii care îi tratează rău pe unii oameni din biserică.

„Deschide-ţi gura pentru cel mut, pentru cauza tuturor celor părăsiţi! Deschide-ţi gura, judecă drept şi apără pe cel nenorocit şi pe cel lipsit" (Proverbe 31:8,9).

A fi mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de cei săraci, neajutoraţi - este christic. Dar să fii mânios când oamenii sunt împietriţi faţă de tine sau faţă de familia ta - este demonic. Trebuie să distingem clar între mânia christică şi mânia satanică.

Religia fariseilor consta, în principal, în frecventarea sinagogii, în rugăciune, cântare şi predicare din răsputeri şi probabil în bătăi zgomotoase şi fluturări ale palmelor etc., - ca să-i impresioneze pe oameni (Matei 6:5,6). Există o mulţime de creştini ca aceştia şi în zilele noastre. Dar spiritualitatea noastră nu se măsoară niciodată prin nivelul de decibeli al cântării sau al rugăciunilor în public. Se măsoară mai degrabă prin profunzimea devotamentului nostru faţă de Dumnezeu şi prin intensitatea preocupării noastre pentru nevoile acelora din jurul nostru.

Natura divină este DRAGOSTEA. Cu cât avem mai multă dragoste necondiţionată, cu atât mai mult avem din sfinţenia adevărată. Sunt mulţi oameni peste tot în jurul nostru care sunt într-un fel sau altul uscaţi (slabi) în viaţa lor. Şi Isus abservă atitudinile noastre faţă de ei şi ne testează prin ei.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care-i judecă. Odată, când ucenicii lui Isus au văzut un om care se născuse orb, l-au întrebat pe Isus dacă orbirea omului era consecinţa păcatelor lui sau ale părinţilor lui. Isus i-a răspuns că nu era vorba de păcatul nimănui (Ioan 9:2,3). Ucenicii fuseseră influenţaţi de învăţătura fariseilor potrivit căreia


boala este rezultatul păcatului existent în omul bolnav sau în părinţii lui. Isus se supără întotdeauna pe oamenii care fac astfel de judecăţi despre alţii.

Fariseii din sinagogă trebuie să fi simţit la fel faţă de omul cu mâna uscată. Trebuie să fi simţit că ei înşişi nu aveau mâinile uscate deoarece erau „sfinţi" şi deoarece postiseră, se rugaseră şi dăduseră zeciuială! Celălalt om era bolnav probabil pentru că nu-şi plătise zeciuielile în mod regulat! Sau poate că era vorba de părinţii lui care păcătuiseră.

Copiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor

Este o concepţie greşită foarte comun întâlnită la mulţi că Dumnezeu îi pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor lor. De asemenea, mulţi credincioşi menţin această idee păgână. Şi ei consideră că au susţinere Scripturală pentru credinţa lor. „Fiindcă", spun ei, „nu spune chiar Tatăl că El pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie?" (Exodul 20:5; Deuteronomul 5:9 ).

Da, Domnul spune aşa. Dar dacă citeşti cu atenţie, vei observa că El va pedepsi numai copiii acelora care ÎL URĂSC - nu copiii credincioşilor sinceri care se întâmplă să alunece şi să cadă.

Dar acea afirmaţie a lui Dumnezeu a fost citată greşit în Israel de către legalişti. Ei au folosit-o ca pe un ciocan cu care să-i bată pe alţii şi cu care să-i condamne. Şi astfel, 1000 de ani după ce Dumnezeu rostise acele cuvinte pe Sinai, El a trebuit să corecteze interpretarea lor greşită prin profetul Ezechiel.

El spune în Ezechiel 18:2: „Pentru ce spuneţi voi proverbul acesta în ţara lui Israel: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sprepezit dinţii"?"

Dumnezeu a mers mai departe ca să corecteze concepţia greşită pe care oamenii o aveau şi le-a spus: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el." (Ezechiel 18:20).

Aceasta a fost clar. Dar legaliştii au continuat să înflorească în Israel şi să influenţeze gândirea oamenilor într-o aşa măsură încât, atunci când Isus a venit pe pământ, 500 de ani mai târziu, ucenicii Lui, chiar după ce au petrecut mult timp cu El şi I-au absorbit învăţăturile, L-au întrebat cu toate acestea dacă omul orb nu cumva suferea pentru păcatele părinţilor lui!!

Fariseismul nu moare uşor!! Suntem născuţi cu tendinţa de a-i judeca pe alţii

şi de a pune cea mai rea pecete pe nenorocirea lor.

Suferinţele lui Iov i-au testat pe prietenii lui

Uitaţi-vă la povestea lui Iov. De ce „s-a aprins mânia" lui Dumnezeu împotriva celor trei prieteni predicatori ai lui Iov - Elifaz, Bildad şi Ţofar (Iov 42:7)? Deoarece ei n-au fost drepţi în ceea ce spuseseră despre Dumnezeu.


Totuşi, dacă citeşti prin cartea lui Iov, vei descoperi că, în tot ceea ce ei au spus despre Dumnezeu în predicile adresate lui Iov, n-a fost niciun singur lucru care, faptic, să fie greşit. Totul a fost corect.

Pe de altă parte, dacă citeşti ce le-a răspuns Iov în amărăciunea şi autocompătimirea sa, vei descoperi că Iov Îl acuză pe Dumnezeu cu privire la multe lucruri. Doar ocazional a spus cuvinte de credinţă. Cea mai mare parte din ceea ce el a spus despre Dumnezeu a fost total greşit şi rău.

Totuşi, la sfârşit de tot, Dumnezeu spune că Iov vorbise drept despre El şi că cei trei predicatori spuseseră lucrurile greşite. Unde au greşit aceşti predicatori?

Ei au greşit pentru că l-au judecat pe Iov spunându-i că pierderea averii, a copiilor şi a sănătăţii lui a însemnat judecata lui Dumnezeu pentru anumite păcate secrete din viaţa sa. Aşa-zisa lor „judecată" a fost total greşită. Ei judecaseră pe nedrept un om al lui Dumnezeu, după aparenţele exterioare; şi mînia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor într-o aşa măsură încât El le-a cerut să meargă şi să-i ceară lui Iov (omul faţă de care ei greşiseră) să se roage pentru ei, dacă doreau să fie iertaţi.

Ai făcut oare vreodată ceea ce au făcut acei predicatori? Dacă da, fii sigur că mânia lui Dumnezeu se aprinde şi împotriva ta. Calea cea mai sigură este să nu-i judeci niciodată pe alţii. Lucrurile secrete aparţin lui Dumnezeu. Lasă-I-le Lui să le judece.

Şi de ce Dumnezeu a ignorat şi a trecut peste multele cuvinte rele ale lui Iov? În primul rând, pentru că Dumnezeu a văzut sinceritatea inimii lui Iov şi a înţeles că multe din afirmaţiile grele ale lui Iov au fost rezultatul presiunii cu care s-a confruntat datorită bolii şi a supărării lui. Ele nu erau ceea ce Iov gândea cu adevărat în inima lui. Totuşi, ceea ce Iov a spus a fost greşit.

Dar, în final, Dumnezeu a putut să ierte şi să ignore cuvintele lui Iov pe un temei drept, datorită unui motiv: De îndată ce Iov şi-a realizat nebunia el şi-a RETRAS imediat cuvintele (Iov 42:6). Şi ele au fost imediat şterse din prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât ceea ce a rămas în urmă acum erau numai cuvintele bune pe care el le rostise.

Aşa de mare este puterea iertării şi a îndreptăţirii lui Dumnezeu de a şterge urmele trecutului unui om. Vestea bună a evangheliei este că noi ne putem retrage şi ne putem lua înapoi cuvintele greşite pe care le-am rostit împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi ele vor fi şterse din înregistrarea vieţii noastre. Dar trebuie să facem acest lucru acum, în timp ce suntem încă în viaţă - înainte de a muri. Cu cât suntem mai sinceri, cu atât mai grabnici vom fi să facem acest lucru.

În înregistrarea cuvintelor lui Iov, tot ceea ce poate cineva citi acum sunt cuvinte ca:


„Domnul a dat, şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!....Ce! primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul? ....Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El;.....Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu ......Dar El ştie ce cale am urmat;..... Iată, eu sunt nimic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură...... De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă (Iov 1:21; 2:10; 13:15; 19:25; 23:10; 40:4; 42:6).

Toate acestea sunt cuvinte bune. Şi ele reprezintă tot ceea ce conţine înregistrarea. Dar poţi spune că Iov a rostit de asemenea o mulţime de alte cuvinte. Ele se pot afla în cartea lui Iov din Biblie. Dar Dumnezeu spune:

„Arată-mi-le în înregistrarea Mea din ceruri despre viaţa lui Iov". Şi tu te uiţi - şi nu poţi găsi scris acolo nici măcar unul din cuvintele rele pe care le-a rostit Iov. Ele toate au fost şterse. Astfel este rezultatul pocăinţei şi al curăţirii adevărate.

Cât de bun este Dumnezeu, şi cât de minunată este calea prin care El ne îndreptăţeşte.

Ai rostit cuvinte împotriva lui Dumnezeu? Mărturiseşte-I-le lui Dumnezeu şi cere-I iertarea Lui acum. El te va îndreptăţi imediat.

Ai adresat oamenilor cuvinte rele - chiar şi accidental, sau sub presiune? Mărturiseşte-le oamenilor implicaţi imediat şi cere-le iertarea. Nu poţi fi îndreptăţit dacă nu ceri oamenilor iertarea lor. Nu contează dacă ei te iartă sau nu. Dacă nu te iartă, lipsa milei lor va aduce asupra capului lor judecata fără milă a lui Dumnezeu în ziua de pe urmă (Iacov 2:13). Dar tu îţi vei fi curăţit cazierul cerând iertarea lor.

Dacă ai căutat să faci pace cu un fariseu şi el nu doreşte să facă pace cu tine, responsabilitatea ta este încheiată. Nu e nevoie să te ploconeşti pe la uşa lui tot timpul încercând să-l faci să te ierte. Nu. Lasă-l în pace şi lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de el. Poţi uita de el. Ştim cu toţii că Iov a fost sfinţit prin suferinţele prin care a trecut. Acesta a fost scopul principal al tuturor suferinţelor lui. Dar a fost de asemenea şi un produs secundar: Dumnezeu a folosit suferinţele dreptului Iov ca să arate răutatea oamenilor religioşi care-l vizitau. Ei l-au acuzat pe Iov fără să cunoască adevărul - exact aşa cum mulţi oameni îi acuză astăzi pe oamenii drepţi. Majoritatea acuzaţiilor pe care le fac oamenii sunt bazate pe zvonuri şi rar pe baza unei cunoaşteri de primă mână.

Isus n-a judecat NICIODATĂ pe cineva pe baza zvonurilor (ce au auzit urechile Lui). Dar El a fost chiar şi mai radical: El niciodată n-a judecat pe cineva nici pe baza cunoaşterii de primă mână (ce au văzut ochii Lui) (Isaia 11:3). Există foarte, foarte puţini credincioşi în întreaga lume care sunt aşa de radicali cum a fost Isus în această chestiune.

Fariseii îi privesc pe alţii îndeaproape ca să-i judece

În Marcu 3:2, se spune că atunci când Isus a intrat în acea zi în sinagogă, duşmanii Lui „Îl pândeau". Fariseii sunt întotdeauna aşa - ei privesc viaţa altor credincioşi foarte, foarte îndeaproape ca să găsească în ei o greşeală sau alta.


Ei analizează ce poartă surorile, să vadă dacă hainele lor sunt conforme

„standardului simplu" faţă de care se aşteaptă să trăiască credincioşii. Se uită să vadă dacă poartă vreo bijuterie sau dacă au ruj pe buze. Se uită la alţi credincioşi să vadă dacă au televizor sau alte semne ale mondenităţii. Urmăresc copiii altora să găsească vreun defect în ei. Chiar dacă nu găsesc nimic, ei judecă oricum cu opiniile din mintea lor. Ascultă atent ceea ce spun alţi credincioşi ca să-i prindă cu anumite cuvinte greşite.

Şi cu cât eşti mai supărat, sau mai invidios pe un alt credincios, cu atât mai probabil îi vei urmări viaţa şi mai îndeaproape ca să găseşti unele defecte în el. Într-adevăr, pot exista unele greşeli neînsemnate în viaţa lui, sau în îmbrăcămintea soţiei lui, sau în casa ori familia lui. Dar Dumnezeu le va folosi ca să demaşte răutatea din inima noastră.

Dumnezeu foloseşte slăbiciunile şi eşecurile oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care îi judecă.

Domnul spune: „Căci în poporul Meu se găsesc oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde laţuri, întind curse şi prind oameni. Cum se umple o colivie de păsări, aşa se umplu casele lor prin vicleşug....... „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri", zice Domnul, „să nu-Mi răzbun Eu pe un asemenea popor?" (Ieremia 5:26, 29).

Fariseii „Îl pândeau, ca să prindă vreun cuvânt din gura Lui, pentru care să-L poată învinui" (Luca 11:54). Cu o altă ocazie, „au trimis la Isus pe unii din farisei şi irodieni, ca să-L prindă cu vorba" (Marcu 12:13).

Urmaşii acelor farisei, „care-i privesc pe alţii îndeaproape", se găsesc din abundenţă în creştinismul de astăzi. Haideţi să fim„prudenţi ca şerpii" când ne mişcăm prin mijlocul lor, „ca nişte oi în mijlocul lupilor" (Matei 10:16). Una dintre căile cele mai rapide de a deveni un fariseu de primă clasă este prin a începe „să-i urmăreşti îndeaproape pe alţi credincioşi".

Dacă vrei să eviţi să devii un fariseu, sfârşeşte o dată pentru totdeauna cu urmărirea îndeaproape a altora - căci acest lucru nu este niciodată făcut cu un motiv bun, de a-i ajuta, ci întotdeauna cu ideea de a-i judeca.

Oricum nu putem să scăpăm de fariseism doar eliminând din viaţa noastră acele caracteristici ale fariseismului despre care îi auzim pe alţii vorbind în adunări, sau despre care citim în Comorile Ascunse. Lista este nesfârşită. Dacă nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să se ocupe de noi în mod radical, nu vom fi niciodată liberi. Putem elimina un simptom al fariseismului din viaţa noastră şi să avem încă boala în noi.

Ai trăit vreodată (măcar o dată) experienţa Duhului Sfânt descoperindu-ţi un aspect al fariseismului din viaţa ta, de care nu auzisei vorbindu-se niciodată că i s-ar fi întâmplat unui alt frate slujitor?


Dacă nu, aş putea spune să tu nu mergi pe calea nouă şi vie. Tu trăieşti prin pomul cunoştinţei binelui şi răului - binele şi răul îţi sunt arătate de altcineva. Un frate s-a luminat asupra sieşi însuşi şi el împărtăşeşte acel lucru în adunare, iar tu capeţi lumină. Fără îndoială, eşti drept şi te descotoroseşti de acel un lucru de care s-a vorbit. Dar trăieşti pe baza unei cunoaşteri a binelui şi a răului de mîna a doua - şi acest lucru aduce întotdeauna moartea. Ai nevoie să înveţi să trăieşti prin pomul vieţii (Duhul Sfânt).

Omul rănit a fost un test pentru trecători

Mila este un atidot foarte important pentru fariseism.

A fi milos faţă de alţii înseamnă mai mult decât a-i ierta pe aceia care ne-au rănit sau care ne-au făcut rău. Înseamnă a face bine altora aflaţi în nevoie.

În pilda bunului Samaritean, Isus a explicat ce înseamnă „mila" ( Luca 10:25-42

- vezi

Folosirea cuvântului „milă" din versetul 37).

Acolo citim despre un învăţător al Legii care l-a întrebat pe Isus cum să moştenească viaţa veşnică. Isus i-a răspuns că viaţa veşnică se moşteneşte iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima şi iubindu-l pe aproapele lui ca pe el însuşi. Dar învăţătorul Legii (la fel ca mulţi învăţători ai Bibliei de astăzi),

„vrând să-şi îndreptăţească" lipsa de dragoste pentru unele categorii de oameni (versetul 29), L-a întrebat pe Isus la cine se referea cuvântul „aproapele". Autoîndreptăţirea lui l-a legitimat imediat drept un fariseu şi Isus i-a răspuns întrebării lui printr-o ilustrare.

În pildă, citim mai întâi de toate despre un preot (un bătrân al casei lui Dumnezeu) care l-a ignorat pe omul bătut de pe marginea drumului. El a văzut nevoia umană acolo şi a fost indiferent faţă de ea. A considerat proabil că omul era pedepsit de Dumnezeu pentru unele păcate ascunse din viaţa lui. Sau poate că l-a găsit vinovat că a mers pe drum noaptea târziu neînsoţit. El era exact ca cei trei predicatori care i-au predicat lui Iov. Ce ageri suntem când vedem oamenii suferind, în loc să-i ajutăm, să atribuim în schimb acea suferinţă tuturor tipurilor de greşeli pe care ni le imaginăm că le-ar fi făcut. Cât de indiferenţi suntem la nevoia omenească! „Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc" ne spune Domnul, „Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine". „Doar mi-aţi cântat cântece şi Mi-aţi predicat dar niciodată nu M-aţi ajutat în nevoile Mele."

Preotul a fost mai interesat să ajungă la adunarea din Ierusalim la timp, decât să ajute o fiinţă umană aflată în suferinţă. Aminteşte-ţi că o mulţime de oameni care ajung la timp la toate adunările, merg în final în Iad.

Mai târziu, un levit (un frate al casei lui Dumnezeu) a trecut de asemenea pe acolo şi a fost şi el testat de Dumnezeu. Şi el a căzut testul. Şi el vroia tot să ajungă la timp la adunare şi era indiferent nevoii umane.


Aceşti doi oameni religioşi au dorit să ajungă la adunare ca să-L audă pe Dumnezeu vorbindu-le. Prea puţin au realizat ei că Dumnezeu deja le vorbise pe drumul lor către adunare - şi că ei Îi întorseseră o ureche surdă. Niciodată nu L-au auzit pe Dumnezeu spunându-le despre cântecele, rugăciunile şi religia lor că erau toate inutile, deoarece erau indiferenţi la suferinţele unui om în nevoie, pe care l-au întâlnit pe drum.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să testeze inimile acelora care îi văd suferind. Niciunul dintre noi nu poate arunca o piatră în aceşti doi oameni religioşi, căci la un moment dat noi toţi ne-am comportat ca ei. Dacă ne regăsim în levitul şi în preotul din pildă, atunci haideţi să ne pocăim şi să căutăm să fim total diferiţi în zilele care vin.

Avem nevoie să înţelegem că, la fel ca preotul şi levitul, noi am fost de asemenea puşi pe acest pământ de către Dumnezeu ca să-L reprezentăm pe El. Şi trebuie să ne pocăim de faptul că nu L-am reprezentat corect.

În final, a apărut un samaritean dispreţuit (un frate care aparţinea unei alte denominaţiuni, care nu avea o doctrină aşa de pură cum avea preotul şi levitul) pe care Dumnezeu l-a folosit ca să-l ajute pe omul bătut.

Acel samaritean nu era nici bătrân în biserică, nici predicator. El era doar unul dintre acei oameni discreţi care cutreieră făcând bine altora, căutând oportunităţi de a-i ajuta pe aceia în nevoie, fără ca altcineva să ştie. El nu l-a judecat pe acel om bătut. A realizat că acea nenorocire i s-ar fi putut întâmpla şi lui. Şi prin urmare el a fost milos. S-a lepădat de sine şi şi-a petrecut timpul şi banii ca să-l ajute pe fratele aflat în nevoie.

Acolo vedem ce este cu adevărat calea nouă şi vie prin trup: manifestarea lui Hristos în trup este DRAGOSTEA manifestată în trup. Este MILA manifestată în trup. Este BUNĂTATEA manifestată în trup.

Eşecul fiului risipitor l-a testat pe fratele lui mai mare

În povestea fiului risipitor, vedem încă un exemplu al fratelui mai bătrân care este complet indiferent nevoilor fratelui său mai mic ( Luca 15:11-32). Tot ceea ce face el este să-l judece pe fratele căzut.

Dacă eşti un bătrân în biserică, şi un frate din părtăşia ta a alunecat sau a căzut, trebuie să te întrebi de ce ai fost aşa de insensibil încât să nu ştii despre alunecarea lui până în final, când a căzut de tot. De ce ai descoperit alunecarea lui numai după ce a devenit o informaţie publică pentru toată lumea din biserică? Cum de nu l-ai avertizat niciodată, mai devreme? Tu eşti acela care are nevoie în primul rând să se pocăiască de inima împietrită şi insensibilă. Iar motivul inndiferenţei tale ar putea fi acela că tu însuţi eşti ocupat majoritatea timpului cu propriile interese, cu interesele familiei tale şi cu opiniile bune ale altora din biserica ta sau ale altor fraţi mai bătrâni de oriunde altundeva. Drept urmare, nu ai avut deloc timp să te gândeşti la nevoile turmei tale. Şi când acel frate a căzut şi a ajuns la nivelul porcilor, ce spui atunci?


Spui: „Ştiam că aşa se va întâmpla. Când a părăsit biserica, i-am spus că îi va merge rău şi că va sfârşi cu porcii. Vezi ce s-a întâmplat acum." Priveşti cu nesaţ faptul că acel frate căzut se află într-o condiţie groaznică şi că tu însuţi te-ai dovedit drept!!

Există mult mai mult fariseism în carnea noastră decât conştientizăm. În cea mai mare parte a timpului, suntem mult mai interesaţi să ne dovedim drepţi, decât să-i ajutăm pe alţii. Isus nu a venit pe pământ ca să fie dovedit drept. El a venit ca să-i caute şi să-i salveze pe aceia care erau pierduţi. Ne dăm noi oare seama cât de neasemănători Îi suntem?

Vezi tu cât de satanic este spiritul tău - foarte diferit de acela al inimii de tată a lui Dumnezeu - când te delectezi văzând un frate printre porci? Tatăl nu s-a bucurat când fiul lui a ajuns printre porci. El a plâns. Iată cum simte Dumnezeu faţă de cei căzuţi. Şi fiecare tată adevărat din biserică va fi îndurerat în felul acesta. Dar, la fel ca în timpul lui Pavel, chiar şi astăzi, biserica are nenumăraţi învăţători, dar nu şi mulţi părinţi ( 1 Corinteni 4:15).

Prea puţin realizezi tu că Dumnezeu a folosit căderea fratelui tău ca să expună condiţia rea a inimii tale proprii. Tu eşti acela pe care Dumnezeu îl testează când cade fratele tău."Iată, am necaz pe astfel de păstori!" spune Domnul ( Ezechiel 34:10).

Acelaşi lucru se aplică soţului/ soţiei care este insensibil/ ă la nevoile spirituale, fizice şi emoţionale ale soţiei lui/ soţului ei.

Condiţia lui Lazăr a testat omul bogat

De ce a mers în iad bogatul (la poarta căruia stătea cerşetorul sărac Lazăr)? Deoarece el a fost indiferent faţă de nevoia umană. Focul pe care l-a întâlnit în iad era focul mâniei lui Dumnezeu - acelaşi foc al mîniei lui Dumnezeu care s-a aprins împotriva lui Elifaz, Bildad şi Ţofar şi care s-a aprins şi împotriva fariseilor din sinagogă când Isus a mers acolo (Luca 16:19-31).

Poate că bogatul l-a judecat pe săracul Lazăr spunând că trebuie să fi fost vreun păcat ascuns în viaţa lui Lazăr de a ajuns aşa de lipsit şi neajutorat în viaţă. Trebuie să fi considerat că el însuşi fusese binecuvântat cu bunăstare materială şi cu sănătate doar pentru că Dumnezeu îl găsise credincios.

Nici n-a realizat că starea lui Lazăr era un test pentru el. A continuat să se amăgească până într-o zi când s-a trezit în iad. Ce şoc trebuie să fi avut când s- a văzut în iad împreună cu episcopii care îl înşelase în templu şi în sinagogi cu o religie falsă care consta doar din ritualuri, fără dragoste divină. Şocul lui trebuie să fi fost şi mai mare când a văzut că omul pe care-l dispreţuise toată viaţa - Lazăr - a fost în final aşezat în rai.

Dar el nu este singurul bogat care a gândit aşa. Sunt mulţi credincioşi bogaţi astăzi care gândesc exact aşa. Ei cred că banii, sănătatea şi salariul lor mare etc. sunt toate indicii ale binecuvântării lui Dumnezeu şi sunt indiferenţi faţă


de nevoile altora din jur care suferă. Nici nu-şi dau ei seama cum îi testează Dumnezeu prin alţi credincioşi evlavioşi din jurul lor care suferă.

Sunt multe, multe surprize pe care urmează să le aibă fariseii religioşi când vor ajunge în veşnicie. Cu cât am înţeles mai mult adevărul lui Dumnezeu, cu atât mai mare este pericolul să devenim farisei. Astăzi, aceia dintre noi care au privilegiul auzirii celei mai pure şi mai scripturale doctrine pe care o predică cineva din ţara aceasta se află în cel mai mare pericol de a deveni super-farisei, mai presus de toţi ceilalţi farisei din alte denominaţiuni.

Dumnezeu foloseşte suferinţele oamenilor evlavioşi ca să demaşte răutatea acelora care sunt indiferenţi la suferinţa lor.

Femeia prinsă în adulter i-a testat pe acuzatorii ei

Când fariseii au adus la Isus femeia prinsă în adulter ca să fie omorâtă cu pietre, Dumnezeu a folosit acel păcat al femeii ca să expună răutatea inimilor acelor farisei (Ioan 8:1-12).

Dumnezeu foloseşte până şi păcatele păcătoşilor căzuţi ca să arate răutatea acelora care îi acuză. Dacă nu auzim cuvântul lui Isus vorbinu-ne inimii noastre spunând mereu: „Nu judecaţi. Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra" , vom sfârşi ca mulţimea fariseilor şi vom fi alungaţi pentru veşnicie din prezenţa lui Isus

Amintiţi-vă că Isus n-a fost niciodată împotriva păcătoşilor. El a fost doar împotriva fariseilor.


Capitol 7
CREDINŢĂ, ZDROBIRE ŞI BIRUINŢĂ

„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti" (Efeseni 6:12)

Fiecare credincios care este viu spiritual se va găsi în mijlocul unei lupte cu forţele celui rău. Aceia care sunt morţi spiritual, însă, nu vor simţi această luptă pentru că ei sunt ca soldaţii morţi pe câmpul de luptă, pe care duşmanul îi ignoră. Cei care se luptă cu carnea şi cu sângele sunt de asemenea ignoraţi de Satan, pentru că el îi lasă singuri să se certe şi să se războiască cu fiinţele umane. Numai aceia care sunt dedicaţi cu toată fiinţa şi care ard pentru Domnul sunt o ameninţare pentru Satan, şi pot duce bătăliile Domnului.

Efeseni 6:18,19 ne îndeamnă să veghem întotdeauna şi să ne rugăm cu stăruinţă pentru toţi credincioşii, mai ales pentru cei care predică Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie, având în vedere că ei sunt ţintele principale ale furiei vrăjmaşului.

Un exemplu din Vechiul Testament

În 2 Cronici 20, vedem o imagine a modului cum putem duce acest război împotriva lui Satan. Acolo citim despre o mare mulţime care a venit împotriva împăratului Iosafat. Dar Iosafat a procedat bine când, confruntat fiind cu atât de mulţi duşmani, el a pus întreaga naţiune a lui Iuda să-L caute pe Dumnezeu în post şi rugăciune. Apoi el s-a rugat lui Dumnezeu recunoscând înaintea lui Dumnezeu slăbiciunile lor, nebunia şi credinţa lor. El a spus: „ O! Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră; şi noi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!" (versetul 12) .

Acesta este secretul tuturor rugăciunilor eficiente - recunoaşterea slăbiciunii proprii, a nebuniei noastre şi încrederea că Dumnezeu va duce bătălia totalmente pentru noi.

Slăbiciunea alesei lui Dumnezeu

Isus a înfăţişat „aleasa" (biserica) ca pe o văduvă săracă, neajutorată, bătrână, care trebuie să lupte împotriva unui vrăjmaş puternic, fără niciun ajutor omenesc sau alte resurse pământeşti (Luca18:1-7). Numai atunci când ne recunoaştem slăbiciunea în acest fel ajungem să putem depinde de Domnul. Numai atunci ne putem exercita credinţa.

Dumnezeu blesteamă cu uscăciune pe aceia care se bazează pe resurse umane. El a spus: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!" (Ieremia 17:5).


Mulţi sunt în mod constant învinşi de păcat şi doborâţi de Satan doar pentru că ei sunt puternici în ei înşişi. Ei au opinii tari despre oricine şi orice, rostesc cuvinte înţepătoare şi sunt grabnici la a-i judeca pe alţii. Dumnezeu îi lasă pe astfel de credincioşi singuri şi ei nu devin niciodată biruitori.

Cu siguranţă că aceia care argumentează şi se ceartă nu sunt slabi şi fără putere. Ei sunt puternici şi de aceea sunt ţinte uşoare pentru Satan - pentru că el întotdeauna câştigă bătălia cu aceia care se ceartă. Aşa a câştigat în Eden bătălia cu Eva. Nu intra niciodată în vreo dispută cu soţul sau cu soţia ta sau cu oricine altcineva - pentru că niciodată nu vei câştiga. Întotdeauna Diavolul este acela care câştigă.

De asemenea, aceia care se răzbună pe alţii dovedesc prin aceasta că ei sunt oameni puternici, capabili să-şi rezolve singuri problemele. Văduva neputincioasă trebuie să se roage de judecător (Luca 18:2), nicidecum oamenii puternici!!

Alţii sunt puternici datorită conturilor bancare mari sau pentru că se pot încrede în angajatorii lor că le vor plăti salariul cu fidelitate la întâi ale fiecărei luni. Încrederea lor nu este în Dumnezeu, ci în om. Şi de aceea ei sunt uscaţi.

Numai atunci când ajungem la sfârşitul resurselor noastre proprii, poate Dumnezeu lucra din plin ca să ne ajute. Isus a aşteptat până când Lazăr a murit - cu alte cuvinte, până când şi-a pierdut toată puterea lui - înainte ca El să vină să-l ajute. Chiar şi astăzi El ne aşteaptă să ajungem la acelaşi punct zero. Iosafat a mărturisit că el nu ştia ce să facă - şi aceasta este o mărturisire bună de făcut, întrucât Dumnezeu a promis să dea înţelepciune tuturor acelora care îşi mărturisesc lipsa ei. Dar trebuie să cerem înţelepciunea cu credinţă (Iacov 1:5,6). Şi acest lucru este ceea ce Iosafat a făcut. El nu şi-a recunoscut numai neputinţa şi lipsa înţelepciunii, ci a terminat rugăciunea cu exprimarea încrederii absolute în Dumnezeu. El a spus: „Dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine". Cu alte cuvinte, el I-a spus lui Dumnezeu: „Noi aşteptăm ca tu să lucrezi pentru noi". ŞI DUMNEZEU A LUCRAT!!

Trei categorii de credincioşi

Există trei categorii de „credincioşi" în lume:

· (1) Cei care au încredere în ei înşişi. Astfel de credincioşi pot fi identificaţi după faptul că se roagă foarte puţin sau deloc. Şi, de obicei, niciodată nu postesc şi se roagă în acelaşi timp. Deşi nu afirmă aceasta în cuvinte prea multe, prin lipsa rugăciunii, ei dau mărturie că pot rezolva orice situaţie. Astfel de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

· (2) Cei care nu au încredere în ei înşişi şi care nu au încredere nici în Dumnezeu. Ei dau mărturie că nu au nici putere, nici înţelepciune. Însă ei nu cred că Dumnezeu va lucra în numele lor. Nici credincioşii aceştia nu obişnuiesc să se roage. Chiar dacă se roagă, rugăciunile lor sunt


totdeauna fără credinţă. Nici tipul acesta de credincioşi nu pot face niciodată o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

· (3) Cei care nu au încredere în ei înşişi DAR care au o totală încredere în Dumnezeu. Ei sunt conştienţi de lipsa lor de putere şi de înţelepciune dar ei cred de asemenea că Dumnezeu îi va ajuta pe deplin şi va face o lucrare în ei şi prin ei. Numai tipul acesta de credincioşi sunt cu adevărat spirituali şi numai ei pot face o lucrare veşnică pentru Dumnezeu.

Este bine ca noi să recunoaştem că cei din Categoria 2 de mai sus sunt la fel de inutili lui Dumnezeu ca şi cei din Categoria 1. Cei din Categoria 2 pot părea mai zdrobiţi, dar nu sunt - întrucât necredinţa nu poate fi niciodată găsită alături de smerenia christică autentică. Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu contează cât de zdrobiţi am putea părea. Numai recunoaşterea nepriceperii noastre nu ne va rezolva problemele. Trebuie în acelaşi timp să ne încredem în Dumnezeu.

A mărturisi că suntem stricaţi, buni de nimic, inutili şi nebuni nu este smerenie, ci necredinţă!! Dacă continuăm să mărturisim astfel de lucruri, vom rămâne pentru totdeauna inutili. Falsa umilinţă de genul acesta este adesea confundată cu ceea ce este autentic de către credincioşii superficiali!

Însă, Isus ne-a spus să învăţăm smerenia de la El (Matei 11:29). Şi unde Îl găsim noi pe Isus mărturisind vreodată că El este inutil şi bun de nimic? Nicăieri şi niciodată.

Adevărata smerenie ia locul nimicniciei totale înaintea lui Dumnezeu, aşa încât Dumnezeu să poată fi totul în toate. Acesta este locul pe care Isus l-a luat ca şi om. Este ceea ce şi noi trebuie să facem. În acel loc umil, ne putem încrede în Dumnezeu că El va face o lucrare deplină în noi şi prin noi, şi că îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre.

Bătălia este a Domnului

De îndată ce Iosafat a sfârşit rugăciunea, Dumnezeu i-a trimis imediat un răspuns, spunându-i: „ Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de această mare mulţime, căci LUPTA NU ESTE A VOASTRĂ, CI A LUI DUMNEZEU... Nu veţi avea de luptat de data aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea mântuirea Domnului care este cu voi" (versetul 15, 17).

Cui spune Dumnezeu astăzi aceleaşi cuvinte?

Numai acelora din Categoria 3 pe care am prezentat-o mai sus. Roagă-te în credinţă şi rosteşte cuvinte de credinţă şi Îl vei vedea tot timpul pe Dumnezeu lucrând scăparea pentru tine. Aceia care se încred în Domnul vor vedea că niciodată nu vor fi dezamăgiţi sau daţi de ruşine (Romani 9:33). Dar aceia care îşi mărturisesc doar neajutorarea, vor descoperi că sunt daţi de ruşine mereu de către vrăjmaş. Nu este suficient să ari terenul tare (să te pocăieşti şi să fii zdrobit). Noi trebuie de asemenea să semănăm sămânţa (cuvântul de credinţă) în el, dacă vrem să obţinem o recoltă la timpul secerişului. Aceia care continuă


doar să sape pământul tare, fără să semene nicio sămânţă, nu vor obţine nimic. Satan va dori, fie să ne oprească de tot din săpatul pământului tare, fie să ne ţină săpând până la sfârşitul vieţii!! În oricare variantă, el îşi împineşte scopurile.

Haideţi să mărturisim că Dumnezeu îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre (Romani 16:20). Satan nu are niciun loc pe limbile noastre ca să ne facă să ne pierdem cumpătul sau să ne facă să-i clevetim pe alţii. El n-are niciun loc în ochii noştri ca să ne facă să poftim după alte femei. Nu. Locul lui este sub picioarele noastre - ÎNTOTDEAUNA!!

Iosafat L-a lăudat pe Domnul imediat ce a auzit acele cuvinte ale Domnului. A doua zi dimineaţa, el a pus „cântăreţii pentru Domnul şi pe aceia care aduceau laude îmbrăcaţi în podoabe sfinte" în fruntea armatei, ca să-i conducă pe soldaţii lui Iuda în bătălie. Şi de îndată ce au început să cânte şi să-L laude pe Domnul, Domnul i-a înfrânt pe duşmani (versetele 21,22).

Lăudându-L pe Domnul în podoabe sfinte

Duhul de laudă, care exprimă credinţa noastră în Domnul, este acela care-l pune pe fugă pe duşman. Vedem mai departe în acel pasaj din Vechiul Testament că ei lăudau pe Domnul în veştminte sfinte. Acesta este echilibrul de care avem nevoie în biserică - spiritul de laudă şi de sfinţenie. Din această perspectivă, întâlnim în creştinism, din nefericire, credincioşi aflaţi la cele două extreme

Pe de o parte, îi întâlnim pe aceia care nu duc vieţi sfinte, dar care-L laudă pe Dumnezeu cu voce tare şi cu o încărcătură emoţională ridicată. Ei Îl laudă pe Domnul în alte limbi în adunări şi apoi merg acasă şi ţipă la soţiile lor în limba maternă!! Aceasta este o extremă a înşelătoriei. Pentru persoana emotivă, care nu are discernământ, astfel de zgomote şi de emoţii pot părea cereşti. Dar aceia care au discernământ vor recunoaşte că toţi „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu" (Romani 8:8), nu contează cât de emoţional cântă în „limbi" sau cât de tare Îl laudă pe Domnul.

La cealaltă extremă, îi vedem pe mulţi care se judecă cu sinceritate pe ei înşişi şi care caută să trăiască vieţi evlavioase, dar care niciodată nu par a avea spiritul de laudă în viaţa lor. Ei par a crede doar în porunca „îndemnaţi-vă unul pe altul tot timpul" - şi arată atât de serioşi şi de trişti în timp ce fac aceasta!

Despre Isus este scris în Evrei 2:12 că El face două lucruri în mijlocul bisericii:

  • (1) Vesteşte Numele Tatălui.

· (2) Cântă laude Tatălui.

Isus nu este doar Trimisul Tatălui Care ne aduce Cuvântul Lui, ci este de asemenea Conducătorul laudelor şi Liderul cântării în biserică.

Acestea sunt, deci, cele două domenii în care noi toţi trebuie să-L urmăm pe Isus ca Înainte Mergător al nostru şi ca Frate Bătrân în adunările bisericii.


Când ne ridicăm ca să împărtăşim Cuvântul în biserică, Numele Tatălui nostru este Acela pe care trebuie să-L vestim iar nu pe al nostru. Nu suntem chemaţi să ne ridicăm şi să le arătăm altora cât de bine putem predica sau cât de credincioşi am fost săptămâna trecută. Nici să-i lovim pe oameni în cap cu un anume cuvânt pe care l-am descoperit în Scripturi legat de lipsa lor!! Toată predicarea de acest fel este pământească, emoţională şi demonică, şi este o necinsitire ruşinoasă a Numelui Domnului. Doar mărturia lui Isus este duhul întregii prorocii unse (Apocalipsa 19:10).

Trebuie de asemenea să-L urmăm pe Isus în înălţarea vocilor noastre ca să-L lăudăm pe Tatăl în biserică. Nu este suficient să ne rugăm. Trebuie de asemenea să-L lăudăm pe Dumnezeu. Zece leproşi L-au rugat pe Isus pentru vindecare. Numai unul L-a lăudat. Din nefericire, în biserica de astăzi proporţia este aproximativ aceeaşi.

O victorie desăvârşită

Rezultatul căii alese de către Iosafat în bătălie a fost acela că „nimeni (dintre duşmani) nu scăpase" (versetul 24). Ce înseamnă aceasta pentru noi este că, dacă abordăm lupta împotriva lui Satan în acelaşi fel - cu credinţă şi laudă - nicio singură problemă din cele ale noastre nu vor rămâne nerezolvate. 2 Cronici 20 începe cu „o mare mulţime de duşmani (probleme)", dar sfârşeşte cu

„niciun duşman (problemă) scăpat".

Dumnezeu este pe deplin capabil să rezolve fiecare problemă din viaţa noastră. Poporul lui Iuda s-a îmbogăţit din prăzile bătăliei (versetul 25). Şi aceasta este de asemenea calea noastră de îmbogăţire spirituală.

Citim mai departe că „groaza Domnului a apucat toate împărăţiile celorlalte ţări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Şi împărăţia lui Iosafat a fost liniştită, şi Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur" (2 Cronici 20:29, 30). Şi astăzi rămâne pentru oamenii lui Dumnezeu o odihnă asemănătoare peste toată puterea duşmanului.

Îndurând până la sfârşit în laudă

Trist este că Iosafat a uitat ce a învăţat în acea zi; a alunecat şi s-a compromis spre sfârşitul vieţii lui.

Citim în 2 Cronici 20:35 că Iosafat a acţionat rău şi s-a aliat cu Israelul idolatru încă o dată - de această dată cu fiul ticălos Ahazia al lui Ahab. Observaţi că Duhul Sfânt spune că Iosafat a acţionat nelegiut şi nu prosteşte. Prima dată când Iosafat s-a compromis, a fost prost. A doua oară, a fost rău. „Cum se întoarce câinele la ce a vărsat, aşa se întoarce nebunul la nebunia lui" (Proverbe 26:11).

Mulţi care au învăţat odată „să-L laude pe Domnul în splendoare sfântă", nu par să fie capabili să îndure până la sfârşit cu aceeaşi statornicie. Undeva, pe drum, ei se compromit încă o dată. Dar nu trebuie să fie aşa cu noi. Dumnezeu este atotputernic în ajutorul pe care ni-l oferă ca să îndurăm până la sfârşit.


Lăudându-L pe Domnul în credinţă

Îl lăudăm pe Domnul tot timpul şi pentru toate, nu pentru că „ar fi putut fi mai rău" (aşa cum îi învaţă psihologii pe pacienţi să spună), ci pentru că „n-ar fi putut fi mai bine" - pentru că Dumnezeu face ca totul să lucreze pentru binele nostru (Romani 8:28). Aceasta este lauda credinţei.

Ne putem uita în urmă la viaţa noastră trecută şi vedem cum Dumnezeu a făcut multe lucruri pe care noi le-am considerat ca fiind rele pentru noi, dar care s-au întors tocmai spre binele nostru. Domnul va face acelaşi lucru şi în viitor. Dacă noi credem acest lucru, atunci Îl vom lăuda pe Domnul tot timpul.

În Psalmul 106:12, citim, „ATUNCI ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui". Citim acolo că israeliţii care au părăsit Egiptul L-au putut lăuda pe Dumnezeu numai DUPĂ ce i-au văzut pe toţi duşmanii lor îngropaţi sub Marea Roşie (versetul 11).

Aceasta înseamnă să trăieşti prin vedere - să-L lăudăm pe Dumnezeu după ce El ne-a rezolvat toate problemele noastre. Dar acest lucru era tot ce putea fi posibil sub Vechiul Legământ, pentru că ei nu puteau trăi prin credinţă.

Dar acum, sub Noul Legământ, capetele noastre sunt unse cu undelemnul Duhului Sfânt şi noi Îl lăudăm pe Dumnezeu „în prezenţa vrăjmaşilor noştri... pentru că Domnul este Păstorul nostru şi ne duce la ape de odihnă" (Psalmul 23:5,1,2). Acum Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar şi atunci când Marea Roşie nu s-a despicat pentru noi şi Egiptenii sunt pe urmele noastre, şi când munţii ne împrejmuiesc din toate părţile. Acesta este izvorul care ţâşneşte dintr-o credinţă vie în Dumnezeul Atotputernic.

Chiar în valea umbrei morţii nu ne temem de niciun rău pentru că noi credem că niciun fir de păr din capul nostru nu poate fi atins de către vrăjmaşii noştri, fără permisiunea Tatălui nostru Ceresc.

La fel ca Isus, le putem spune vrăjmaşilor: „N-ai avea nicio putere împotriva Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus" de Tatăl nostru Ceresc (Ioan 19:11). De aceea, nu avem niciodată vreun motiv să ne autocompătimim, să ne plângem sau să murmurăm cu privire la circumstanţele noastre sau ale altcuiva.

Dumnezeu poate face chiar şi greşelile pe care le-am comis să lucreze pentru binele nostru suprem.

Dumnezeu îi foloseşte pe aceia care au eşuat

Petru a putut deveni un apostol milos numai după ce a greşit şi a căzut de trei ori în păcatul lepădării de Domnul. Cu siguranţă că n-a fost voia perfectă a lui Dumnezeu ca Petru să păcătuiască în aşa hal. Dar vedem totuşi că Dumnezeu a permis aceasta ca să facă o lucrare în Petru. L-a făcut delicat şi înţelegător faţă de aceia care eşuaseră în viaţă.


Isus n-a păcătuit niciodată, nici măcar o singură dată şi, cu toate acestea, El a fost infinit de compătimitor şi de milostiv faţă de păcătoşi. Dar cu restul rasei lui Adam nu se întâmplă la fel. Aceia care n-au căzut niciodată într-un păcat mare sfârşesc de obicei prin a fi duri, nemiloşi şi dispreţuitori faţă de păcătoşi.

Când ne uităm la circumstanţele prin care Petru a căzut în acest păcat greu, vedem că Dumnezeu ar fi putut preveni cu uşurinţă confruntarea lui cu ispita lepădării de Domnul. Totuşi, Dumnezeu a ales să nu-l protejeze de acele momente de ispitire.

În Ioan 18:15-18 vedem că Ioan şi Petru L-au urmat pe Isus până la curtea marelui preot. Cum Ioan îl cunoştea pe marele preot, uşierul l-a lăsat să intre. Dar Petru n-a putut intra. Aşa că Ioan a venit şi a vorbit cu uşierul şi a obţinut inclusiv permisiunea pentru Petru. A părut a fi un lucru bun, în acel moment. Dar observaţi faptul că Petru n-ar fi păcătuit în acea noapte, dacă Ioan nu l-ar fi băgat pe Petru în curte - pentru că în curtea aceea Petru a fost luat la întrebări şi acolo s-a lepădat de Domnul de trei ori (Vezi Ioan 18:17,25,27).

Am putea pune deci întrebarea: „De ce a permis Dumnezeu să se întâmple acest lucru? De ce nu L-a oprit pe Petru să intre în acea curte?" A fost oare o greşeală din partea lui Dumnezeu? Nu. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, i-a permis lui Ioan să-l aducă pe Petru înăuntru, aşa încât, prin căderea lui, Petru să capete o învăţătură. El n-ar fi putut deveni liderul apostolilor şi evanghelistul conducător al bisericii primare, fără să-şi fi completat acest curs din educaţia lui.

Satan avea agenţii lui pregătiţi ca să-l ispitească pe Petru, dar trebuia să obţină permisiunea lui Dumnezeu ca să facă aceasta. Isus însă se rugase pentru Petru să nu-şi piardă credinţa în acel moment de cădere grozavă (Luca 22:31,32). Şi rugăciunea lui Isus a fost ascultată. Petru a ieşit din acea experienţă un om zdrobit, milos. Niciodată în viaţă nu i s-a mai întâmplat să-i reclame pe păcătoşi cu asprime. De fiecare dată când ar fi fost tentat să facă aşa, şi-ar fi amintit eşecul lui şi şi-ar fi înmuiat acuzaţiile.

Dacă ai credinţă, Dumnezeu poate face ca cel mai rău lucru care ţi s-a întâmplat vreodată în viaţă să lucreze pentru binele tău. În timpul celor şapte săptămâni dinaintea Rusaliilor, Petru poate că şi-a dorit de multe ori ca Ioan să nu fi obţinut permisiunea ca el să intre în curte în acea noapte funestă, aşa încât să nu se fi lepădat de Domnul. Dar atunci el n-ar mai fi fost zdrobit şi n- ar fi fost pregătit să predice păcătoşilor evanghelia în ziua de Rusalii.

Ştim că Petru a predicat în continuare împotriva păcatului, pentru că el scrie în scrisoarea lui despre păşirea pe urmele lui Isus „Care n-a făcut păcat" şi despre

„sfârşirea cu păcatul" (1 Petru 2:2,22; 4:1,2). Dar acum el predica cu compasiune. De aceea I s-a dat privilegiul de a deschide uşa evangheliei evreilor în ziua de Rusalii şi totodată neamurilor, în casa lui Cornelius. Dumnezeu i-ar fi putut folosi pe Iacov sau pe Ioan în oricare din aceste cazuri. Dar n-a făcut-o. El l-a folosit pe Petru - acela care a eşuat lamentabil - pentru că el putea vorbi cu o compasiune mai mare păcătoşilor îndărătnici, decât ceilalţi.


David fost un altul asemenea lui Petru. Odată, când din lene s-a sustras de la mersul pe câmpul de bătălie, el a alunecat rău şi a căzut în păcat - un păcat care a devenit ca o pecete neagră împotriva lui pentru tot restul vieţii şi secole după aceea (2 Samuel 11:1-5). Duhul Sfânt înregistrează: „Căci David făcuse ce este drept înaintea Domnului şi nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul" (1 Împăraţi 15:5).

Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit eşecul lui David ca să-l zdrobească şi să-l determine să scrie Psalmul 51 - O parte de Scriptură inspirată care a binecuvântat milioane de suflete timp de secole, mai mult decât orice altă scriere a lui David. Dacă ar fi căzut într-un păcat minor, David n-ar fi putut scrie niciodată acel psalm. Căderea lui a trebuit să fie mare şi adâncă şi cunoscută public, astfel încât el să poată fi total umilit şi zdrobit. El a fost un om zdrobit pentru tot restul vieţii lui. Iar Isus se numeşte pe Sine Fiul lui David!!

Zdrobire prin cădere

Nu spun că ar trebui, prin urmare, să mergem şi să păcătuim dacă vrem să devenim apostoli şi profeţi!! Nu, categoric nu. Dar dacă tu deja ai eşuat lamentabil, nu trebuie să simţi că nu mai e speranţă pentru tine. Încă mai poţi deveni un slujitor credincios al lui Dumnezeu.

Dumnezeu tânjeşte să ne dea har, aşa încât să trăim în biruinţă tot timpul. Dar El poate da har numai celui smerit. Şi adesea El descoperă că ne poate smeri numai permiţându-ne să cădem într-un păcat greu. Aceasta nu este cea mai bună cale. Isus a fost smerit fără să cadă vreodată în păcat. Dar Petru şi David şi mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu nu au fost aşa de vrednici cum a fost Isus. Minunat e că Dumnezeu îi foloseşte chiar şi pe oamenii ca Petru şi David care au căzut mizerabil. Dar numai atunci când îşi plâng cu amar eşecurile, în pocăinţă - nu altfel.

Scriitorul „Epistolei către Barnaba", din primul secol, scrie: „Când Domnul Şi-a ales apostolii care urmau să vestească evanghelia Lui, El i-a ales pe aceia care erau cei mai mari păcătoşi dintre toţi, astfel încât să poată arăta că a venit să cheme la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi".

Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Petru şi pentru David El va face, de asemenea, şi pentru tine.

Nu te mai plânge atunci că ai păcătuit pentru că Eva ţi-a dat fructul să-l mănânci, sau pentru că Ioan i-a cerut uşierului să te lase în curte. Asumă-ţi vina. Cu siguranţă că n-a fost voia lui Dumnezeu ca tu să păcătuieşti şi să cazi. Dar acum că ai căzut, Dumnezeu poate să facă chiar şi această cădere să lucreze spre slava Lui şi spre binele tău - să te facă un om zdrobit, astfel încât să nu mai fii niciodată dur cu alţii, pentru tot restul vieţii tale. Laudă-L deci pe Domnul. Biruieşte-L atunci pe Satan prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale. Rosteşte cuvinte de credinţă şi fii un om zdrobit ca Petru şi ca David pentru tot restul zilelor tale.


Dumnezeu a planificat viaţa noastră chiar înainte să ne fi născut. David spune:

„Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele, care din zi în zi luau chip, când nu era încă nici unul din ele. Cât de nepătrunse îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine!" (Psalmul 139:16-18).

Aceasta înseamnă că, în ceruri, Dumnezeu are un jurnal pentru tine, cu numele tău pe copertă. Acel jurnal înregistrează care este planul Lui pentru viaţa ta - pentru fiecare singură zi în parte. Cu secole înainte să te naşti, El deja scrisese cine urmau să fie părinţii tăi, în ce ţară urma să te naşti şi circumstanţele pe care El le va fi aranjat ca să te aducă la Hristos. Sunt de asemenea scrise în acel jurnal încercările prin care urma să te treacă pentru a- ţi asigura o educaţie spirituală. Şi de asemenea cum va face El ca greşelile tale să lucreze spre slava Lui. Tot ce ai de făcut acum este să-L întrebi pe Dumnezeu să-ţi arate în fiecare zi ce este înregistrat în acel jurnal pentru tine. Spune-I că vrei să faci voia Lui pe pământ precum în cer, pentru că tu nu poţi face niciodată un plan mai bun pentru viaţa ta decât acela pe care l-a făcut deja Dumnezeu pentru tine.

Laudă-L pe Domnul pentru Tatăl aşa de minunat pe care îl avem în ceruri şi pentru o evanghelie aşa de extraordinară prin care Satan este zdrobit sub picioarele noastre şi acuzaţiile lui împotriva noastră sunt anulate complet.

Capitol 8
ÎL SLUJEŞTI PE DUMNEZEU SAU SLUJEŞTI BANILOR?

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Luca 16:13).

Cu toţii ştim că nu putem să-L slujim atât pe Dumnezeu, cât şi pe Satan. Dar foarte puţini ştiu că nu putem sluji nici lui Dumnezeu şi banilor în acelaşi timp.

Observaţi cu atenţie cele patru lucruri pe care le-a spus Isus aici:

· (1) Dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, vei urî banii.

· (2) Dacă ţii cu adevărat la Dumnezeu, vei dispreţui banii.

· (3) Dacă iubeşti banii, aceasta dovedeşte că Îl urăşti pe Dumnezeu.

· (4) Dacă ţii la bani, aceasta dovedeşte că Îl dispreţuieşti pe Dumnezeu.

Majoritatea aşa-numiţilor „credincioşi" nu conştientizează că ei de fapt Îl urăsc pe Dumnezeu şi Îl dispreţuiesc, fiindcă iubesc aşa de mult banii şi lucrurile materiale. Un credincios se poate considera mai curat din punct de vedere doctrinar decât un altul. Dar dacă amândoi iubesc banii, atunci amândoi Îl urăsc pe Dumnezeu. Fariseii aveau puritate doctrinară (Matei 23:3a) şi erau religioşi, dar ei nu-L iubeau pe Dumnezeu.

Nu poţi avea o atitudine neutră faţă de bani, la fel cum nu poţi avea o atitudine neutră faţă de Satan. Trebuie, fie să-l iubeşti pe Satan, fie să-l urăşti. În acelaşi fel, fie iubeşti banii, fie îi urăşti. Tu, fie vei ţine la bani, fie îi vei dispreţui.

Dumnezeu şi Mamona sunt opuşi, ca cei doi poli ai unui magnet. Dacă eşti atras de un pol, vei fi respins de celălalt.

Cum să urâm atunci banii? Oare prin ascetism şi disciplină severă să facem aceasta? Trebuie oare să mergem şi să trăim într-o mânăstire sau într-o „Casă de Credinţă" ca să învăţăm cum să urâm banii?

Isus n-a venit să ne facă pustnici, sau călugări, sau pastori!! El Însuşi a trăit o viaţă normală în această lume, lucrând ca tâmplar pentru mulţi ani ca să-Şi câştige existenţa şi să-Şi ajute mama, fraţii şi surorile mai mici. El a câştigat bani şi i-a folosit la fel ca oricine altcineva. Cu toate acestea, El a urât banii şi L-a iubit pe Tatăl Lui.

Poate că o ilustrare ne va ajuta să înţelegem ce înseamnă să urâm banii. Gândiţi-vă la o fată care este foarte îndrăgostită de un tânăr şi care simte că nu poate trăi fără el. Apoi, într-o zi, ea întâlneşte un alt tânăr care este mult mai chipeş şi care o atrage mult mai mult decât primul bărbat. Odată ce este captivată de acest nou bărbat, ea nu mai doreşte niciodată să-l mai vadă din nou pe primul bărbat. Cum a scăpat de dragostea pentru primul bărbat? Prin puterea expulzatorie a unei noi iubiri. Tot aceasta este şi calea prin care noi ne


eliberăm de iubirea de bani. Când iubirea pentru Domnul Isus ne umple inimile, nu va mai fi niciun loc în inimă pentru iubirea noastră trecută pentru bani. Când lumina umple o cameră, întunericul fuge dintr-o dată.

Deci noi nu predicăm că trebuie să urăşti banii ca să-L iubeşti pe Dumnezeu. Nu. Acesta este un mesaj negativ care va produce farisei care-şi imaginează că ei urăsc banii şi toţi ceilalţi credincioşi îi iubesc. Noi Îl înălţăm pe Hristos aşa încât oamenii sunt atraşi să-L iubească cu toată inima lor. Când ajung să-L iubească pe Domnul cu toată inima lor, atunci ei vor urî automat banii. Dacă cineva iubeşte încă banii, aceasta arată că el nu-L iubeşte pe Isus cu toată inima lui.

Nu este suficient să spunem doar că noi nu alergăm după bani sau că noi nu tânjim după ei. Acesta este un argument slab şi negativ. Mărturisirea noastră trebuie să fie pozitivă şi anume, că noi de fapt urâm banii şi îi dispreţuim. Dacă acest lucru nu este adevărat în viaţa noastră, este mult mai bine să ne mărturisim lipsa şi să-L căutăm pe Domnul pentru salvare. Trebuie să fim neîndurători de sinceri cu noi înşine, dacă e să fim eliberaţi de autoînşelare în acest aspect.

Ne exaltează o creştere a banilor? Tânjim noi să facem bani mai mulţi şi mai mulţi? Dacă răspunsul este „Da" la oricare dintre aceste întrebări, atunci este clar că iubim banii şi îi slujim lui Mamona.

Mulţi credincioşi sunt atât de nebuni să-şi imagineze că o creştere a banilor este un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu peste vieţile lor. Unii credincioşi îşi doresc chiar ca Dumnezeu să-i ajute într-o zi să câştige la loterie!! Loteriile sunt unul din mijloacele lui Satan de momire a oamenilor în închinarea faţă de Mamona. Un om câştigă un milion de lei cumpărând un bilet de un leu. Iar banii pe care-i câştigă sunt banii a milioane altora care sunt dezamăgiţi. Acest lucru este total rău.

Biblia spune: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare" (1 Timotei 6:9) . Lot a dorit să se îmbogăţească şi şi-a distrus în acest proces familia. Balaam a vrut să se îmbogăţească şi şi-a pierdut chemarea de a fi proroc, ajungând în iad. Ghehazi a vrut să se îmbogăţească şi nu numai că a pierdut chemarea de a deveni proroc, dar a adus de asemenea blestemul leprei asupra sa şi asupra copiilor săi.

Iar şi iar vedem exemple tragice de credincioşi care au evoluat bine dar care, deodată, au alunecat pentru că au vrut să se îmbogăţească şi au început să alerge după avuţii dincolo de nevoile lor.

Satan i-a momit pe astfel de credincioşi dându-le, la început, să guste puţin din plăcerea pe care bogăţia le-ar putea-o aduce (aşa cum traficantul de droguri le dă tinerilor doar să guste). Aşa le-a aţâţat Satan apetitul pentru Mamona. Puţin câte puţin, el i-a condus până când, în final, „s-au încârligat cu Mamona" şi s- au afundat împreună cu familiile lor în ruină şi distrugere. Vieţi care erau menite să zidească biserica, sunt acum risipite în alergarea după bani. Astfel de


credincioşi şi-au vândut dreptul de naştere pentru un bol de terci! Gândiţi-vă ce regrete vor avea în veşnicie

Prin urmare, credincioşii practici niciodată nu vor umbla după bogăţie, la fel cum n-ar sări de pe o clădire de 10 etaje. Ei ştiu că oricare din aceste acţiuni i- ar distruge. Îşi dau seama că nu pot ignora avertismentele din Scriptură şi să aştepte în acelaşi timp ca Dumnezeu să-i mai protejeze încă.

Nu e nevoie să alergi efectiv după bani ca să cazi. Cineva poate iubi banii în inima lui şi tot să cadă „căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri" (1 Timotei 6:10). La fel cum un tânăr poate iubi o fată în inima lui, fără să alerge practic după ea, cineva poate iubi banii în inima lui, în secret, fără să alerge de fapt după ei. Ceea ce e suficient ca să-l facă pe un credincios să cadă.

Nimeni care nu e hotărât să-L iubească pe Isus cu toată inima lui nu poate construi biserica. Vom şti că-L iubim pe Domnul cu inima întreagă când începem să urâm şi să dispreţuim banii. Câţi sunt dispuşi să facă acest test al dragostei lor pentru Domnul? Toată „spiritualitatea" noastră afişată nu valorează ABSOLUT NIMIC dacă noi încă iubim banii.

Isus a vorbit despre două aspecte ale responsabilităţii noastre în relaţie cu banii, când a spus: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" (Matei 22:21)

· (1) A da Cezarului ceea ce-i aparţine se referă la a fi DREPT în chestiunile băneşti.

· (2) A da lui Dumnezeu ceea ce-I aparţine Lui se referă la a fi CREDINCIOS în utilizarea banilor.

A fi drept în treburile băneşti

Nu putem urî şi dispreţui banii dacă nu trecem MAI ÎNTÂI prin grădiniţa de a fi drept în treburile băneşti. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm Cezarului ceea ce-i aparţine. Cu alte cuvinte, nu trebuie să deţinem nimic din ceea ce aparţine altcuiva.

Nu trebuie să datorăm nimic guvernului (Cezarul), escrocându-l în ceea ce priveşte taxele pe care i le datorăm. Nici n-ar trebui să avem în posesia noastră ceva ce am împrumutat de la altcineva şi n-am mai înapoiat, sau ceva ce am luat de la cineva (sau dintr-un anume birou) înşelând, sau să deţinem vreun ban care n-a fost câştigat pe drept. În tot ceea ce avem şi a fost câştigat pe nedrept se află o cursă. Dacă eşti dator cuiva, este mai bine să flămânzeşti şi să-ţi înapoiezi datoriile, decât să ai o cursă atârnându-ţi deasupra capului tău şi al copiilor tăi.

Trebuie, de asemenea, să înapoiem toţi banii pe care i-am luat pe nedrept în trecut - chiar dacă ne ia mulţi ani ca să terminăm această restituire. Casa lui Zacheu a fost binecuvântată în momentul în care s-a hotărât să facă restituirea


(Luca 19:9). Şi casa ta va fi binecuvântată în ziua în care iei o asemenea decizie. Chiar dacă datoriile tale sunt foarte mari, nu te descuraja. Începe să plăteşti înapoi tot ce poţi - chiar dacă ar fi şi numai 10 Lei pe lună. Biblia spune că acolo unde este o inimă binevoitoare, Dumnezeu te va accepta potrivit capacităţii tale de restituire, iar nu dacă ai restituit sau nu de fapt tot (2 Corinteni 8:12).

N- are nici un rost să-ţi atârni o placă în casă cu mesajul „DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE CASA NOASTRĂ" dacă ai lucruri sau bani care au fost câştigaţi pe nedrept. Dumnezeu nu poate binecuvânta niciodată o astfel de casă. Dacă nu-ţi rezolvi toate neregulile financiare de acest gen din viaţa ta, vei trage după tine un lanţ oriunde mergi. Dacă Domnul s-ar întoarce deodată, ai fi găsit nevrednic să fii răpit. Mulţi aşa-zişi „credincioşi" vor fi lăsaţi în urmă la răpire datorită acestui singur motiv.

Biblia ne porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic" (Romani 13:8). Acest lucru înseamnă că trebuie să evităm toate împrumuturile şi toate cumpărăturile de lucruri pe credit.

E mai bine să „Economiseşti acum şi cumperi mai târziu" decât să „Cumperi acum şi plăteşti mai târziu", aşa cum ne spune lumea să facem. Dacă apare o urgenţă, poţi împrumuta bani de la cineva şi să te asiguri apoi că îi vei restitui cu prima ocazie. Vinde aurul din casă, dacă e necesar, ca să restitui. Dacă promiţi să restitui banii împrumutaţi până la o anumită dată şi nu poţi face acest lucru, mergi la creditorul tău, umileşte-te, cere-i iertare şi roagă-l să-ţi mai dea o prelungire a termenului de restituire a banilor. Este nedrept să nu spui nimic despre această chestiune şi să înapoiezi banii atunci când vrei tu.

În cazurile în care nu ştii unde este creditorul tău acum, banii pot fi daţi bisericii - căci toţi banii Îi aparţin în cele din urmă lui Dumnezeu (Vezi Numeri 5:8). Dar niciodată nu trebuie să ţinem aceşti bani pentru noi înşine, pentru că este o cursă în toţi banii pe care îi avem şi nu ne aparţin legal.

Sclavia credincioşilor faţă de Mamona se vede cel mai clar la nunţi. Acolo vedem invidia şi lăcomia afişate fără ruşine. Gândiţi-vă la obiceiul zestrei care e practicat de aşa-numiţii „credincioşi" din toate denominaţiunile. Aceia care cer zestre sunt o ruşine pentru Numele lui Hristos şi categoric nu sunt ucenicii Lui. Aceia care se aşteaptă să obţină zestre de la părinţii miresei nu sunt nici ei cu nimic mai buni.

Gândiţi-vă de asemenea la marea risipă de bani care are loc la multe recepţii de nuntă. Nu e nimic greşit să ai o recepţie de nuntă bună dacă ţi-o poţi permite. Isus Însuşi a înmulţit vinul pentru oamenii de la o nuntă. Dar mulţi credincioşi împrumută bani ca să aibă astfel de recepţii grandioase. Acesta este un rău. E mult mai bine să ai o recepţie simplă, decât să împrumuţi bani ca să ai una grandioasă. Dar iată, gândirea din mintea multora în aceste timpuri este „Ce vor spune alţii?" şi nu „Ce va spune Dumnezeu?". Ei se tem de opiniile oamenilor mai mult decât se tem de Dumnezeu.


Cu nici un preţ nu trebuie să falsificăm niciodată acest mesaj în biserică. Este mult mai bine să zideşti în localitatea ta o biserică mică cu câţiva oameni dăruiţi total, decât să zideşti una mare, cu mulţi compromişi.

A fi credincios cu banii

O dată ce am învăţat să fim drepţi în treburile băneşti, trebuie să mergem mai departe către a fi credincioşi cu banii.

La ce s-a referit Isus când a spus că noi trebuie să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce-I datorăm lui Dumnezeu? S-a referit oare la faptul că noi trebui să-I dăm zeciuielile noastre (10% din venitul nostru)? Sub Vechiul Legământ, aceasta era tot ceea ce israeliţii trebuiau să-I ofere lui Dumnezeu. Dar sub Noul Legământ este altfel.

Prin viaţa Lui, Isus a demonstrat că noi suntem chemaţi să-I dăm lui Dumnezeu 100%. Isus I-a spus Tatălui Său: „TOT ce este al Meu este al Tău" (Ioan 17:10). El a venit să ne elibereze din scalvia Legii (sclavia zeciuielii) şi să ne aducă în libertatea glorioasă a harului (libertatea care vine din dăruirea cu bucurie de 100% lui Dumnezeu).

Noi Îi dăm totul lui Dumnezeu, nu datorită vreunei porunci care ne spune să facem aşa, ci, în primul rând, pentru că noi recunoaştem că oricum totul Îi aparţine Lui, în mod legitim. „Căci al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el" (fie case sau pământuri, sau aur sau argint sau orice altceva) (1 Corinteni 10:26).

Dacă am câştigat mult, nu trebuie să uităm că „Domnul este Cel care ne dă puterea să ne îmbogăţim" (Deuteronomul 8:18). Deci banii noştri nu sunt ai noştri ca să-i folosim după cum ne place. Nu putem cheltui, sau împrumuta, sau da banii noştri cuiva, fără să-I cerem Domnului directive specifice în fiecare caz - deoarece toată avuţia noastră este a Lui acum.

În al doilea rând, Îi dăm Domnului totul pentru că noi Îl iubim cu toată inima noastră. Banii noştri sunt ţinuţi acum într-un cont comun cu Mirele nostru ceresc. Nu ţinem un cont separat pentru noi înşine şi îi dăm Lui 10% în fiecare lună!! Nu. Spunem: „DOAMNE; TOT CE E AL MEU ESTE AL TĂU". Numai un astfel de om poate spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi că îl urăşte pe Mamona.

Prin urmare, a fi credincios cu banii însemană că Îl iubim pe Domnul atât de mult încât noi cheltuim minimum necesar pentru noi înşine - pe mâncare, haine şi în decorarea caselor noastre etc.. Acesta este înţelesul îndemnului „să ne lepădăm de tot ce avem" (Luca 14:33). Chiar dacă avem multe lucruri pământeşti, noi nu le mai posedăm ca şi când ar fi ale noastre. Suntem detaşaţi de toate lucrurile materiale. Aşa suntem eliberaţi de adorarea lui Mamona în vieţile noastre.

O inimă curată este una care a părăsit toate posesiunile pământeşti. O inimă curată este diferită de o conştiinţă curată. O inimă curată este una care are loc în ea NUMAI pentru Dumnezeu şi nu are niciun loc pentru Mamona sau pentru


orice altceva. Prin bani şi prin lucrurile materiale Dumnezeu testează un om ca să vadă dacă El îi poate încredinţa sau nu o responsabilitate spirituală.

Isus a spus: „Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?" (Luca16:11).

Dumnezeu nu poate folosi niciodată un om în slujirea Sa pe care să nu-l fi testat mai întâi cu Mamona. Cauza datorită căreia multor biserici le lipseşte astăzi cuvântul profetic este pentru că liderii lor au căzut la testul Mamona.

Motivul pentru care majoritatea predicatorilor şi credincioşilor nu obţin niciodată o revelaţie proaspătă de la Dumnezeu, ani la rândul, este acela că ei nu sunt credincioşi în modul în care-şi folosesc banii. Ei sunt risipitori în modul în care-şi cheltuiesc banii cu ei înşişi - pe mâncare, îmbrăcăminte şi case, şi chiar pe sejururi turistice etc..

Credincioşia cu Mamona presupune evitarea oricărei risipe. După hrănirea celor 5.000, Isus a spus ucenicilor: „Strângeţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic" (Ioan 6:12). Isus a urât risipa de orice fel. Acest lucru se aplică nu numai la pâini şi peşti, dar de asemenea la timp şi la bani. Sfinţenia presupune să fii modest în cheltuieli şi să fii precaut ca nu cumva să risipeşti ceva ce ţi-a dat Dumnezeu.

Dacă nu eşti credincios în utilizarea banilor, atunci singura înţelegere pe care o vom obţine vreodată despre Dumnezeu şi Cuvântul Lui va fi de mâna a doua - din predicarea altora care sunt credincioşi. Şi o astfel de revelaţie de mâna a doua NU este revelaţie, ci doar cunoaştere uscată. Poate fi o cunoaştere exactă, dar îi va lipsi ungerea Duhului Sfânt. Aceasta este condiţia marii majorităţi a credincioşilor de astăzi - în toate grupurile.

Lucrătorii creştini permanenţi şi banii

Haideţi acum să ne gândim la „lucrătorii creştini permanenţi". Observaţi înainte de toate (din înregistrările evangheliilor) că Domnul n-a chemat nici măcar o dată o persoană neangajată să fie apostolul Lui. Petru, Andrei, Iacov, Ioan şi Matei (ale căror „chemări" sunt singurele descrise în Evanghelii) munceau toţi la ocupaţiile lor pământeşti atunci când Domnul i-a chemat. Ei au părăsit locurile lor de muncă pământeşti profitabile atunci când Domnul i-a chemat să- L urmeze.

Trei sunt motivele pentru care Domnul i-a chemat numai pe aceia care munceau în profesii lumeşti:

· (1) Trebuie să ne dovedim credincioşia în manevrarea banilor în lumea profană, înainte ca Dumnezeu să ne poată da o slujire spirituală. Şi ne putem demonstra credincioşia în materie de bani numai când am câştigat noi înşine acei bani. Banii pe care i-am primit în dar pot fi daţi cu uşurinţă altora sau lucrării Domnului, pentru că nu simţim noi înşine strâmtoarea. O asemenea dăruire nu dovedeşte deloc generozitatea noastră pentru că banii pe care-i dăm sunt banii câştigaţi cu greu de


altcineva!! Ne putem demonstra generozitatea atunci când învăţăm să dăm banii pentru care am muncit noi înşine din greu ca să-i câştigăm.

· (2) Dumnezeu guvernează lumea după principiul sacrificiului - aşa cum vedem la crucea Calvarului. De aceea trebuie să existe întotdeauna un sacrificiu în alegerea noastră de a-L sluji pe Domnul. Altminteri, noi nu putem fi slujitori ai Domnului. Când câştigăm financiar din slujirea Domnului, sau când câştigăm mai mult decât aceia pe care-i slujim, sau când trăim la un standard de viaţă mai înalt decât aceia pe care-i slujim prin darurile pe care ei ni le aduc, atunci aşa-numita noastră „pietate" a devenit un mijloc de profit pentru noi, nicidecum pierdere şi sacrificiu. Atunci suntem ca schimbătorii de bani din templu pe care Isus i-a izgonit. Isus ne va izgoni şi pe noi.

· (3) Toţi oamenii cărora le păstorim Cuvântul lui Dumnezeu în biserică muncesc în profesii lumeşti. Dacă noi înşine n-am avut nicio experienţă în luptele şi dificultăţile care se găsesc într-o slujbă profană, nu vom putea decât să predicăm teorii turmei noastre, iar nu adevăruri practice care să se poată aplica lumii profane. Trebuie să predicăm din experienţa noastră, nu din cunoaşterea noastră.

Pentru aceste trei motive Isus Şi-a ales apostolii din aceia care erau deja credincioşi împlinindu-şi slujbele profane. În secolul 20, El nu Şi-a schimbat gândirea. Chiar şi astăzi, El alege numai asemenea oameni ca să-L slujească.

Totuşi, majoritatea „lucrătorilor creştini permanenţi" din India nu au muncit toată viaţa nici măcar o singură zi cinsită de muncă, în nicio ocupaţie lumească. Majoritatea au mers la Şcoala Biblică pentru că n-au fost admişi în alt colegiu, sau pentru că nu aveau ocupaţie. Şi acum, mulţi dintre ei au acumulat atâtea bogăţii prin contactele lor occidentale, încât au putut să-şi cumpere case şi pământuri pe care nu şi le-ar fi putut permite niciodată dacă ar fi avut ocupaţii lumeşti!! Versiunea lor de „creştinsim" le-a adus profituri financiare ameţitoare!! Dar Biblia îi numeşte „oameni stricaţi la minte, lipsiţi de adevărul lui Dumnezeu" (1 Timotei 6:5).

Astăzi, cel mai mare obstacol pentru mărturia lui Hristos în India îl constituie astfel de personaje care lasă impresia oamenilor simpli de la ţară că creştinismul este o religie occidentală, promovată de banii occidentului şi de predicatorii occidentali. Predicatorii occidentali dau agenţilor din India sume mari de bani sau excursii gratuite în Occident şi împiedică astfel lucrarea lui Dumnezeu. Credincioşii din India devin atât de dependenţi de liderii lor occidentali pentru ajutor spiritual, încât apostoli şi proroci nu apar nicicând în India, iar bisericile de aici n-au învăţat niciodată să stea pe picioarele lor, fie spiritual sau financiar.

În India a venit timpul ca „lucrătorii permanenţi" să înceapă să-L slujească pe Domnul aşa cum a făcut apostolul Pavel - care făcea corturi ca să-şi câştige existenţa - (Faptele Apostolilor 18:3; 20:33-35). Şi noi trebuie să ne susţinem singuri şi să nu fim dependenţi de alţi credincioşi sau de alte biserici pentru existenţa noastră în acest timp.


Este adevărat că „Domnul a rânduit ca cei care vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Corinteni 9:14). Dar mulţi „lucrători permanenţi" au folosit greşit acest verset ca să-şi justifice primirea de bani fără nicio rezervă de la alţii şi au sfârşit slujindu-l pe Mamona, iar nu pe Dumnezeu.

Pavel continuă să ne spună în următoarele patru versete (1 Corinteni 9:15-18) cum a considerat el drept un privilegiu şi o onoare să se susţină singur, în timp ce slujea ca apostol al lui Hristos. Duhul Sfânt l-a condus pe Pavel să-L slujească în aşa fel pe Domnul încât să-i demaşte pe predicatorii falşi din timpul lui - „ca să tai temeiul celor care caută ocazia să fie găsiţi deopotrivă cu noi în lucrurile cu care se laudă" (că fac lucrarea lui Dunezeu în acelaşi fel cum o făcea Pavel) (2 Corinteni 11:12).

Duhul Sfânt i-a călăuzit de asemenea pe TOŢI bătrânii din toate bisericile noastre din India în acelaşi fel: Noi ne susţinem singuri, predicăm evanghelia şi păstorim turma fără a primi nicio ofertă de la aceia cărora le predicăm. Îi expunem astfel pe acei predicatori din India de astăzi care-l slujesc pe Mamona. Acest lucru i-a făcut pe mulţi predicatori iubitori de bani să se mânie pe noi, aşa cum astfel de oameni s-au mâniat pe Isus şi pe Pavel în vremea lor.

Oricine ni s-a alăturat şi a căutat câştigul financiar de la turmă, ca urmare a slujirii, a fost demascat fără milă de Domnul şi a fost îndepărtat din mijlocul nostru - la fel cum Domnul l-a demascat pe Iuda Iscarioteanul şi pe Dima. (Suntem totuşi recunoscători că acest lucru s-a întâmplat numai o dată în ultimii 20 de ani).

În India de astăzi, sunt mulţi care pretind a fi „apostoli". Dar câţi dintre ei Îl slujesc pe Domnul aşa cum a făcut Pavel? Din câte ştiu eu, niciunul. Mulţi predicatori poate că ne citesc cărţile sau ne ascultă înregistrările audio şi predică mesajele noastre ca şi când ar fi ale lor. DAR EI NU NE VOR IMITA (ÎN MODUL ÎN CARE NE SUSŢINEM SINGURI ŞI PREDICĂM EVANGHELIA GRATIS), DEOARECE EI SE ÎNCHINĂ ŞI ÎL SLUJESC PE MAMONA.

De aceea ei nu au nicio revelaţie directă de la Dumnezeu asupra adevărurilor Scripturii. Ei îşi iau mesajele de mâna a doua din cărţile şi înregistrările noastre. Această lipsă de revelaţie divină este dovada cea mai clară că ei nu sunt credincioşi în relaţia lor cu banii şi cu lucrurile materiale.

Petru şi Ioan i-au spus ologului din templu că ei nu au nici argint, nici aur să-i ofere (Faptele Apostolilor 3:6). Chiar dacă credincioşii din acele zile dădeau o parte foarte însemnată din banii lor apostolilor (Faptele Apostolilor 4:35), apostolii ştiau că acei bani erau daţi pentru a fi împărţiţi săracilor. Deci nimic nu se bloca în mâinile lor, chiar şi atunci când prin mâinile lor treceau foarte mulţi bani. Acei apostoli au refuzat să primească vreo plată pentru serviciile lor! Astfel, fiind credincioşi cu banii, ei au păstrat ungerea lui Dumnezeu peste vieţile lor până la sfârşit, spre desosebire de mulţi din aceste zile, care au început bine, dar care au sfârşit ca Iuda Iscarioteanul.

Noul Testament ne avertizează cu privire la GREŞEALA lui Balaam, CALEA lui Balaam şi DOCTRINA lui Balaam (Iuda 11; 2 Petru 2:15; Apocalipsa 2:14).


Exemplul lui Balaam, care a iubit banii şi care strângea bani de la bogaţi pentru predicarea lui, a fost iar şi iar subliniată în Noul Testament, ca să ne avertizeze împotriva căderii noastre în astfel de curse. Pietatea nu trebuie să devină niciodată un mijloc de câştig pentru niciunul dintre noi - fie în materie de bani, de onoare, de contacte de afaceri profitabile sau orice alt tip de câştig material. Pietatea autentică ne va aduce în realitate pierderea onoarei şi a banilor. Plătim astfel un preţ pentru ceea ce credem. Isus şi-a pierdut atât bogăţia, cât şi onoarea când a venit pe acest pământ. Şi dacă noi Îl urmăm, şi noi vom pierde bogăţia şi onoarea. Numai oamenii ca Iuda Iscarioteanul vor profita prin contactele lor spirituale. Dacă versiunea ta de „sfinţenie" ţi-a adus onoare, bogăţie sau profit financiar, atunci trebuie să-l fi urmat pe Iuda, iar nu pe Isus.

Adevăratul câştig pe care îl aduce sfinţenia va fi întotdeauna spiritual. Dumnezeu caută în ţara noastră o generaţie de bărbaţi şi femei radicali, care doresc să-I fie plăcuţi numai Lui şi CARE VOR DEMONSTRA LUMII ACESTEIA CĂ ÎNTREGUL EI SISTEM DE VALORI ESTE TOTAL GREŞIT ŞI CĂ TOT CEEA CE ESTE PĂMÎNTESC ESTE FĂRĂ VALOARE DACĂ NU E FOLOSIT CA SĂ SLUJEASCĂ LEGEA DRAGOSTEI.

Prin modul lor de viaţă, aceşti oameni vor arăta că banii nu sunt totul, că educaţia nu este totul, că viaţa confortabilă nu este totul, că onoarea lumii nu este totul etc., etc.. În schimb ei vor sta drepţi pentru adevăr într-o lume cu capul în jos, şi vor demonstra lumii că: NUMAI DUMNEZEU ESTE TOTUL. Vei fi tu o asemenea persoană?

Fie ca Domnul să ridice astăzi mulţi bărbaţi şi multe femei de acest fel în ţara noastră.

Capitol 9
STÂND ÎN SPĂRTURĂ ÎNAINTEA DOMNULUI

Domnul spune: „Am căutat printre ei un om care să înalţe un zid şi SĂ STEA ÎN MIJLOCUL SPĂRTURII ÎNAINTEA MEA, pentru ţară, ca să n-o distrug; dar n-am găsit nici unul" (Ezechiel 22:30).

Dumnezeu îi spune lui Ezechiel în acest capitol de ce intraseră israeliţii în captivitatea Babilonului (versetul 15). Ierusalimul devenise o cetate a crimei, unde „bârfitorii vărsau sânge" (versetele 3, 9).

Astăzi, descoperim că multe biserici au ajuns la o stare similară. Comparaţi păcatele enumerate în Ezechiel 22 cu acelea pe care astăzi le întâlnim la mulţi. Credincioşii îşi ucid fraţii - cu limbile lor (versetul 6). Multe grupuri creştine pretind că doar ele constituie biserica adevărată şi îi condamnă pe alţi credincioşi care nu sunt de acord cu ele. Mulţi credincioşi nu-şi respectă părinţii şi părinţii spirituali (versetul 10). Putem spune că bisericile cu astfel de credincioşi au deveni într-adevăr cetăţi ale crimei. Şi aşa, la fel ca Israel, au intrat în captivitate şi n-au mai putut să fie martori eficienţi pentru Hristos în locurile lor.

Citim că Dumnezeu căuta în Israel un om care să stea înaintea Lui şi să se roage pentru ţară (versetul 30). Dar El n-a găsit niciunul. Aproximativ cu opt secole mai înainte, când Israel păcătuise, Moise stătuse în spărtură. Şi Dumnezeu nu i-a distrus atunci pe israeliţi. Dar acum nu era niciunul care să se roage. Toţi îşi căutau propriul interes. Dacă se rugau, se rugau doar pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. Şi aşa, au intrat în captivitate.

Omul găsit în final de Dumnezeu

Totuşi, 70 de ani mai târziu, Dumnezeu a găsit în final un om care să stea în spărtură - Daniel. Dumnezeu îi promisese lui Ieremia că şaptezeci de ani după ce israeliţii au fost duşi în Babilon se vor întoarce în Ierusalim (Ieremia 25:12,13). Când Daniel avea peste 87 de ani (trăind toată perioada captivităţii) el a citit acea profeţie a lui Ieremia.

Daniel a fost cel mai înţelept dintre toţi oamenii care trăiseră până în timpul lui

- mai înţelept chiar decât Solomon. [Putem vedea acest lucru din faptul că atunci când Dumnezeu a dorit să arate inteligenţa lui, El a comparat iscusinţa lui Satan cu cea a lui Daniel, şi nu cu a lui Solomon - iar Daniel era un tânăr care trăia în Babilon când Dumnezeu a spus acest lucru (Ezechiel 28:3,14)].

Dar atunci când Daniel a citit ceea ce Dumnezeu făgăduise, El nu şi-a folosit mintea inteligentă, concluzionând că Cuvântul lui Dumnezeu va fi împlinit automat, fără ca el să aibă de făcut nimic. Nu. (Acest tip de atitudine este fatalism, nu creştinism). El s-a jelit şi A POSTIT şi s-a rugat stăruitor să se împlinească Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo vedem cum cel mai înţelept om care a trăit vreodată nu s-a bazat pe înţelepciunea lui sau pe logica lucrurilor când


citea Cuvântul lui Dumnezeu şi se ruga. Dumnezeu nu poate lucra fără un om care să stea în spărtură şi să se roage.

Daniel era totodată un om drept. Când Dumnezeu a dorit să-i arate pe cei mai drepţi oameni care au trăit vreodată, El a menţionat numele lui Noe, Daniel şi Iov - iar Daniel era tânăr când Dumnezeu a spus aceasta!! (Ezechiel 14:14,20). La fel cum Iosif s-a păstrat curat în Egipt, Daniel de asemenea s-a păstrat curat în Babilon (Daniel 1:8). Totuşi, acest Daniel drept, când îngenunchea înaintea lui Dumnezeu, se recunoştea pe sine drept un păcătos!! (Daniel 9:4-11).

O particularitate a unui om autentic al lui Dumnezeu este aceea că el e mai conştient de propriile păcate, decât de cele ale altcuiva. Asemenea lui Pavel, fiecare om adevărat al lui Dumnezeu se consideră a fi păcătosul păcătoşilor din întreaga lume. Păcatele care le tulbură conştiinţa nu sunt cele murdare în care cad păcătoşii comuni. Nu. Conştiinţele lor sunt aşa de sensibile încât ei consideră chiar şi lipsa rugăciunii un păcat (1 Samuel 12:23). Ei sunt gata să se identifice cu păcatele oamenilor cu care Dumnezeu i-a pus împreună. Numai rugăciunile unor asemenea oameni drepţi sunt eficiente înaintea lui Dumnezeu (Iacov 5:16).

Rugăciunile lui Daniel au fost acelea care au mutat oameni (şi chiar împăraţi!) în acel timp pentru reconstruirea templului lui Dumnezeu şi, în final, chiar a cetăţii Ierusalimului - aşa cum citim în cărţile Hagai, Zaharia, Ezra şi Neemia.

Daniel însuşi era prea bătrân atunci ca să meargă şi să lucreze în Ierusalim. Dumnezeu a avut însă bărbaţi tineri ca Zorobabel, Zaharia şi Iosua ca să facă acest lucru. Dar aceşti oameni au avut nevoie de suportul în rugăciune al lui Daniel ca să-şi îndeplinească sarcina - la fel cum în timpurile străvechi Iosua şi oamenii lui au avut nevoie de rugăciunile de susţinere ale lui Moise ca să-i poată înfrânge pe amaleciţi (Exodul 17:8-13).

Eliberare de egoism

Dumnezeu caută chiar şi astăzi, în ţara noastră, bărbaţi şi femei care să stea în spărtură pentru biserică - oameni altruişti care nu sunt preocupaţi doar de nevoile lor proprii, dar care sunt interesaţi de lucrarea lui Dumnezeu.

Mulţi credincioşi cred că sfinţirea înseamnă doar rafinarea comportamentului şi a manierelor personale. Dar adevărata sfinţire o face pe o persoană la fel de altruistă ca Dumnezeu - sau cu alte cuvinte la fel ca Isus.

Nimeni nu ştia cum era Dumnezeu înainte să vină Isus pe pământ şi să-L facă cunoscut (Ioan 1:18). Şi ce aflăm despre natura lui Dumnezeu când ne uităm la Isus? Vedem că natura divină este una dispusă să renunţa la tot şi să fie strâmtorată într-o măsură cât de mare dacă, drept rezultat, păcătoşii pot fi salvaţi din păcat şi aduşi înapoi la Dumnezeu.

Isus nu a venit din cer pentru că El a dorit să câştige ceva pentru Sine. Nu. El a venit pe pământ în totalitate pentru binele altora. El a trăit pentru alţii. El a postit, S-a rugat şi S-a dat pe sine - toate acestea ca alţii să poată beneficia de


mântuirea lui Dumnezeu. Acest spirit este unul foarte rar de găsit, chiar printre liderii din biserica de astăzi. Deşi mulţi vorbesc de părtăşia cu natura lui Dumnezeu, foarte puţini poartă în ei această dragoste altruistă pentru alţii.

Mulţi sunt dispuşi să se lepede de sine şi să-şi ia crucea, dacă acest lucru le va aduce un beneficiu - poate vreun beneficiu spiritual, cum ar fi un loc în Mireasa lui Hristos, dar tot ceva pentru ei înşişi. Dar dacă ar fi să ne întrebăm la ce am renunţat doar pentru beneficiul altora, putem descoperi că răspunsul este: „Aproape la nimic".

Sunt mulţi în mijlocul nostru care îi dispreţuiesc pe lucrătorii creştini permanenţi, simţind că astfel de oameni nu sunt luminaţi pe deplin. Dar înainte să-i critici, ar fi bine să te întrebi dacă TU ai fi dispus să demisionezi din slujba ta ca să predici evanghelia păgânilor. Este uşor să-i dispreţuim pe alţii care nu au aşa de multă lumină cum avem noi. Dar, în ciuda luminii pe care am primit-o, putem încă să ne iubim confortul şi să nu fim dispuşi să renunţăm pentru Domnul la nimic care să ne coste.

Isus a renunţat la locul Său din cer ca să vină şi să trăiască pe acest pământ 33 de ani şi jumătate fără niciun confort al civilizaţiei moderne - numai pentru ca alţii să poată auzi evanghelia şi să fie salvaţi. De asemenea, Şi-a părăsit slujba de tâmplar ca să-Şi poată dedica tot timpul pentru a fi „lucrător creştin permanent" care să predice evanghelia altora.

Spiritul lui Hristos este acela care i-a impulsionat pe misionari de-a lungul anilor să sufere dificultăţi şi pierderi ca să ducă evanghelia pe tărâmuri păgâne, unde Numele lui Isus nu fusese niciodată auzit, şi să-i aducă pe alţii la Hristos. Pe de altă parte, cei care călătoresc şi stau în confort de 5 stele şi predică evanghelia în aceste zile sunt cu toţii turişti comparativ cu ceilalţi.

Este bine să citim biografiile misionarilor habotnici, care au renunţat la tot pentru Domnul, aşa încât şi noi să fim provocaţi de sacrificiul şi de devotamentul lor pentru Domnul. O sfinţire care nu conduce la o viaţă sacrificială este o iluzie - pentru că adevărata sfinţenie nu presupune doar eliberarea de păcat dar, în acelaşi timp, şi eliberarea de iubirea de sine.

Focul lui Dumnezeu nu cade peste mulţi astăzi pentru că ei nu au pus totul pe altar. Ei sunt dispuşi să dea totul Domnului, mai puţin slujbele şi confortul lor. Dacă mai este ceva pe acest pământ valoros şi preţios pentru tine, atunci nu eşti un ucenic al lui Isus.

Sacrificii interioare şi exterioare

Este adevărat că, în creştinism, mulţi au pus un accent mai mare pe sacrificiile externe, decât pe sacrificiul intern al luării crucii, la care ne cheamă pe noi Noul Testament. Dar, ca o reacţie exagerată la acea eroare, este posibil ca noi să mergem la celaltă extremă, de trăire a unei vieţi unde toate sacrificiile noastre să fie numai interioare - şi uneori imaginare!!


Dacă Isus ar fi făcut numai sacrificii interioare, El n-ar fi prărăsit niciodată cerul ca să vină pe acest pământ. Iar dacă apostolii Lui ar fi făcut numai sacrificii interioare, evanghelia n-ar fi ajuns mai departe de Ierusalim!! Isus şi apostolii erau echilibraţi şi ştiau că Dumnezeu dorea ca ei să facă atât sacrificii interioare, cât şi exterioare în numele evangheliei.

Numai aceia care sunt gata, ca Isus şi apostolii, să treacă prin greutăţi şi strâmtorări ca să-i binecuvânteze pe alţii, vor fi cei capabili să poarte sarcinile altora în rugăciune şi să stea în spărtură în rugăciune în biserica de astăzi.

Este o mare amăgire să ne imaginăm că mergem pe urmele lui Isus sau că suntem sfinţiţi sau spirituali dacă suntem ocupaţi numai cu nevoile noastre proprii şi de-abia dacă ne luăm timp să ne rugăm pentru alţii.

Isus a trăit într-un asemenea mod încât alţii au putut fi binecuvântaţi şi aduşi lângă Dumnezeu. Aceasta este calea nouă şi vie pe care El a deschis-o pentru noi.

Lucrurile cărora le acordăm prioritate în viaţa noastră sunt un indiciu clar a ceea ce adorăm cu adevărat. Dacă, de exemplu, nu uităm niciodată să mâncăm, sau să dormim, sau să mergem la servici, în fiecare zi a anului, dar ne trezim că am uitat să ne rugăm mai multe zile, atunci mâncarea, dormitul şi banii trebuie să fi devenit în mod sigur dumnezeii noştri.

Cât timp, energie şi bani eşti dispus să sacrifici pentru Domnul? Putem găsi un confort fals în faptul că sub Noul Legământ nu ni se mai porunceşte să punem deoparte o zi din săptămână şi 10% din venitul nostru pentru Domnul. Mulţi care obişnuiau să dea lui Dumnezeu 10% din venitul lor, când aparţineau unei denominaţiuni, au alunecat acum până la punctul unde nu-i mai dau lui Dumnezeu aproape nimic. În mod sigur nu acesta este modul în care a umblat Isus. O astfel de stare a lucrurilor a apărut deoarece confortul şi prosperitatea au devenit dumnezeii lor.

Poate că acum nu ne mai pierdem cumpătul şi nici nu ne mai uităm după femei. Este un lucru bun. Dar acestea nu pot fi niciodată un substitut pentru sacrificiile exterioare care ar trebui să se găsească în viaţa noastră, dacă e să-L urmăm pe Domnul.

Mulţi dintre noi am ajuns în punctul unde putem să explicăm doctrina

„biruinţei asupra păcatului" mai bine chiar decât apostolii!! Dar avem nevoie de puţin mai multă lumină asupra egoismului groaznic care caracterizează modul nostru de viaţă. Instabilitatea spirituală este adesea determinată de faptul să piciorul „cunoaşterii" unei persoane este lung de peste 3 metri, în timp ce piciorul „vieţii" ei are doar 1 sau 2 centimeri lungime!!

Şi ea încă petrece timp căutând să-şi întindă piciorul „cunoaşterii"!!! În ciuda celei mai curate revelaţii pe care o poate avea asupra adevărului lui Dumnezeu, egoismul lui rămâne încă nerăstignit.

Bărbaţi cu o povară şi o preocupare


Întreaga mişcare a Israelului DIN BABILON CĂTRE IERUSALIM a fost născută şi a fost condusă de bărbaţi care erau preocupaţi în mod neegosit de înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Pentru aceasta ei posteau şi se rugau.

Iată cum trebuie să fie şi în biserica din zilele noastre. Aceia care caută onoarea Numelui lui Dumnezeu, venirea împărăţiei Lui şi împlinirea voii Lui pe pământ aşa cum este în cer, vor posti, se vor ruga şi vor lega lucrările duhurilor rele, împlinind astfel scopurile lui Dumnezeu.

Daniel a fost un bărbat care a postit şi s-a rugat în mod frecvent. Ezra de asemenea a fost un bărbat care a ştiut cum să postească şi să se roage când a trebuit să conducă un grup de israeliţi din Babilon în Ierusalim (Ezra 8:21). Neemia a plâns, a postit şi s-a rugat când a auzit că Ierusalimul era dărâmat şi că zidurile lui fuseseră arse (Neemia 1:4). El nu i-a criticat pe israeliţii din Ierusalim că erau leneşi sau egoişti. Nu. El a postit şi s-a rugat pentru ei. Era aşa de împovărat încât chiar şi şeful lui (împăratul) a observat durerea lui. În final, Neemia a renunţat la poziţia şi la confortul lui din palat ca să reconstruiască zidurile Ierusalimului.

Am fost vreodată îndureraţi ca Neemia pentru că lucrarea lui Dumnezeu nu înaintează? Am postit şi ne-am rugat vreodată cum a făcut el pentru că am văzut că lucrurile nu mergeau bine în biserică? Ne rugăm vreodată pentru aceia care ne predică Cuvântul lui Dumnezeu?

Mă întreb, oare realizăm noi că aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu şi predică Cuvântul Lui cu credincioşie (şi familiile lor) sunt ţintele furiei lui Satan? Ei sunt în vârful listei de atac al lui Satan. Permiteţi-mi să vă recomand să încetaţi să-i mai criticaţi pentru că Satan poate face acest lucru foarte bine, fără ajutorul vostru! În schimb, rugaţi-vă pentru ei puţin mai mult în zilele următoare, ca să fie feriţi de atacurile vrăjmaşului.

La fel ca în Israel cu 2000 de ani în urmă, şi în India de astăzi, multe din oile Domnului sunt răvăşite ici şi colo, fără păstori care să îngrijească de ele. Sunt mulţi lefegii în ţara noastră care muncesc pentru plată.

Puţini sunt păstorii care sunt gata să-şi dea viaţa pentru turmă. Nimeni nu are dreptul să predice Cuvântul lui Dumnezeu turmei lui Dumnezeu dacă nu poartă o povară pentru oi, dacă nu se roagă în mod regulat pentru ele.

Rugaţi-vă ca Domnul secerişului să scoată păstori după inima Lui în recolta din acest timp (Matei 9:36-38; Ieremia 3:15).

Postul şi rugăciunea

Postul nu este ceva popular în această generaţie de credincioşi. Dar Isus a spus că atunci când El (Mirele) va părăsi pămîntul, ucenicii Lui VOR posti. El n-a spus că ucenicii Lui pot posti. Nu. Ce a spus El a fost că „atunci" UCENICII MEI

„VOR POSTI în acele zile" (Luca 5:35). Nu toţi aceia care postesc şi se roagă sunt


în mod necesar ucenici ai lui Isus. Dar toţi aceia care SUNT adevăraţii ucenici ai lui Isus în mod sigur vor posti.

Când ucenicii au postit şi S-au închinat Domnului, Duhul Sfânt le-a vorbit să-l trimită pe Pavel şi pe Barnaba să predice neamurilor. Aşa a început prima mare mişcare misionară a bisericii primare în ţinuturile neamurilor (Faptele Apostolilor 13:2,3). Pavel şi Barnaba au plecat şi au înfiinţat biserici şi apoi au postit şi s-au rugat din nou înainte de a preda acele biserici bătrânilor locali (Faptele Apostolilor 14:23).

Chiar soţii şi soţiile sunt îndemnate de Duhul Sfânt să postească uneori de la relaţia sexuală cu scopul rugăciunii (1 Corinteni 7:5).

Dumnezeu i-a spus lui Israel că Sodoma era sora lui deoarece, la fel ca Sodoma, oamenii lui erau mândri, leneşi şi trăiau în belşug (Ezechiel 16:49). De aici înţelegem că păcatele lor sexuale (pentru care a devenit faimoasă Sodoma) au fost strâns legate de excesul de mâncare şi iubirea lor pentru mâncarea fină şi gustoasă. Există o legătură foarte strânsă între lipsa autocontrolului în domeniul sexual şi o viaţă caracterizată prin lenevie şi mâncare exagerată. Nu-L lăsa pe Dumnezeu să o numească pe Sodoma şi sora ta.

Legarea lucrărilor puterilor satanice

La un moment dat, când Daniel sfârşise un timp de 21 de zile de rugăciune şi post parţial, Dumnezeu i-a decoperit că, prin rugăciunile lui, duhul rău care stăpânea peste Persia fusese învins (Daniel 10:2,3,13).

În mod asemănător, în zilele noastre, robia prin care forţele duhului rău au stăpânit aproape 75 de ani peste ţările comuniste a fost distrusă pentru că oamenii lui Dumnezeu din multe părţi ale lumii au postit şi s-au rugat şi s-au luptat împotriva lor. Drept rezultat, aceste ţări s-au deschis acum pentru evanghelie.

Isus a spus că anumite categorii de demoni pot fi alungaţi numai prin post şi rugăciune (Matei 17:21).

Noi care trăim acum în India avem o mare responsabilitate să postim, să ne rugăm şi să luptăm împotriva stăpânitorilor duhului rău care stăpâneşte aşa de puternic peste mulţi credincioşi şi necredincioşi din ţara noastră. Există foarte mult compromis în creştinismul din India; şi nu există nicio ţară din lume care să aibă atât de multe temple păgâne, sau al cărei popor să fie într-o robie idolatră mai mare ca în India. Am văzut cu toţii, în ultimele luni mai ales, cum aceste spirite religioase rele au aţâţat milioane de compatrioţi la o violenţă şi frenezie religioasă de necrezut.

Acum este timpul ca oamenii lui Dumnezeu din India să se adune împreună şi să lege lucrările acestor forţe satanice. Dacă Dumnezeu poate găsi o rămăşiţă în ţara noastră care este eliberată de prejudecăţi şi resentimente, de lenevie şi egoism, şi care este hotărâtă să nu lupte niciodată împotriva fiinţelor umane, ci


doar cu puterile şi domniile răului, atunci duhurile rele care apasă milioanele Indiei vor începe să tremure.

Chemarea noastră ca biserică este să impunem victoria pe care Hristos a câştigat-o pe crucea Calvarului asupra tuturor forţelor lui Satan care planează asupra Indiei.

Dumnezeu caută bărbaţi şi femei în biserica de astăzi care vor sta în spărtură şi se vor ruga - care vor posti şi se vor ruga - şi vor lega lucrările acestor spirite religioase rele care au orbit şi au rătăcit pe atât de mulţi din ţara noastră, pentru atât de mulţi ani. Astfel va fi glorificat şi onorat în India Numele lui Isus Hristos.

Nu trebuie să te simţi vinovat dacă nu eşti împovărat să te rogi astfel pentru că Dumnezeu nu dă aceleaşi poveri tuturor oamenilor Lui. Dar dacă eşti împovărat de faptul că ar trebui să existe O MĂRTURIE PURĂ pentru Numele Domnului Isus în India, atunci hai să stăm împreună în post şi rugăciune în aceste zile, astfel încât scopul lui Dumnezeu să fie împlinit.

Dacă inima ta răspunde acestei chemări, atunci începe prin a te ruga în fiecare zi ca lucrările acestor domnii rele din India să fie legate şi stăvilite. Apoi continuă să posteşti şi să te rogi. Şi roagă-te apoi cu alţii care au o povară asemănătoare. Şi dacă vrei ca rugăciunile tale să primească răspuns, fii atent tot timpul să te păstrezi curat, şi eliberat de păcatele judecării altora din jur, nefiind un iscoditor în treburile lor. Păstrează-te cu orice preţ ca o unealtă ascuţită pentru Dumnezeu şi nu lăsa ca eficienţa ta să fie neutralizată de vreun păcat.

Capitol 10
DOUĂ TIPURI DE RENEGAŢI ŞI DOUĂ TIPURI DE LIDERI

Există două categorii de renegaţi - şi Isus a vorbit despre amândouă în Luca 15. Pe prima a descris-o ca pe o oaie pierdută. Pe a doua El a ilustrat-o printr-un fiu pierdut.

Oaia pierdută

„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută până când o găseşte?........... va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15:4,7).

Nu după un ţap a plecat păstorul în căutare. A fost o oaie - o oaie care odată fusese în ţarc. Această pildă se referă la un credincios născut din nou care a alunecat. Dar el n-a părăsit biserica dintr-un spirit de răzvrătire. La fel ca oaia, s-a rătăcit din neglijenţă. Poate că a fost înşelat. Poate că, datorită slăbiciunii lui, a fost copleşit de atracţii care s-au dovedit a fi prea mult pentru el. Bunul Păstor se duce după o asemenea oaie PÂNĂ CÂND o găseşte. Noi, care suntem păstoraşi, trebuie să facem acelaşi lucru. Trebuie să mergem după cei din biserică, care au căzut datorită neglijenţei, a amăgirii satanice şi a poftelor lor.

Una din acuzaţiile pe care Domnul le-a făcut împotriva păstorilor lui Israel, cu 600 de ani înaintea naşterii lui Hristos, a fost aceasta:

„Vai de păstorii lui Israel care se pasc pe ei înşişi!....Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce este gras, dar nu paşteţi turma. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime. Astfel ele s-au risipit, pentru că nu aveau păstor; au ajuns hrana tuturor fiarelor câmpului şi s-au risipit. Turma Mea rătăcea pe toţi munţii şi pe toate dealurile înalte; oile Mele au fost risipite pe toată întinderea ţării şi nimeni nu îngrijea de ele, nici nu le căuta.........Iată, sunt împotriva păstorilor.......Iată, Mă voi îngriji Eu Însumi de oile mele şi le voi căuta.......le voi strânge din toate locurile unde au fost risipite în ziua plină de nor şi de negură" (Ezechiel 34:1-12).

Multe oi se pierd într-o zi înnorată şi mohorâtă - o zi în care sunt descurajate şi deprimate de presiunea unei încercări sau supărări care se dovedeşte a fi prea mare pentru ele. Domnul spune că El va căuta oile acestea şi le va aduce înapoi. El le caută prin „păstori după inima Lui" (Ieremia 3:15). Trebuie să fie dorul nostru, al tuturor celor din biserică - atât fraţi, cât şi surori - să fim păstori după inima lui Dumnezeu, care să poată căuta astăzi multele oi pierdute din jurul nostru.

Sunt mulţi care sunt gata să critice şi să condamne astfel de oi spunând că n- ar fi trebuit să hălăduiască atât de aproape de marginea prăpastiei, sau că ar fi trebuit să stea în mijlocul turmei şi să nu hoinărească de unele singure


căutând alte păşuni, sau că n-ar fi trebuit să asculte vocile falşilor păstori etc., etc.. Nu ducem lipsă de specialişti care sunt gata să ofere o analiză corectă a motivelor căderii acestor oi. Ceea ce ne lipseşte, din nefericire, sunt păstorii după inima lui Dumnezeu care să meargă după aceste oi pierdute şi să le aducă înapoi în ţarc. Aceasta este marea nevoie din biserica de astăzi.

Adevărata turmă a Domnului

Domnul Îşi descrie turma în această pildă astfel: „oameni drepţi CARE N-AU NEVOIE DE POCĂINŢĂ" (Luca 15:7).

Uimitoare cuvinte! Este oare posibil să existe fiinţe umane pe pământ care să trăiască într-o asemenea victorie asupra a TOT păcatul conştient din viaţa lor, despre care Domnul Însuşi atestă că NU au nevoie de pocăinţă?

Da, chiar astăzi, pe pământ există astfel de oameni evlavioşi. Ei sunt turma adevărată a Domnului. Nicio biserică din lume nu constă în totalitate din astfel de oameni, pentru că fiecare grup în parte din creştinism a fost corupt de profani şi infiltraţi care au fost trimişi de Satan ca să corupă mărturia bisericii. Chiar Isus a avut un Iuda Iscarioteanul în „biserica" lui. Apostolii au avut de asemenea pe Anania, pe Safira şi pe Dima lor. Dar nici unul dintre aceşti oameni n-au avut vreodată putere în biserica din acele zile. Iată cum au păstrat Isus şi apostolii puritatea părtăşiei lor.

Persoanele drepte, pe care Domnul le descrie ca neavând nevoie de nicio pocăinţă, constituie biserica reală a lui Isus Hristos. Ei n-au nevoie de nicio pocăinţă, deoarece ei se judecă tot timpul. Ei îşi ţin socoteli scurte cu Dumnezeu, luptându-se întotdeauna să aibă o conştiinţă care este fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ei sunt grabnici să mărturisească cel mai puţin păcătos gând sau atitudine lui Dumnezeu, şi la fel de grabnici să mărturisească cel mai puţin păcătos cuvânt sau faptă oamenilor.

Astfel trăiesc ei fiecare zi din viaţa lor ca aceia care n-au nevoie de pocăinţă - pentru că trăiesc în pocăinţă constantă. Aceştia şi numai aceştia formează adevărata turmă a Domnului.

Fiecare biserică pe care Domnul o construieşte astăzi trebuie să aibă un nucleu de astfel de „persoane drepte care n-au nevoie de pocăinţă", dacă e să fie o mărturie curată şi puternică pentru Domnul în aceste ultime zile.

Fiecare căzut (oaie pierdută) trebuie să caute să se alăture şi să intre în părtăşie cu o astfel de turmă de oameni evlavioşi şi nu cu orice grup care-şi zice sieşi „biserică".

N-are niciun rost să te angajezi în evanghelizare şi să aduci o oaie pierdută într- un ţarc care e format din nouăzecişinouă de oi care sunt ciuruite de boli şi care se muşcă şi se rup în bucăţi unele pe altele - oi care nu sunt drepte şi care au mare nevoie să se pocăiască ele însele! O oaie pierdută va fi şi mai pierdută dacă ar fi să se alăture unei astfel de părtăşii! O astfel de oaie s-ar afla mult mai în siguranţă afară, în sălbăticie, decât în interiorul unor asemenea biserici


căzute. A aduce oi pierdute în unele biserici din aceste zile este ca şi cum ai introduce oameni bolnavi într-un spital murdar unde ajung să capete boli pe care nu le avuseseră niciodată înainte de a veni în spital!! În primul rând, înainte de a ne angaja în evanghelizare, este necesară o curăţire totală a bisericii în sine.

Fiul pierdut

„Un om avea doi fii................Fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtataă, unde şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare......................Şi-a venit în fire şi a zis "Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi"" (Luca15:11-24).

Acest renegat este diferit. El a fost un fiu care şi-a căutat propriul interes, s-a răzvrătit împotriva tatălui şi a fugit, criticându-l pe tatăl lui şi pe membrii familiei lui. El este acela care îi critică pe bătrâni şi pe fraţii şi surorile din biserică şi care caută să se înalţe pe spesele lor. În această pildă, spre deosebire de cea anterioară, NU Îl vedem pe Dumnezeu plecând după fiul pierdut. El îl lasă pe fiul pierdut să culeagă ce a semănat şi să suporte consecinţele răzvrătirii lui. Şi când fiul ajunge la sfârşit, se întoarce singur înapoi în casa tatălui său. El nu este cărat acasă pe umerii nimănui. El se pocăieşte şi vine singur, bolnav şi sătul de sine însuşi. Dragostea lui Dumnezeu pentru astfel de renegaţi se manifestă în A NU merge după ei, ci a-i lăsa să culeagă ceea ce au semănat, până când ajung la sfârşitul lor înşişi şi apoi se întorc la El în zdrobire şi pocăinţă sinceră.

Cum majoritatea credincioşilor din fiecare biserică sunt carnali, lipsindu-le înţelepciunea, ei nu ştiu să distingă între aceste două tipuri de renegaţi. Pe de o parte, ei caută să-i aducă înapoi pe umeri în biserică pe fiii răzvrătiţi şi îi critică pe bătrâni pentru că nu fac acest lucru. Pe de altă parte, ei ignoră oile pierdute şi nu fac nimic ca să meargă după ele şi să le aducă înapoi. Ei le consolează pe cele care ar trebui mustrate, şi le mustră pe cele care ar trebui mângâiate.

Hrănind fiii şi fiicele răzvrătite (care Şi-au părăsit Tatăl Ceresc şi casa Lui) este cea mai bună cale de a te asigura că niciodată nu se vor reîntoarce la Dumnezeu. Astfel de acte nu sunt acte de milă, ci acte de prostie. Pentru că mulţi caută propria onoare şi reputaţie, în loc să-i mustre pe credincioşii răzvrătiţi, ajung să le spună cuvinte amabile. Cuvintele şi acţiunile lor nu asigură decât faptul că aceşti fii pierduţi stau afară în ţara depărtată chiar mai mult - şi în unele cazuri pentru totdeauna. Sângele acestor fii risipitori, care pier în ţara depărtată şi merg în iad, va fi în final pe mâinile acelora care i-au ajutat şi i-au mângâiat.

(OBSERVAŢIE: În acest punct este necesară o precizare pentru toţi fariseii: Doar pentru că cineva a părăsit grupul TĂU şi s-a alăturat unei alte părtăşii, NU înseamnă că a părăsit casa Tatălui - căci casa Tatălui este mult mai întinsă decât grupuleţul tău mic! Deci, să nu folosiţi această pildă sau paragraful de mai sus ca să vă justificaţi atitudinea fariseică faţă de cineva care a părăsit


grupul tău. Poate că e nevoie să conştientizezi că eşti ca fratele mai mare din pildă şi nicidecum ca tatăl).

Când aceşti fii răzvrătiţi se întorc în biserică, în zdrobire şi pocăinţă adevărată, inimile noastre trebuie să fie larg deschise ca să-i primim înapoi, şi nu trebuie să le permitem să se bălăcească în suferinţa şi tristeţea lor. Aisi se vede clar diferenţa dintre aceia care sunt ca Dumnezeu şi aceia care sunt ca fariseii. Deşi va fi nevoie de timp ca încrederea să fie recâştigată şi ca aceşti fii risipitori să fie reintroduşi în slujirea din biserică, totuşi, în ce priveşte acceptarea şi părtăşia, acestea trebuie să fie IMEDIATE, calde şi din toată inima - exact cum Domnul a descris în pildă, cu ospăţ şi bucurie!

A distinge între cei doi

Marea nevoie din zilele noastre este ca dragostea noastră să fie călăuzită de înţelepciune. Rugăciunea lui Pavel era: „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoaştere deplină şi în orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile cele mai alese" (adică opuse acelor lucruri care sunt numai bune) (Filipeni 1:9,10).

Dacă e să distingem între aceste două tipuri de renegaţi din jurul nostru, va trebui să ne dezvoltăm obiceiul de a asculta tot timpul vocea Duhului Sfânt în duhurile noastre, aşa încât să nu trăim nici după reguli fariseice, nici după compasiune lumească. Dacă ne bazăm pe propria noastră judecată, suntem meniţi să facem greşeli. Avem nevoie să fim smeriţi şi avem nevoie să urâm propria stricteţe şi propria dragoste omenească.

Păstori şi taţi

În biserică există, de asemenea, două tipuri de lideri. Cei buni sunt ca păstorii şi ca taţii. Cei care-şi caută propriul interes sunt ca salariaţii şi ca îndrumătorii. Prin atitudinea noastră faţă de renegaţi putem discerne în care categorie ne potrivim.

La fel cum păstorii adevăraţi din biserică sunt rari, şi părinţii adevăraţi sunt rari. Aşa cum peste tot e plin de salariaţi, şi învăţătorii care-şi caută propriul interes se găsesc la toate colţurile. De ce? Pentru că este mai uşor să fii salariat, decât să fii păstor, şi este mai uşor să fii învăţător într-o biserică, decât să fii părinte în biserică. Ne costă durere în inimă şi povară şi luptă în rugăciune împotriva lupilor şi a vrăjmaşilor care urlă, dacă e să fim părinţi şi păstori. Şi majoritatea oamenilor nu doresc să plătească un asemenea preţ ca să-I slujească Domnului sau ca să zidească biserica. Majoritatea oamenilor încearcă să zidească biserica pe degeaba.

Pavel, ca un părinte adevărat faţă de creştinii corinteni căzuţi, carnali, le-a spus: „Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă sfătuiesc ca pe copiii mei preiubiţi. Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, n- aveţi însă mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie" (1 Corinteni 4:14,15).


Tatăl (din pilda lui Isus) nu şi-a pus fiul pocăit la probă şase luni. Nici nu l-a pus să trăiască în cartierul servitorilor. Nu. El a crezut în el şi a avut speranţă pentru el. „Dragostea... crede toate, nădăjduieşte toate" (1 Corinteni 13:7).

Un tată adevărat niciodată niciodată nu-şi va face de ocară copiii, nici nu le va arăta greşelile lor altora, nici măcar atunci când cad. Totuşi, învăţătorii din şcoli şi colegii se bucură să facă cunoscute altora prostiile comise de elevii lor. Prin atitudinea noastră faţă de greşelile şi căderile altora, putem afla dacă suntem părinţi sau învăţători.

Domnul caută în biserică părinţi şi păstori adevăraţi.

Capitol 11
O BISERICĂ TRIUMFĂTOARE PESTE SATAN

Numai două au fost ocaziile când Isus a vorbit despre biserică - în Matei 16:18 şi 18:17-20. Şi în amândouă aceste ocazii, El a vorbit despre Satan luptând împotriva bisericii. În prima referire, Isus a vorbit despre Satan care atacă biserica direct prin forţele morţii spirituale - prin duhurile rele. În al doilea caz, El a vorbit despre Satan care încearcă să corupă biserica indirect, printr-un frate pe care îl înşeală şi îl capturează şi care devine în mod inconştient agentul lui.

Dar, indiferent de metoda pe care o adoptă Satan, Domnul ne-a dat autoritatea să legăm lucrările Satanice şi să-i eliberăm pe cei capturaţi de el (Matei 16:19; 18:18; 2 Timotei 2:26). Trebuie să exercităm cu toată îndrăznela această autoritate în biserică.

Importanţa revelaţiei divine

Isus i-a spus aici lui Petru că biserica LUI urma să fie zidită pe Stânca pe care Petru tocmai o mărturisise - „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16:16). Petru a primit de la Tatăl acea descoperire despre Isus (versetul 17). Şi noi avem nevoie de revelaţie asupra lui Isus.

O cunoaştere a lui Hristos care vine doar prin studiul Bibliei, sau din auzite, nu este suficientă. „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl" (Matei 11:27 )

- şi numai Tatăl poate să ne dea acea descoperire. Numai atunci vom putea fi capabili să zidim biserica pe aceeaşi fundaţie pe care au zidit-o şi apostolii în timpul lor.

Numai Tatăl ne poate arăta că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a triumfat total peste Satan şi Care are acum toată autoritatea în ceruri şi pe pământ, toate lucrurile fiindu-I puse sub picioare.

Numai Tatăl ne poate arăta că Isus Hristos a venit într-un trup ca al nostru, a fost ispitit în toate aşa cum suntem noi şi, cu toate acestea, nu a păcătuit, ci a biruit total lumea, dându-ne speranţa că şi noi putem să umblăm pe pământ aşa cum a umblat El (1 Ioan 2:6).

Nicio argumentare oricât de extinsă şi niciun raţionament omenesc nu poate înlocui vreodată revelaţia divină.

Păzind biserica de agenţii lui Satan

Isus a spus că biserica pe care El o zideşte are o particularitate distinctivă: Ea învinge porţile Locuinţei Morţilor (forţele morţii spirituale). Pe de altă parte, dacă o biserică este ea însăşi învinsă de forţele morţii spirituale - adică de gelozie, certuri, spirit de competiţie, de căutarea onoarei, de imoralitate, de iubirea de bani, de lumesc, de amărăciune, de mândrie, de aroganţă, sau de


fariseism etc., putem fi siguri atunci că aceea NU este biserica pe care Isus o zideşte.

În fiecare biserică există credincioşi carnali care sunt robi acestor păcate. Dar ei trebuie ţinuţi pentru totdeauna la periferie (în Curtea de afară), astfel încât să nu li se dea nicio slujire, nicio responsabilitate sau putere în biserică. Niciunul dintre noi n-ar trebui să fie vreodată parte a unei biserici care nu caută să lupte mereu împotriva acestor rele.

Satan caută perpetuu să distrugă biserica. Şi el încearcă în majoritatea timpului să facă aceasta infiltrându-se în biserică prin agenţii lui. Iuda vorbeşte despre faptul „căci s-au strecurat printre voi unii oameni rânduiţi de mult pentru condamnarea aceasta" (versetul 4). Asemenea gabaoniţilor care l-au înşelat pe Iosua (Iosua 9), astăzi mulţi sunt cei care i-au înşelat pe bătrâni pretinzând a fi ucenici şi s-au furişat în mijlocul bisericilor neobservaţi. Dar cum au reuşit aceşti oameni să-i înşele pe bătrâni? Probabil pentru că bătrânii au fost copleşiţi de veneraţie, sau cumpăraţi de bogăţiile lor, ori de poziţia lor lumească. În toate denominaţiunile babiloniene, oamenii care au poziţii lumeşti sau avuţii sunt aceia care au capacitatea de a influenţa deciziile luate în grupul lor, chiar dacă ei nu sunt bătrâni. Dar nu trebuie să fie niciodată aşa în mijlocul nostru. Totuşi, dacă nu suntem atenţi, gabaoniţii vor veni şi în biserică.

Dumnezeu poate permite acestor oameni care „s-au strecurat neobservaţi" să fie în biserică pentru o perioadă, să le dea timp să se pocăiască şi să fie convertiţi. Uneori, El poate de asemenea permite aceste infiltrări ca să împlinească sarcina pe care Lucifer a împlinit-o în al treilea cer cu veacuri în urmă. Când s-a răzvrătit şi a căzut, Lucifer a târât în jos după el o treime din îngeri (Apocalipsa 12:4) - şi al treilea cer a fost astfel curăţit de toate elementele rebele. Deci şi astăzi Domnul permite oamenilor care-şi caută propriul interes să intre în biserică, astfel încât, atunci când pleacă, să poată lua cu ei pe alţi oameni nesinceri şi să cureţe astfel biserica de toate elementele rebele! Aceasta este parte a înţelepciunii minunate a lui Dumnezeu.

Putem vedea un exemplu de acest fel în ceea ce Domnul a făcut iar şi iar în bisericile din India. El a aranjat în mod minunat şi iscusit circumstanţele şi i-a demascat şi îndepărtat din mijlocul nostru pe aceia care căutau o poziţie în biserică şi care aveau un spirit polemic şi separator (Vezi Romani 16:17). El i-a prins pe oamenii deştepţi şi mari care au venit în mijlocul nostru „în vicleniile lor" (1 Corinteni 3:19) şi a zădărnicit astfel planurile lor secrete de „deturnare" a bisericii!! Acesta este un semn al grijii Domnului pentru noi şi al dorinţei Lui intense ca în ţara noastră să existe o mărturie pură, nepătată pentru Numele Lui.

Îl lăudăm pe Domnul că El veghează asupra noastră mereu ca să ne protejeze de astfel de atacuri satanice. „Dacă nu păzeşte Domnul cetatea, degeaba veghează cel ce o păzeşte" (Psalmul 127:1). Numai atunci când fraţii locuiesc împreună în unitate, Domnul poate porunci binecuvântarea Lui (Psalmul 133:1)

- şi numai o biserică unită poate triumfa peste porţile Iadului. Deci Duhul Sfânt lucrează cu putere în mijlocul nostru ca să ne păstreze în această unitate.


Acum trebuie să veghem şi să ne rugăm ca Domnul să continue să facă această lucrare şi în viitor. Promisiunea lui veşnică pentru noi este: „Voi scoate din mijlocul tău pe cei încântaţi de mândria ta......şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului" (Ţefania 3:11,12). Biserica poate fi zidită în unitate numai cu oameni smeriţi, modeşti.

Nu este sarcina noastră să alungăm pe cineva din biserică dintr-un zel omenesc

- căci „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1:20). Nu. Însărcinarea noastră este să-i primim pe toţi aceia care vin la noi şi să le arătăm calea vieţii. Dar Domnul este gelos să-Şi păstreze biserica în puritate şi de aceea El Însuşi îi va demasca şi îndepărta pe oamenii care îşi caută propriul interes, în modul Lui specific şi în timpul ales de El, la fel cum tot El a fost Cel Care i-a izgonit din templu pe schimbătorii de bani la timpul potrivit.

Isus a vorbit în Matei 18:17-20 despre un frate care păcătuieşte şi aduce astfel murdărie în biserică. Trebuie să ne amintim că un astfel de frate nu este de obicei conştient de faptul că el a devenit un instrument în mâinile lui Satan. De aceea a spus Isus că trebuie mai întâi să mergem şi să vorbim cu el în taină, ca SĂ-L CÂŞTIGĂM. Acesta este întotdeauna ţelul nostru: Să-l câştigăm pe frate - să-l câştigăm din mâna lui Satan, şi pentru Domnul şi biserica Lui. Dacă nu ascultă, trebuie să încercăm să-l câştigăm din nou, de data aceasta cu încă unul sau mai mulţi fraţi. Dacă tot nu ascultă, atunci trebuie să spunem bisericii despre el. Şi dacă nu ascultă nici măcar de biserică, atunci trebuie scos afară din părtăşie ca să-şi poată vedea nevoia şi să se pocăiască, astfel încât alţii să nu fie pângăriţi de spiritul lui.

Trebuie să fim tari în Domnul, să ne rugăm şi să legăm aceste lucrări ale lui Satan pentru ca lucrarea lui Dumnezeu în bisericile din India să înainteze nestingherită. Trebuie de asemenea să învăţăm să iertăm grabnic şi total fiecare frate, astfel încât Satan să n-aibă niciun câştig în vieţile noastre (2 Corinteni 2:11).

Cunoscând tacticile lui Satan

Dacă e să ducem un război spiritual eficient, nu trebuie să fim ignoranţi faţă de strategiile lui Satan, tertipurile şi tacticile lui.

Din modul în care Satan l-a ispitit pe Isus cu mâncare în pustie, concluzionăm că Satan va căuta să ne ispitească de asemenea şi pe noi prin dorinţele legitime ale trupurilor noastre. Isus le-a spus ucenicilor să se ferească de îngrijorarea prea mare cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte. Dacă mâncarea sau hainele sofisticate ne stăpânesc în vreun fel, atunci cu siguranţă Satan va avea putere asupra noastră, pentru că împărăţia noastră va fi atunci din această lume.

Trebuie să fim atenţi să nu ne formăm fetiţele din bisericile noastre în aşa fel încât să fie captivate de îmbrăcămintea drăguţă, ca nu cumva, crescând, să fie captivate de Satan.


Lucifer a devenit Satan când el (ca şi conducător al îngerilor) a început să se considere pe sine drept cineva important între îngeri (Ezechiel 28:11-18; Isaia 14:12-15). Acesta este modul în care Satan intră de asemenea în inimile multor credincioşi. Ori de câte ori un frate începe să gândescă că el este cineva important în biserică, este clar că el a fost contaminat de spriritul lui Satan.

Atunci va fi ineficient pentru războiul spiritual, chiar dacă credincioşii superficiali din jurul lui îi hrănesc egoul făcându-l să se simtă important!!

Când un frate vorbeşte timp îndelungat în întâlniri, dincolo de măsura conţinutului spiritual şi debordează cunoaşterea lui Biblică în faţa fraţilor şi surorilor umili din biserică îndelung încercaţi, acesta este un indiciu clar că el a început să simtă că este cineva important şi că este superior altora. Acesta este spiritul Satan. Mai mult, am văzut adesea că un astfel de frate nu are biruinţă nici măcar asupra unui lucru elementar, cum ar fi să nu se lase ofensat. Dacă după întâlnire este îndemnat să fie scurt, el se ofensează. Este evident că astfel de fraţi nu trăiesc într-o judecată de sine constantă pentru că, dacă ar fi fost aşa, ar fi simţit Duhul convingându-i de mândria şi de aroganţa lor.

Aceştia sunt fraţii pe care Diavolul îi face agenţii lui. Dar noi trebuie să păstrăm biserica în puritate, deci trebuie să continuăm să sfătuim astfel de fraţi tărăgănaţi să fie succinţi - chiar dacă ei continuă să se simtă ofensaţi de îndemnurile noastre. Aceia care au amărăciune şi ţâfnă în duhurile lor n-ar trebui să vorbească în adunările bisericii mai mult decât un minut. Şi în acel un minut permiteţi-le să-şi mărturisească speranţa că vor deveni curând credincioşi cu toată inima şi că se vor descotorosi de atitudinile păcătoase.

Când Isus Şi-a avertizat ucenicii împotriva folosirii titlurilor, El îi avertiza exact asupra aceluaişi spirit Satanic care caută să se înalţe deasupra celorlalţi din biserică. Un „Reverend" este mai mare decât un frate obişnuit. Un „Pastor" este de asemenea mai mare decât un frate obişnuit. Dar Isus a spus că noi toţi suntem meniţi a fi doar fraţi obişnuiţi. Lăsaţi-i pe Babilonieni să-şi păstreze titlurile. Noi să le evităm chiar şi în spirit. Caută să fii întotdeauna fratele cel mai mic din biserică în spirit şi nu numai că tu însuţi vei fi în siguranţă dar vei fi de asemenea eficient în lupta ta împotriva lui Satan.

Lucifer a fost de asemenea nemulţumit de circumstanţele în care l-a pus Dumnezeu. Aşa a devenit el Diavolul. Acest spirit de nemulţumire este ceea ce Satan răspândeşte acum în inimile oamenilor din întreaga lume. Şi mulţi, mulţi credincioşi s-au contaminat de asemenea cu această infecţie.

Nu e nimic greşit în îmbunătăţirea circumstanţelor pământeşti, materiale. Dar când vezi un alt frate având mai mult decât tine, nu-l invidia, nu dori ceea ce are el, şi nu aştepta niciun dar de la el. Fii mulţumit cu ceea ce i-a făcut plăcere lui Dumnezeu să-ţi dea. „Cel care urăşte mita va trăi" (Proverbe 15:27b). Nu fii ignorant faţă de tertipurile lui Satan. În momentul în care eşti nemulţumit de salariul tău, de casa ta, de culoarea pielii tale sau de orice lucru de acest fel, tu îţi deschizi uşa inimii lui Satan.

Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sîngelui


„Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în LOCURILE CEREŞTI" (Efeseni 6:12).

Cu 3500 de ani în urmă, Moise a coborât de pe Muntele Sinai şi le-a adus israeliţilor o promisiune de la Dumnezeu a unei împărăţii pe acest pământ. Dar acum 2000 de ani, Isus a venit din cer şi ne-a adus promisiunea unei împărăţii cereşti. Aceasta este diferenţa fundamentală între Noul Legământ şi cel vechi. Dacă nu înţelegem aceasta, nu vom putea duce un război eficient împotriva lui Satan.

Împărăţia noastră nu este din această lume. Şi deci noi nu trebuie să ne luptăm sau să ne certăm NICIODATĂ, NICIODATĂ cu fiinţele umane pentru niciun lucru. Aceasta este condiţia Numărul Unu a războiului spiritual eficient. Una din căile principale prin care încearcă Satan să-i abată pe credincioşi de la chemarea lor, este făcându-i să se lupte sau să se certe cu alţii - cu rudele sau cu vecinii, cu fraţii şi surorile lor. Şi, fără excepţie, cearta va consta în unele lucruri materiale. În acest mod, el reuşeşte să-i tragă pe credincioşi în jos, din poziţia lor cerească către această lume şi problemele ei, făcându-i astfel ineficienţi în lupta împotriva lui.

Dacă vrei să lupţi eficient împotriva lui Satan şi să zideşti biserica, hotărăşte-te să nu te implici niciodată într-o dispută cu nicio fiinţă umană, ori cu privire la vreun lucru pământesc. Nu trebuie să ducem nici măcar bătălii imaginare în mintea noastră cu alţii. Nu trebuie să avem nici măcar o singură plângere împotriva cuiva.

Şi nu trebuie să avem nicio pretenţie interioară faţă de cineva. Nu trebuie, de exemplu, să avem pretenţia ca oamenii să ne trateze cu respect, cu consideraţie, să ne arate dragoste, sau să nu ne păcălească ori să ne înşele etc.. Nu trebuie să avem astfel de aşteptări nici măcar de la partenerii noştri de căsnicie. Toate aceste dispute, plângeri şi pretenţii sunt indicii că împărăţia unei persoane este din lumea aceasta şi acea persoană i-a dat lui Satan un loc în inima ei. Şi astfel de oameni sunt sortiţi să ducă o viaţă mizerabilă.

Dumnezeu este Singurul cu care avem a face (Evrei 4:13). Toate circumstanţele noastre (inclusiv modul în care alţii ne tratează) sunt proiectate de Tatăl nostru iubitor tocmai pentru binele nostru - ca să ne potrivească asemănării Fiului Său. De aceea nu avem loc pentru nicio plângere împotriva nimănui, ci loc destul pentru a-L lăuda tot timpul pe Dumnezeu.

Duhul de Laudă

În fiecare dintre cele 7 priviri fugare asupra cerului date în cartea Apocalipsa, îi vedem pe locuitorii cerului lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu cu voci răsunătoare - uneori aşa de răsunătoare ca tunetele şi ca zgomotul unor ape multe. Aceasta este atmosfera cerului - una de laudă continuă, fără nicio plângere sau pretenţie. Şi aceasta este atmosfera pe care Duhul Sfânt doreşte


să o aducă în inimile noastre, precum şi în casele şi în bisericile noastre. Aşa va fi Satan alungat din toate aceste locuri.

Am citit despre un frate arzător (care a trăit în secolul trecut) care obişnuia să-L laude adeseori pe Dumnezeu cu „Aleluia" spus cu voce tare. Într-o zi, unul din creştinii cumpătaţi, morţi, din jurul lui, care a fost iritat de spiritul lui de laudă, l-a întrebat ce ar face fratele dacă Dumnezeu l-ar trimite în final în iad. La aceasta, fratele a răspuns: „Dacă merg în iad, voi continua să strig „Aleluia" şi laudele lui Dumnezeu acolo până când Diavolul îmi va spune să ies din Iad, ca nu cumva să-i contaminez şi pe alţii din iad cu spiritul de laudă!!"

Nu, nu e niciun loc în Iad pentru aceia care au un spirit de laudă! Aceia care merg în Iad sunt cei plini de plângeri şi de pretenţii împotriva altora. Ei au fost aşa când erau pe pământ şi duc cu ei natura rea şi când părăsesc pământul.

Satan a paralizat marea majoritate a creştinilor şi i-a făcut ineficienţi în războiul spiritual împotriva lui pentru că a reuşit să-i infecteze cu spiritul murmurării şi al plângerii împotriva fraţilor şi surorilor lor, împotriva rudelor şi vecinilor lor, împotriva circumstanţelor şi chiar împotriva lui Dumnezeu Însuşi.

Îl biruim pe Satan, când ascultăm următoarele îndemnuri:

  • "Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi într-UN SINGUR TRUP, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi recunoscători" (Coloseni 3:15).
  • "Vă îndemn deci să faceţi mulţumiri PENTRU TOŢI OAMENII (1 Timotei 2:1).
  • "Mulţumiţţi totdeauna Celui care este Dumnezeu şi Tatăl, PENTRU TOATE, în Numele Domnului nostru Isus Hristos" (Efeseni 5:20).

Suntem îndemnaţi înainte de toate să fim recunoscători pentru toţi aceia pe care Dumnezeu i-a chemat în Trupul lui Hristos. Dacă alegerea ar fi fost lăsată nouă, poate că noi n-am fi chemat pe mulţi dintre aceia pe care i-a chemat Dumnezeu - în special pe aceia care aparţin unui alt grup decât al nostru!!! Dar înţelepciunea lui Dumnezeu fiind mai înaltă decât a noastră, aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, El a avut în mod evident o părere diferită despre ei decât o avem noi. Şi dacă suntem înţelepţi, noi ne vom realinia gândirea în aceeaşi line cu a lui Dumnezeu.

O dată ce am învăţat să fim recunoscători pentru fraţii şi surorile noastre din Trupul lui Hristos, putem învăţa apoi să aducem mulţumiri pentru toţi oamenii şi apoi pentru toate circumstanţele noastre. Ştim că Tatăl nostru Ceresc controlează în mod suveran toţi oamenii şi toate circumstanţele. Dacă noi credem cu adevărat acest lucru, atunci cu siguranţă Îl vom lăuda tot timpul pe Dumnezeu, şi vom dovedi astfel că împărăţia noastră este din cer şi nu din această lume. Atunci Satan îşi va pierde puterea asupra noastră. Numai atunci vom fi capabili să ducem un război eficient împotriva lui.

Există un cuvânt minunat scris în Apocalipsa 12:8, că nu s-a găsit niciun loc în cer pentru Satan şi demonii lui. Aşa trebuie să fie şi în viaţa noastră - în inima


noastră, în casa noastră şi în biserica noastră. SATAN ŞI OŞTILE LUI NU TREBUIE SĂ GĂSEASCĂ NICIUN LOC ÎN NICIUNUL DINTRE ACESTE LOCURI.


Capitol 12
NICIUN OM NU SE POATE LĂUDA ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU

"Nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu .....pentru ca, după cum este scris:

„Cine se laudă să se laude în Domnul"." (1 Corinteni 1:29,31).

Dumnezeu face totul în aşa fel încât niciun om nu va putea vreodată să se laude în veşnicie cu privire la ceva ce el însuşi a făcut sau a realizat. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi El nu va da slava Sa nimănui altcuiva (Isaia 42:8).

Când tânărul conducător bogat a plecat de la Domnul pentru că nu era dispus să renunţe la bogăţiile lui, Isus le-a spus ucenicilor Săi că unei persoane bogate îi este la fel de greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu, după cum îi este unei cămile să intre pe urechile acului. Ucenicii L-au întrebat atunci pe Domnul cine putea fi salvat în aceste condiţii. Răspunsul Domnului a fost că este imposibil pentru om să se salveze singur. Numai Dumnezeu poate salva omul (Citiţi Marcu 10:24-27).

O persoană bogată nu este doar una care are o mulţime de bani. Cineva poate fi bogat în multe feluri - în talente, în cunoaşterea Bibliei, în opinia cuiva despre propria spiritualitate şi în multe alte moduri.

Împărărţia lui Dumnezeu este foarte, foarte mare. Dar poarta de intrare în ea este la fel de îngustă ca urechile unui ac. Pentru o cămilă este imposibil să intre prin ea. Dar ceea ce este imposibil pentru o cămilă este cel mai uşor lucru pentru o amibă (cea mai mică dintre creaturi). Totul este o chestiune de mărime.

Mândria este cea care îl face pe un om să fie bogat şi îl împiedică să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Şi mândria este un lucru aşa de subtil şi de rău încât omului îi este imposibil să se salveze de ea. Putem să ne pocăim de multe păcate şi chiar să obţinem biruinţa asupra mâniei, asupra poftei ochilor, iubirii de bani şi asupra multor altor păcate. Dar la capătul a toate, încă e posibil să fie mândria pentru mântuirea şi biruinţa noastră. E posbil să avem adânc înrădăcinată în duhul nostru o atitudine care spune: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni", sau chiar ca alţi creştini din alte denominaţiuni (Vezi Luca 18:11).

Este imposibil ca noi să ne salvăm singuri de păcatul mândriei. Numai Dumnezeu ne poate salva. Trebuie să recunoaştem acest lucru şi smeriţi să ne supunem spre cercetare lui Dumnezeu şi să-I cerem să ne salveze. Ori dacă nu, la sfârşitul vieţii noastre vom descoperi că, în ciuda tuturor experienţelor noastre de „biruinţă" şi de „a fi în Trupul lui Hristos" nu am fost decât farisei de primă mână.

Aşa că întrebăm şi noi cu ucenicii: „Cine poate atunci să fie mântuit?" Şi Domnul ne răspunde la fel cum le-a răspuns şi lor: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu" (Marcu 10:26,27).


Mântuirea, aşa cum este descrisă în Noul Testament, are trei timpuri - trecut, prezent şi viitor. Dacă suntem născuţi din nou, am fost deja mântuiţi de PEDEAPSA păcatului. Acum trebuie să fim salvaţi de PUTEREA păcatului. Şi într-o zi, când Domnul nostru se va întoarce în slavă, vom fi salvaţi de însăşi PREZENŢA păcatului.

Şi fiecare dintre aceste aspecte ale mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efeseni 2:8,9).

Iona a fost eliberat din burta peştelui numai atunci când a recunoscut într-un final că „mântuirea este a Domnului" (Iona 2:9). Următorul verset declară:

„Domnul a vorbit peştelui, şi peştele a vărsat pe Iona pe pământ" . Dumnezeu a aşteptat până când Iona a recunoscut că nu se putea salva singur. Şi El continuă să aşteapte îndelung până când şi noi recunoaştem că nu ne putem salva singuri de niciun păcat sau din nicio situaţie dificilă. Atunci El porunceşte eliberarea pentru noi aşa cum a făcut pentru Iona.

Când ne găsim într-o situaţie „închisă", aşa cum a fost cea în care era Iona, dacă în locul plânsetelor şi murmurărilor am aduce doar mulţumiri Domnului şi am mărturisi că mântuirea vine numai de la Domnul, vom găsi eliberarea venind mai curând.

Mântuirea nu este un program de perfecţionare personală. Acesta ne poate schimba numai în exterior. Lucrarea lui Dumnezeu ne schimbă în interior.

Dumnezeu lucrează într-un asemenea mod încât omul nu poate niciodată să se fălească cu nimic. Dacă e să experimentăm mântuirea de păcat, atunci trebuie să fim salvaţi de la a ne făli cu ceva ce Domnul a făcut pentru noi - inclusiv cu victoria pe care El ne-a dat-o asupra păcatului.

Cu cât suntem mai mici (în proprii noştri ochi), cu atât mai uşor este pentru noi să obţinem „intrare din belşug în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos" (prin urechile acului) (2 Petru 1:11). Şi o dovadă că suntem cu adevărat mici în proprii noştri ochi este aceea că niciodată nu dispreţuim o altă fiinţă umană - oricare ar fi religia sau denominaţiunea acesteia, sau lipsa ei de lumină (asupa adevărurilor pe care noi le-am înţeles). Chiar atunci când ne uităm la cea mai rea dintre toate fiinţele umane, ne vom spune: „Sunt ceea ce sunt numai prin harul lui Dumnezeu".

Isus s-a referit întotdeauna la Sine ca la „Fiul Omului" - sau, cu alte cuvinte, ca la „un om obişnuit". Aceasta este ceea ce şi noi trebuie să recunoaştem tot timpul că suntem. Dacă am fost salvaţi de pedeapsa păcatului, numai şi numai mila lui Dumnezeu ne-a dat această salvare. Dacă acum suntem salvaţi de sub puterea păcatului, şi acest lucru este de asemenea rezultatul milei şi harului lui Dumnezeu oferit nouă în mod gratuit.

Deci ce avem cu care să ne fălim? Nimic.


Să luăm o ilustrare: Dacă alţii ar admira o pictură frumoasă pe care ai pictat-o tu, ai putea fi tentat să fii mândru de realizarea ta. Dar când ei admiră ceea ce altcineva a pictat, cum ai mai putea fi ispitit să te mândreşti. Am putea folosi această ilustrare pentru lucrarea de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în viaţa noastră. Dacă noi suntem aceia care ne-am îndreptat sau ne-am sfinţit, atunci am putea fi mândri de acest lucru. Dar dacă Dumnezeu este Acela Care a făcut această lucrare în noi, atunci cum am putea fi vreodată mândri de ea?

Care este calitatea „sfinţirii" noastre? Este ea doar o lucrare de îmbunătăţire morală? Dacă-i aşa, înseamnă că n-am trăit nimic divin sau supranatural în viaţa noastră, ci doar am făcut ceea ce orice om cu puţin discernământ poate face. Dar dacă a avut loc o lucrare autentică a lui Dumnezeu în viaţa noastră, atunci înseamnă că ni s-a dat viaţă veşnică (natura lui Dumnezeu) - şi aceasta este un dar gratuit de la Dumnezeu (Romani 6:23). (Natura lui Dumnezeu nu poate fi în niciun caz fabricată de noi). Şi dacă ceea ce am devenit este rezultatul darului gratuit al lui Dumnezeu, atunci toată fala se exclude.

Deci dacă eşti mândru de biruinţa ta asupra păcatului, atunci înseamnă că ai fabricat-o singur!! În acest caz, biruinţa ta este inutilă şi, cu siguranţă, nu este lucrul autentic. Şi cu cât o arunci mai repede de la tine, cu atât mai bine. Caută în schimb să fii părtaş naturii divine.

Pavel spunea că el nu doreşte să fie găsit ca având o dreptate care era făcută de el însuşi, ci doar cu dreptatea care vine de la Dumnezeu (produsă de Dumnezeu) prin credinţa în Hristos (Filipeni 3:9).

În Romani, vedem dezvoltarea mesajului evangheliei capitol după capitol. Iată o schiţă succintă a primelor capitole:

  • Capitolele 1 la 3 - Vinovăţia omului făcută clară.
  • Capitolul 4 - Îndreptăţirea (a fi declarat drept de Dumnezeu) prin credinţă.
  • Capitolul 5 - Acum avem libertate de acces la Dumnezeu prin sângele lui Hristos.
  • Capitolul 6 - Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Hristos astfel încât nu mai trebuie să păcătuim deloc.
  • Chapter 7 - Suntem eliberaţi de Lege şi de o atitudine legalistă în raport cu viaţa creştină.
  • Capitolul 8 - Putem acum să trăim în Duh şi zilnic să dăm morţii poftele firii pământeşti.

Rezultatul unei astfel de mântuiri este că „noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Romani 8:37). Totuşi, pericolul, la sfârşitul tuturor acestora, este că noi ne putem imagina că această lucrare de mântuire este PROPRIA NOASTRĂ realizare.

Şi aşa, avem încă trei capitole minunate care urmează după Romani 8, care explică că mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Deşi aceste capitole (Romani 9 la 11) se referă, în principal, la relaţiile


lui Dumnezeu cu Israel sub Vechiul Legământ, Duhul Sfânt caută să aplice aceste adevăruri vieţii noastre de astăzi.

Romani 9 - Suveranitatea lui Dumnezeu

Cei doi fii ai lui Avraam, Ismael şi Isaac au crescut în aceeaşi casă cu acelaşi tată. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a ales numai pe unul dintre ei - pe Isaac (Romani 9:7). Şi aceasta, nu pentru că Dumnezeu este părtinitor, ci pentru că El este suveran. El are dreptul absolut ca şi Creator al universului să facă exact ceea ce El doreşte şi să aleagă pe oricine Îi place pentru orice lucrare. Nimeni nu poate chestiona dreptul Lui, pentru că El a creat toate lucrurile pentru plăcerea Lui şi, aşa cum spune Pavel (la sfârşitul acestor trei capitole glorioase)

„Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate" (Romani11:36).

Isaac a avut doi băieţi, Esau şi Iacov, care au crescut în aceeaşi casă cu aceeaşi părinţi. Totuşi, Dumnezeu l-a ales doar pe mai tânărul Iacov. „Căci, măcar că ei nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău, - ca să rămână hotărârea lui Dumnezeu potrivit alegerii, nu prin fapte, ci prin Cel care cheamă - i s-a zis:

„Cel mai mare va sluji rob celui mai mic" (Romani 9:11, 12). În această acţiune a lui Dumnezeu nu a fost nimic nedrept, pentru că El este Conducătorul suveran al universului.

Moise şi Faraon au trăit amândoi în Egipt, în aceeaşi perioadă şi în acelaşi palat. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să fie un profet al Lui. Şi Faraon a fost ridicat, „pentru ca Dumnezeu să-Şi arate în el puterea Lui şi pentru ca Numele Lui să fie vestit pe tot pământul" (Romani 9:17), prin împietrirea inimii lui Faraon şi prin judecăţile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui.

În toate aceste trei exemple vedem suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea oamenilor. Avem nevoie să vedem aceeaşi suveranitate la lucru şi în mântuirea noastră. De ce te-a ales Dumnezeu pe tine şi nu pe una din rudele tale - fratele tău, sora ta, unchiul tău, etc.? Oare pentru că ai fost mai bun decât ei? Categoric nu. Poate că tu ai fost un escorc şi un ipocrit mai mare decât ei (aşa cum a fost Iacov). Totuşi, Dumnezeu te-a ales pe tine. Este har şi milă totală.

Ce vom spune în lumina a toate acestea? Nu ne putem decât pleca înaintea acestui Dumnezeu Atotputernic şi Suveran şi să ne închinăm Lui cu toată inima noastră şi să recunoaştem că numai El este singurul vrednic de laudă şi că mântuirea noastră se datorează în întregime (100%) harului Său. Este adevărat că noi am acceptat ceea ce El ne-a oferit. Dar lucrarea a fost în întregime a Lui.

Nu e nimic care să smerească până la pământ un om ca suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea copiilor Lui. Tocmai de aceea oamenii inteligenţi o găsesc greu de acceptat şi se luptă împotriva ei şi încearcă să întoarcă Scripturile ca să le facă să însemne ceea ce ele nu înseamnă.

Nu pentru că un om se hotărăşte să fie copil al lui Dumnezeu (sau să fie sfânt), sau pentru că el decide să alerge în credincioşie ajunge să fie salvat. Ci numai


pentru că Dumnezeu i-a arătat mila Sa. Dumnezeu este Acela care „ne dă pocăinţa spre viaţă" şi El este Cel Care „lucrează în noi şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea" (Faptele Apostolilor 11:18; Filipeni 2:13). Cu ce ne mai lăudăm atunci?

Iată ce spune Romani 9:16: „Nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă".

Şi iată ce spune 1 Corinteni 4:7: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l- ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?"

Memorează aceste două versete şi ţine-le întotdeauna în inimă. Ele te vor ajuta să te menţină tot timpul mic în proprii tăi ochi. Naşterea din nou nu vine prin voia cărnii (a hotărârii omeneşti), ci prin voia lui Dumnezeu (hotărâre Cerească) (Ioan 1:13).

Isus le-a spus ucenicilor: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan 15:16). Înţelegem noi acest fapt?

Foarte adesea ne imaginăm că NOI am fost aceia care L-au acceptat pe Domnul ca Mântuitor al nostru şi că aceasta face diferenţa dintre noi şi necredincioşi. Este bine pentru noi de aceea să ne amintim că Dumnezeu a fost Cel care ne-a ales pe noi. Şi El ne-a ales în Hristos înainte să ne naştem - de fapt, chiar înainte ca El să creeze lumea!! (Efeseni 1:4).

De la început până la sfârşit, mântuirea noastră este 100% de la Dumnezeu - aşa încât niciun om să nu se poată lăuda într-o zi în prezenţa lui Dumnezeu.

Ai făcut ceva minunat pentru Domnul şi pentru împărăţia Lui? Dacă da, atunci fă tot posibilul să uiţi. Recunoaşte că n-ai fi putut face nimic dacă Dumnezeu nu ţi-ar fi dat sănătate, putere, inteligenţă, daruri, talente, oportunităţi, cunoaşterea Cuvântului Lui şi a Lui Însuşi etc., etc.. Lista este nesfârşită. Cum te mai poţi lăuda atunci?

Când suntem preocupaţi de cât de spirituali am devenit sau de cât de mult am făcut pentru Domnul, noi suntem deja farisei. Un ucenic adevărat este unul care e preocupat tot timpul de Însăşi Persoana Domnului.

Sunt multe lucruri pe care Dumnezeu le face fără să ne dea nicio explicaţie. Sunt multe rugăciuni pentru care răspunsul Lui este „Nu" şi noi nu înţelegem de ce. Este la fel de imposibil ca Dumnezeu să ne explice toate lucrările Lui cu noi, după cum ar fi să cuprinzi Oceanul Indian într-o ceaşcă. Înţelepciunea lui Dumnezeu este ca un ocean. Dar mintea noastră este ca o ceşcuţă.

Scriptura spune: „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?" (Romani 9:19,20). Când suntem mici în proprii ochi nu avem nicio plângere cu privire la căile lui Dumnezeu. Doar ne supunem lui Dumnezeu, chiar dacă nu înţelegem metodele Lui, pentru că acceptăm suveranitatea Lui.

Romani 10 - Dreptatea lui Dumnezeu


Israel a avut un mare zel pentru Dumnezeu (Romani 10:3) - dar era un zel fără o cunoaştere a lui Dumnezeu, fiindcă ei n-au înţeles că dreptatea lui Dumnezeu nu putea fi produsă de propriile lor eforturi. Acest lucru a fost esenţial acolo unde au căzut. Şi tocmai acolo mulţi creştini care urmăresc dreptatea cad şi astăzi. Ei doresc să fie sfinţi, dar ei urmăresc aceasta cu un zel omenesc, care-i face trufaşi şi aroganţi faţă de alţii.

„...Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu" (Romani10:3).

Dreptatea noastră proprie (lucrările noastre cele mai bune) sunt toate ca zdrenţele mânjite în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Ele sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu - şi de aceea trebuie aruncate. Auto-îndreptăţirea este ceea ce l-a transformat pe fratele mai mare (din povestea fiului risipitor) într-un fariseu. În prima parte a pildei, fratele mai tânăr este cel aflat în afara casei tatălui. Dar la sfârşitul poveştii, fratele mai bătrân este cel aflat afară, în timp ce fratele mai tânăr este îmbrăcat şi se veseleşte înăuntru. Isus expune în mod constant auto-îndreptăţirea ca pe cel mai rău dintre toate păcatele - mai rău chiar şi decât adulterul sau crima. Cu toate acestea, foarte puţini creştini înţeleg seriozitatea acestui păcat.

Auto-îndreptăţirea este aceea care-l face pe un creştin să-i privească de sus pe alţi creştini şi tot ea îi face pe predicatori să le predice altora, fără să se judece pe ei înşişi înainte. Astfel de atitudini sunt ca zdrenţele murdare în ochii lui Dumnezeu.

Este dreptatea ta ceva ce Dumnezeu a lucrat în tine făcându-te părtaş naturii Lui, sau este ceva ce tu ai obţinut scrâşnind din dinţi, trezindu-te la 4.30 a.m. în fiecare dimineaţă, prin post şi rugăciune şi prin autocontrol logic? Umilinţa este testul.

Dumnezeu este hotărât ca nicio carne să nu se poată lăuda în przenţa Lui în veşnicie. Deci, dreptatea pe care ai produs-o tu însuţi, prin eforturile tale proprii, nu va valora nimic în ziua de pe urmă. Ai putea măcar să înţelegi acest lucru acum.

Chiar la începutul vieţii noastre creştine, Dumnezeu ne declară drepţi datorită credinţei noastre în Hristos. Altminteri, noi n-am putea nici măcar să stăm înaintea Lui. Şi apoi, Dumnezeu ne sfinţeşte, făcându-ne din ce în ce mai mult părtaşi naturii Lui. El este Cel care ne dă harul să fim credincioşi şi de neînduplecat în momentele de ispitire, aşa încât să nu păcătuim. El este Cel Care ne dă abilităţile şi darurile Duhului prin care putem să-L slujim şi putem fi folositori în via Lui. Vedem deci că mântuirea, de la început până la sfârşit, este de la Dumnezeu - 100%.

„Iar Isaia este foarte îndrăzneţ şi zice: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau, M-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de Mine" (Romani 10:20). Acestea sunt cuvinte pe care majoritatea creştinilor nici nu ştiu că le regăsesc în Noul Testament. Pavel spune acolo că Isaia a fost foarte îndrăzneţ să facă o


asemenea afirmaţie - şi putem fi siguri că Isaia a fost foarte îndrăzneţ, pentru că afirmaţia se îndreaptă împotriva seminţei fiecărui fariseu autoîndreptăţit din toate timpurile.

Oamenii smeriţi, însă, nu au nicio problemă în a accepta aceste fapte pentru că ei recunosc că mântuirea lor începe şi se sfârşeşte în Dumnezeu. Isus este Autorul credinţei lor (Acela Care a început-o în viaţa lor) şi El este de asemenea Împlinitorul credinţei lor (Acela care o va duce la desăvârşire) (Evrei 12:2). Deci ei nu au nimic cu care să se laude.

Romani 11 - Credincioşia lui Dumnezeu

Primii creştini crezuseră că, în final, Dumnezeu respinsese Israelul şi că promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam fusese anulată. Dar Duhul Sfânt spune, prin apostolul Pavel, foarte clar că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte" (Romani 11:2).

„Dacă unii n-au crezut, necredincioşia lor nu va anula credincioşia lui Dumnezeu" (Romani 3:3).

Dumnezeu este credincios promisunilor Lui şi de aceea în acest secol El a adus înapoi sămânţa lui Avraam în ţara Israel, după ce au rătăcit prin multe alte ţări timp de peste 25 de secole.

„Tot aşa şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit alegerii harului" (Romani 11:5). Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Lui. Chiar dacă asupra Israelului a venit o împietrire în acest timp, într-o zi „tot Israelul va fi mântuit" (Romani 11:25,26).

Dumnezeu este milostiv chiar şi faţă de aceia care L-au răstignit pe Fiul Lui. Noi care suntem sub Noul Legământ putem înţelege ceva din aceasta, şi ne putem găsi odihna în credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile Lui. Nicio promisiune pe care El a făcut-o lui Avraam cu privire la sămânţa lui nu a eşuat şi nici nu va eşua. Şi nicio promisiune pe care El a făcut-o copiilor Lui nu va eşua vreodată. Credincioşia lui Dumnezeu ne va însoţi până la sfârşitul vieţii noastre, şi până când Isus va veni din nou.

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos" (Filipeni 1:6).

„Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea" (2 Timotei 1:12).

Romani 12 - Singurul răspuns potrivit

În lumina acestor atribute ale lui Dumnezeu pe care le-am văzut, ce vom face noi? Vom profita noi de bunătatea Lui şi vom merge înainte păcătuind chiar mai mult? Departe de noi să stea gândul de a ne folosi aşa de bunătatea şi mila lui Dumnezeu


Pavel spune că, în lumina tuturor îndurărilor lui Dumnezeu pe care le-a turnat peste noi, singurul răspuns potrivit pe care-l putem da este:

· (1) Să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu; şi

· (2) Să ne aducem mintea să fie reînnoită în fiecare zi, ca să gândească la fel ca El, în loc de a gândi ca lumea.

Astfel vom putea să deosebim şi să împlinim voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa noastră (Romani 12:1,2).

Există creştini mediocri, egoişti (aşa cum întotdeauna au existat) care se pot gândi doar la cum să se folosească de bunătatea şi harul lui Dumnezeu şi care, prin urmare, tratează păcatul cu uşurinţă, pentru că ei ştiu că Dumnezeu este foarte milostiv şi iertător. Dar orice credincios având cel mai mic sentiment de recunoştinţă îşi va dori să nu mai păcătuiască niciodată din nou, şi să poată trăi viaţa întreagă pentru Domnul, având în vedere că :

· (1) Domnul i-a iertat toate păcatele comise din zilele de dinaintea întoarcerii la Dumnezeu;

· (2) Domnul a fost chiar mai milostiv în iertarea multor păcate pe care le- a comis după ce s-a convertit (inclusiv pe acelea pe care le-a comis în mod conştient);

· (3) Domnul a promis ca niciodată să nu-Şi mai amintească păcatele şi nebuniile lui;

· (4) Domnul i-a acoperit păcatele de ochii altora, protejându-i demnitatea;

· (5) Domnul nu ascultă acuzaţiile lui Satan sau ale vreunuia dintre agenţii lui Satan (care cunosc eşecurile lui trecute) emise împotriva lui.

· (6) Domnul l-a binecuvântat iar şi iar în moduri în care el nu a meritat.

· (7) Domnul este întotdeauna de partea lui împotriva lui Satan.

O astfel de dragoste zdrobeşte chiar şi inima cea mai aspră şi o face doritoare să trăiască totalmente şi numai pentru Dumnezeu de acum înainte. Noi nu ne predăm Domnului pentru că El ne ameninţă cu foc şi judecată. Nu. Bunătatea imensă a lui Dumnezeu este cea care ne câştigă inimile. Aceasta este calea lui Dumnezeu.

Omul care primise un talant şi-a îngropat talantul, deoarece s-a gândit că stăpânul său era „un om aspru" şi exigent (Luca 19:21). Nu acela era adevărul, dar pentru că el aşa crezuse şi-a irosit viaţa. Deci, la fel este cu mulţi credincioşi care gândesc că Dumnezeu este aspru, exigent şi solicitant. Ei îşi irosesc vieţile pământeşti. În ziua judecăţii, îşi vor aduce vieţile irosite şi talentele ca să le arate lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este unul care strică bucuria. „El se bucură de noi cu mare bucurie" (Ţefania 3:17). El îşi doreşte să fie îndurător şi milostiv faţă de noi, şi să ne dea tot ce e mai bun în viaţă. El ne dă doar daruri bune şi perfecte şi este mai bun şi mai iubitor decât cel mai bun tată care a trăit vreodată pe pământ. El dă lucruri bune copiilor Lui - şi, mai presus de toate, darul Duhului Sfânt. El doreşte să ne facă vieţile glorioase în orice mod posibil.


Nu trebuie să-i permitem lui Satan să ne zugrăvească o imagine greşită a lui Dumnezeu. Nici să-i permitem lui Satan să înfăţişeze celorlalţi prin noi o imagine greşită a lui Dumnezeu. Aceia care Şi-L imaginează pe Dumnezeu că este o persoană aspră şi austeră sfârşesc de obicei prin a fi ei înşişi aspri şi austeri faţă de partenerii lor de viaţă şi faţă de copiii lor, precum şi faţă de alte fiinţe umane.

Trebuie să fim atât de convinşi de iertarea lui Dumnezeu, încât Satan să nu poată nici măcar încerca să ne mai acuze în vreun fel, sau să ne facă să ne simţim condamnaţi. Secretul învingătorilor (la care se face iar şi iar referire în cartea Apocalipsa), este descris în Apocalipsa 12:11:

„Ei l-au biruit (pe Satan - şi acuzaţiile lui - vezi versetul 10) prin sângele Mielului

şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte".

Observaţi ordinea de aici: Mai întâi au fost convinşi că sângele lui Hristos i-a curăţit. Apoi ei i-au spus lui Satan ce a făcut sângele lui Hristos pentru ei. Acesta a fost „cuvântul mărturisirii lor". Numai după aceea şi-au luat crucea şi L-au urmat pe Isus: ( „ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte"). Această ordine nu trebuie inversată niciodată. Este imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne-am eliberat mai întâi total de condamnare.

Nu vom fi mai sfinţi uitându-ne în lăuntrul nostru tot timpul şi văzând cât de putrezi suntem. Nu. Suntem chemaţi să alergăm cursa„privind ţintă la Isus", iar nu uitându-ne în lăuntrul nostru (Evrei 12:1,2).

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă (Iacov 1:23). Şi Dumnezeu ne-a dat această oglindă pentru ca Duhul Sfânt să ne poată arăta mai întâi slava lui Isus prin ea - iar nu putreziciunea noastră (Vezi 2 Corinteni 3:18). Pe măsură ce vedem slava lui Isus mai mult şi mai mult, vom vedea în mod natural cât de diferiţi de El suntem noi, în domeniu după domeniu. Dar acest lucru nu ne va descuraja, pentru că Duhul a venit totodată să ne transforme în asemănare cu Hristos. Haideţi atunci să folosim talantul singur (singura viaţă) pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să producem zece talanţi pentru El.

Capitol 13
AVERTIZĂRI DATE BISERICII PENTRU ULTIMELE ZILE

"Nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu .....pentru ca, după cum este scris:

„Cine se laudă să se laude în Domnul"." (1 Corinteni 1:29,31).

Dumnezeu face totul în aşa fel încât niciun om nu va putea vreodată să se laude în veşnicie cu privire la ceva ce el însuşi a făcut sau a realizat. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi El nu va da slava Sa nimănui altcuiva (Isaia 42:8).

Când tânărul conducător bogat a plecat de la Domnul pentru că nu era dispus să renunţe la bogăţiile lui, Isus le-a spus ucenicilor Săi că unei persoane bogate îi este la fel de greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu, după cum îi este unei cămile să intre pe urechile acului. Ucenicii L-au întrebat atunci pe Domnul cine putea fi salvat în aceste condiţii. Răspunsul Domnului a fost că este imposibil pentru om să se salveze singur. Numai Dumnezeu poate salva omul (Citiţi Marcu 10:24-27).

O persoană bogată nu este doar una care are o mulţime de bani. Cineva poate fi bogat în multe feluri - în talente, în cunoaşterea Bibliei, în opinia cuiva despre propria spiritualitate şi în multe alte moduri.

Împărărţia lui Dumnezeu este foarte, foarte mare. Dar poarta de intrare în ea este la fel de îngustă ca urechile unui ac. Pentru o cămilă este imposibil să intre prin ea. Dar ceea ce este imposibil pentru o cămilă este cel mai uşor lucru pentru o amibă (cea mai mică dintre creaturi). Totul este o chestiune de mărime.

Mândria este cea care îl face pe un om să fie bogat şi îl împiedică să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Şi mândria este un lucru aşa de subtil şi de rău încât omului îi este imposibil să se salveze de ea. Putem să ne pocăim de multe păcate şi chiar să obţinem biruinţa asupra mâniei, asupra poftei ochilor, iubirii de bani şi asupra multor altor păcate. Dar la capătul a toate, încă e posibil să fie mândria pentru mântuirea şi biruinţa noastră. E posbil să avem adânc înrădăcinată în duhul nostru o atitudine care spune: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni", sau chiar ca alţi creştini din alte denominaţiuni (Vezi Luca 18:11).

Este imposibil ca noi să ne salvăm singuri de păcatul mândriei. Numai Dumnezeu ne poate salva. Trebuie să recunoaştem acest lucru şi smeriţi să ne supunem spre cercetare lui Dumnezeu şi să-I cerem să ne salveze. Ori dacă nu, la sfârşitul vieţii noastre vom descoperi că, în ciuda tuturor experienţelor noastre de „biruinţă" şi de „a fi în Trupul lui Hristos" nu am fost decât farisei de primă mână.

Aşa că întrebăm şi noi cu ucenicii: „Cine poate atunci să fie mântuit?" Şi Domnul ne răspunde la fel cum le-a răspuns şi lor: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu" (Marcu 10:26,27).


Mântuirea, aşa cum este descrisă în Noul Testament, are trei timpuri - trecut, prezent şi viitor. Dacă suntem născuţi din nou, am fost deja mântuiţi de PEDEAPSA păcatului. Acum trebuie să fim salvaţi de PUTEREA păcatului. Şi într-o zi, când Domnul nostru se va întoarce în slavă, vom fi salvaţi de însăşi PREZENŢA păcatului.

Şi fiecare dintre aceste aspecte ale mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efeseni 2:8,9).

Iona a fost eliberat din burta peştelui numai atunci când a recunoscut într-un final că „mântuirea este a Domnului" (Iona 2:9). Următorul verset declară:

„Domnul a vorbit peştelui, şi peştele a vărsat pe Iona pe pământ" . Dumnezeu a aşteptat până când Iona a recunoscut că nu se putea salva singur. Şi El continuă să aşteapte îndelung până când şi noi recunoaştem că nu ne putem salva singuri de niciun păcat sau din nicio situaţie dificilă. Atunci El porunceşte eliberarea pentru noi aşa cum a făcut pentru Iona.

Când ne găsim într-o situaţie „închisă", aşa cum a fost cea în care era Iona, dacă în locul plânsetelor şi murmurărilor am aduce doar mulţumiri Domnului şi am mărturisi că mântuirea vine numai de la Domnul, vom găsi eliberarea venind mai curând.

Mântuirea nu este un program de perfecţionare personală. Acesta ne poate schimba numai în exterior. Lucrarea lui Dumnezeu ne schimbă în interior.

Dumnezeu lucrează într-un asemenea mod încât omul nu poate niciodată să se fălească cu nimic. Dacă e să experimentăm mântuirea de păcat, atunci trebuie să fim salvaţi de la a ne făli cu ceva ce Domnul a făcut pentru noi - inclusiv cu victoria pe care El ne-a dat-o asupra păcatului.

Cu cât suntem mai mici (în proprii noştri ochi), cu atât mai uşor este pentru noi să obţinem „intrare din belşug în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos" (prin urechile acului) (2 Petru 1:11). Şi o dovadă că suntem cu adevărat mici în proprii noştri ochi este aceea că niciodată nu dispreţuim o altă fiinţă umană - oricare ar fi religia sau denominaţiunea acesteia, sau lipsa ei de lumină (asupa adevărurilor pe care noi le-am înţeles). Chiar atunci când ne uităm la cea mai rea dintre toate fiinţele umane, ne vom spune: „Sunt ceea ce sunt numai prin harul lui Dumnezeu".

Isus s-a referit întotdeauna la Sine ca la „Fiul Omului" - sau, cu alte cuvinte, ca la „un om obişnuit". Aceasta este ceea ce şi noi trebuie să recunoaştem tot timpul că suntem. Dacă am fost salvaţi de pedeapsa păcatului, numai şi numai mila lui Dumnezeu ne-a dat această salvare. Dacă acum suntem salvaţi de sub puterea păcatului, şi acest lucru este de asemenea rezultatul milei şi harului lui Dumnezeu oferit nouă în mod gratuit.

Deci ce avem cu care să ne fălim? Nimic.


Să luăm o ilustrare: Dacă alţii ar admira o pictură frumoasă pe care ai pictat-o tu, ai putea fi tentat să fii mândru de realizarea ta. Dar când ei admiră ceea ce altcineva a pictat, cum ai mai putea fi ispitit să te mândreşti. Am putea folosi această ilustrare pentru lucrarea de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în viaţa noastră. Dacă noi suntem aceia care ne-am îndreptat sau ne-am sfinţit, atunci am putea fi mândri de acest lucru. Dar dacă Dumnezeu este Acela Care a făcut această lucrare în noi, atunci cum am putea fi vreodată mândri de ea?

Care este calitatea „sfinţirii" noastre? Este ea doar o lucrare de îmbunătăţire morală? Dacă-i aşa, înseamnă că n-am trăit nimic divin sau supranatural în viaţa noastră, ci doar am făcut ceea ce orice om cu puţin discernământ poate face. Dar dacă a avut loc o lucrare autentică a lui Dumnezeu în viaţa noastră, atunci înseamnă că ni s-a dat viaţă veşnică (natura lui Dumnezeu) - şi aceasta este un dar gratuit de la Dumnezeu (Romani 6:23). (Natura lui Dumnezeu nu poate fi în niciun caz fabricată de noi). Şi dacă ceea ce am devenit este rezultatul darului gratuit al lui Dumnezeu, atunci toată fala se exclude.

Deci dacă eşti mândru de biruinţa ta asupra păcatului, atunci înseamnă că ai fabricat-o singur!! În acest caz, biruinţa ta este inutilă şi, cu siguranţă, nu este lucrul autentic. Şi cu cât o arunci mai repede de la tine, cu atât mai bine. Caută în schimb să fii părtaş naturii divine.

Pavel spunea că el nu doreşte să fie găsit ca având o dreptate care era făcută de el însuşi, ci doar cu dreptatea care vine de la Dumnezeu (produsă de Dumnezeu) prin credinţa în Hristos (Filipeni 3:9).

În Romani, vedem dezvoltarea mesajului evangheliei capitol după capitol. Iată o schiţă succintă a primelor capitole:

  • Capitolele 1 la 3 - Vinovăţia omului făcută clară.
  • Capitolul 4 - Îndreptăţirea (a fi declarat drept de Dumnezeu) prin credinţă.
  • Capitolul 5 - Acum avem libertate de acces la Dumnezeu prin sângele lui Hristos.
  • Capitolul 6 - Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Hristos astfel încât nu mai trebuie să păcătuim deloc.
  • Chapter 7 - Suntem eliberaţi de Lege şi de o atitudine legalistă în raport cu viaţa creştină.
  • Capitolul 8 - Putem acum să trăim în Duh şi zilnic să dăm morţii poftele firii pământeşti.

Rezultatul unei astfel de mântuiri este că „noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Romani 8:37). Totuşi, pericolul, la sfârşitul tuturor acestora, este că noi ne putem imagina că această lucrare de mântuire este PROPRIA NOASTRĂ realizare.

Şi aşa, avem încă trei capitole minunate care urmează după Romani 8, care explică că mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Deşi aceste capitole (Romani 9 la 11) se referă, în principal, la relaţiile


lui Dumnezeu cu Israel sub Vechiul Legământ, Duhul Sfânt caută să aplice aceste adevăruri vieţii noastre de astăzi.

Romani 9 - Suveranitatea lui Dumnezeu

Cei doi fii ai lui Avraam, Ismael şi Isaac au crescut în aceeaşi casă cu acelaşi tată. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a ales numai pe unul dintre ei - pe Isaac (Romani 9:7). Şi aceasta, nu pentru că Dumnezeu este părtinitor, ci pentru că El este suveran. El are dreptul absolut ca şi Creator al universului să facă exact ceea ce El doreşte şi să aleagă pe oricine Îi place pentru orice lucrare. Nimeni nu poate chestiona dreptul Lui, pentru că El a creat toate lucrurile pentru plăcerea Lui şi, aşa cum spune Pavel (la sfârşitul acestor trei capitole glorioase)

„Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate" (Romani11:36).

Isaac a avut doi băieţi, Esau şi Iacov, care au crescut în aceeaşi casă cu aceeaşi părinţi. Totuşi, Dumnezeu l-a ales doar pe mai tânărul Iacov. „Căci, măcar că ei nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău, - ca să rămână hotărârea lui Dumnezeu potrivit alegerii, nu prin fapte, ci prin Cel care cheamă - i s-a zis:

„Cel mai mare va sluji rob celui mai mic" (Romani 9:11, 12). În această acţiune a lui Dumnezeu nu a fost nimic nedrept, pentru că El este Conducătorul suveran al universului.

Moise şi Faraon au trăit amândoi în Egipt, în aceeaşi perioadă şi în acelaşi palat. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să fie un profet al Lui. Şi Faraon a fost ridicat, „pentru ca Dumnezeu să-Şi arate în el puterea Lui şi pentru ca Numele Lui să fie vestit pe tot pământul" (Romani 9:17), prin împietrirea inimii lui Faraon şi prin judecăţile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui.

În toate aceste trei exemple vedem suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea oamenilor. Avem nevoie să vedem aceeaşi suveranitate la lucru şi în mântuirea noastră. De ce te-a ales Dumnezeu pe tine şi nu pe una din rudele tale - fratele tău, sora ta, unchiul tău, etc.? Oare pentru că ai fost mai bun decât ei? Categoric nu. Poate că tu ai fost un escorc şi un ipocrit mai mare decât ei (aşa cum a fost Iacov). Totuşi, Dumnezeu te-a ales pe tine. Este har şi milă totală.

Ce vom spune în lumina a toate acestea? Nu ne putem decât pleca înaintea acestui Dumnezeu Atotputernic şi Suveran şi să ne închinăm Lui cu toată inima noastră şi să recunoaştem că numai El este singurul vrednic de laudă şi că mântuirea noastră se datorează în întregime (100%) harului Său. Este adevărat că noi am acceptat ceea ce El ne-a oferit. Dar lucrarea a fost în întregime a Lui.

Nu e nimic care să smerească până la pământ un om ca suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea copiilor Lui. Tocmai de aceea oamenii inteligenţi o găsesc greu de acceptat şi se luptă împotriva ei şi încearcă să întoarcă Scripturile ca să le facă să însemne ceea ce ele nu înseamnă.

Nu pentru că un om se hotărăşte să fie copil al lui Dumnezeu (sau să fie sfânt), sau pentru că el decide să alerge în credincioşie ajunge să fie salvat. Ci numai


pentru că Dumnezeu i-a arătat mila Sa. Dumnezeu este Acela care „ne dă pocăinţa spre viaţă" şi El este Cel Care „lucrează în noi şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea" (Faptele Apostolilor 11:18; Filipeni 2:13). Cu ce ne mai lăudăm atunci?

Iată ce spune Romani 9:16: „Nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă".

Şi iată ce spune 1 Corinteni 4:7: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l- ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?"

Memorează aceste două versete şi ţine-le întotdeauna în inimă. Ele te vor ajuta să te menţină tot timpul mic în proprii tăi ochi. Naşterea din nou nu vine prin voia cărnii (a hotărârii omeneşti), ci prin voia lui Dumnezeu (hotărâre Cerească) (Ioan 1:13).

Isus le-a spus ucenicilor: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan 15:16). Înţelegem noi acest fapt?

Foarte adesea ne imaginăm că NOI am fost aceia care L-au acceptat pe Domnul ca Mântuitor al nostru şi că aceasta face diferenţa dintre noi şi necredincioşi. Este bine pentru noi de aceea să ne amintim că Dumnezeu a fost Cel care ne-a ales pe noi. Şi El ne-a ales în Hristos înainte să ne naştem - de fapt, chiar înainte ca El să creeze lumea!! (Efeseni 1:4).

De la început până la sfârşit, mântuirea noastră este 100% de la Dumnezeu - aşa încât niciun om să nu se poată lăuda într-o zi în prezenţa lui Dumnezeu.

Ai făcut ceva minunat pentru Domnul şi pentru împărăţia Lui? Dacă da, atunci fă tot posibilul să uiţi. Recunoaşte că n-ai fi putut face nimic dacă Dumnezeu nu ţi-ar fi dat sănătate, putere, inteligenţă, daruri, talente, oportunităţi, cunoaşterea Cuvântului Lui şi a Lui Însuşi etc., etc.. Lista este nesfârşită. Cum te mai poţi lăuda atunci?

Când suntem preocupaţi de cât de spirituali am devenit sau de cât de mult am făcut pentru Domnul, noi suntem deja farisei. Un ucenic adevărat este unul care e preocupat tot timpul de Însăşi Persoana Domnului.

Sunt multe lucruri pe care Dumnezeu le face fără să ne dea nicio explicaţie. Sunt multe rugăciuni pentru care răspunsul Lui este „Nu" şi noi nu înţelegem de ce. Este la fel de imposibil ca Dumnezeu să ne explice toate lucrările Lui cu noi, după cum ar fi să cuprinzi Oceanul Indian într-o ceaşcă. Înţelepciunea lui Dumnezeu este ca un ocean. Dar mintea noastră este ca o ceşcuţă.

Scriptura spune: „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?" (Romani 9:19,20). Când suntem mici în proprii ochi nu avem nicio plângere cu privire la căile lui Dumnezeu. Doar ne supunem lui Dumnezeu, chiar dacă nu înţelegem metodele Lui, pentru că acceptăm suveranitatea Lui.

Romani 10 - Dreptatea lui Dumnezeu


Israel a avut un mare zel pentru Dumnezeu (Romani 10:3) - dar era un zel fără o cunoaştere a lui Dumnezeu, fiindcă ei n-au înţeles că dreptatea lui Dumnezeu nu putea fi produsă de propriile lor eforturi. Acest lucru a fost esenţial acolo unde au căzut. Şi tocmai acolo mulţi creştini care urmăresc dreptatea cad şi astăzi. Ei doresc să fie sfinţi, dar ei urmăresc aceasta cu un zel omenesc, care-i face trufaşi şi aroganţi faţă de alţii.

„...Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu" (Romani10:3).

Dreptatea noastră proprie (lucrările noastre cele mai bune) sunt toate ca zdrenţele mânjite în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Ele sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu - şi de aceea trebuie aruncate. Auto-îndreptăţirea este ceea ce l-a transformat pe fratele mai mare (din povestea fiului risipitor) într-un fariseu. În prima parte a pildei, fratele mai tânăr este cel aflat în afara casei tatălui. Dar la sfârşitul poveştii, fratele mai bătrân este cel aflat afară, în timp ce fratele mai tânăr este îmbrăcat şi se veseleşte înăuntru. Isus expune în mod constant auto-îndreptăţirea ca pe cel mai rău dintre toate păcatele - mai rău chiar şi decât adulterul sau crima. Cu toate acestea, foarte puţini creştini înţeleg seriozitatea acestui păcat.

Auto-îndreptăţirea este aceea care-l face pe un creştin să-i privească de sus pe alţi creştini şi tot ea îi face pe predicatori să le predice altora, fără să se judece pe ei înşişi înainte. Astfel de atitudini sunt ca zdrenţele murdare în ochii lui Dumnezeu.

Este dreptatea ta ceva ce Dumnezeu a lucrat în tine făcându-te părtaş naturii Lui, sau este ceva ce tu ai obţinut scrâşnind din dinţi, trezindu-te la 4.30 a.m. în fiecare dimineaţă, prin post şi rugăciune şi prin autocontrol logic? Umilinţa este testul.

Dumnezeu este hotărât ca nicio carne să nu se poată lăuda în przenţa Lui în veşnicie. Deci, dreptatea pe care ai produs-o tu însuţi, prin eforturile tale proprii, nu va valora nimic în ziua de pe urmă. Ai putea măcar să înţelegi acest lucru acum.

Chiar la începutul vieţii noastre creştine, Dumnezeu ne declară drepţi datorită credinţei noastre în Hristos. Altminteri, noi n-am putea nici măcar să stăm înaintea Lui. Şi apoi, Dumnezeu ne sfinţeşte, făcându-ne din ce în ce mai mult părtaşi naturii Lui. El este Cel care ne dă harul să fim credincioşi şi de neînduplecat în momentele de ispitire, aşa încât să nu păcătuim. El este Cel Care ne dă abilităţile şi darurile Duhului prin care putem să-L slujim şi putem fi folositori în via Lui. Vedem deci că mântuirea, de la început până la sfârşit, este de la Dumnezeu - 100%.

„Iar Isaia este foarte îndrăzneţ şi zice: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau, M-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de Mine" (Romani 10:20). Acestea sunt cuvinte pe care majoritatea creştinilor nici nu ştiu că le regăsesc în Noul Testament. Pavel spune acolo că Isaia a fost foarte îndrăzneţ să facă o


asemenea afirmaţie - şi putem fi siguri că Isaia a fost foarte îndrăzneţ, pentru că afirmaţia se îndreaptă împotriva seminţei fiecărui fariseu autoîndreptăţit din toate timpurile.

Oamenii smeriţi, însă, nu au nicio problemă în a accepta aceste fapte pentru că ei recunosc că mântuirea lor începe şi se sfârşeşte în Dumnezeu. Isus este Autorul credinţei lor (Acela Care a început-o în viaţa lor) şi El este de asemenea Împlinitorul credinţei lor (Acela care o va duce la desăvârşire) (Evrei 12:2). Deci ei nu au nimic cu care să se laude.

Romani 11 - Credincioşia lui Dumnezeu

Primii creştini crezuseră că, în final, Dumnezeu respinsese Israelul şi că promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam fusese anulată. Dar Duhul Sfânt spune, prin apostolul Pavel, foarte clar că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte" (Romani 11:2).

„Dacă unii n-au crezut, necredincioşia lor nu va anula credincioşia lui Dumnezeu" (Romani 3:3).

Dumnezeu este credincios promisunilor Lui şi de aceea în acest secol El a adus înapoi sămânţa lui Avraam în ţara Israel, după ce au rătăcit prin multe alte ţări timp de peste 25 de secole.

„Tot aşa şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit alegerii harului" (Romani 11:5). Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Lui. Chiar dacă asupra Israelului a venit o împietrire în acest timp, într-o zi „tot Israelul va fi mântuit" (Romani 11:25,26).

Dumnezeu este milostiv chiar şi faţă de aceia care L-au răstignit pe Fiul Lui. Noi care suntem sub Noul Legământ putem înţelege ceva din aceasta, şi ne putem găsi odihna în credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile Lui. Nicio promisiune pe care El a făcut-o lui Avraam cu privire la sămânţa lui nu a eşuat şi nici nu va eşua. Şi nicio promisiune pe care El a făcut-o copiilor Lui nu va eşua vreodată. Credincioşia lui Dumnezeu ne va însoţi până la sfârşitul vieţii noastre, şi până când Isus va veni din nou.

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos" (Filipeni 1:6).

„Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea" (2 Timotei 1:12).

Romani 12 - Singurul răspuns potrivit

În lumina acestor atribute ale lui Dumnezeu pe care le-am văzut, ce vom face noi? Vom profita noi de bunătatea Lui şi vom merge înainte păcătuind chiar mai mult? Departe de noi să stea gândul de a ne folosi aşa de bunătatea şi mila lui Dumnezeu


Pavel spune că, în lumina tuturor îndurărilor lui Dumnezeu pe care le-a turnat peste noi, singurul răspuns potrivit pe care-l putem da este:

· (1) Să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu; şi

· (2) Să ne aducem mintea să fie reînnoită în fiecare zi, ca să gândească la fel ca El, în loc de a gândi ca lumea.

Astfel vom putea să deosebim şi să împlinim voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa noastră (Romani 12:1,2).

Există creştini mediocri, egoişti (aşa cum întotdeauna au existat) care se pot gândi doar la cum să se folosească de bunătatea şi harul lui Dumnezeu şi care, prin urmare, tratează păcatul cu uşurinţă, pentru că ei ştiu că Dumnezeu este foarte milostiv şi iertător. Dar orice credincios având cel mai mic sentiment de recunoştinţă îşi va dori să nu mai păcătuiască niciodată din nou, şi să poată trăi viaţa întreagă pentru Domnul, având în vedere că :

· (1) Domnul i-a iertat toate păcatele comise din zilele de dinaintea întoarcerii la Dumnezeu;

· (2) Domnul a fost chiar mai milostiv în iertarea multor păcate pe care le- a comis după ce s-a convertit (inclusiv pe acelea pe care le-a comis în mod conştient);

· (3) Domnul a promis ca niciodată să nu-Şi mai amintească păcatele şi nebuniile lui;

· (4) Domnul i-a acoperit păcatele de ochii altora, protejându-i demnitatea;

· (5) Domnul nu ascultă acuzaţiile lui Satan sau ale vreunuia dintre agenţii lui Satan (care cunosc eşecurile lui trecute) emise împotriva lui.

· (6) Domnul l-a binecuvântat iar şi iar în moduri în care el nu a meritat.

· (7) Domnul este întotdeauna de partea lui împotriva lui Satan.

O astfel de dragoste zdrobeşte chiar şi inima cea mai aspră şi o face doritoare să trăiască totalmente şi numai pentru Dumnezeu de acum înainte. Noi nu ne predăm Domnului pentru că El ne ameninţă cu foc şi judecată. Nu. Bunătatea imensă a lui Dumnezeu este cea care ne câştigă inimile. Aceasta este calea lui Dumnezeu.

Omul care primise un talant şi-a îngropat talantul, deoarece s-a gândit că stăpânul său era „un om aspru" şi exigent (Luca 19:21). Nu acela era adevărul, dar pentru că el aşa crezuse şi-a irosit viaţa. Deci, la fel este cu mulţi credincioşi care gândesc că Dumnezeu este aspru, exigent şi solicitant. Ei îşi irosesc vieţile pământeşti. În ziua judecăţii, îşi vor aduce vieţile irosite şi talentele ca să le arate lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este unul care strică bucuria. „El se bucură de noi cu mare bucurie" (Ţefania 3:17). El îşi doreşte să fie îndurător şi milostiv faţă de noi, şi să ne dea tot ce e mai bun în viaţă. El ne dă doar daruri bune şi perfecte şi este mai bun şi mai iubitor decât cel mai bun tată care a trăit vreodată pe pământ. El dă lucruri bune copiilor Lui - şi, mai presus de toate, darul Duhului Sfânt. El doreşte să ne facă vieţile glorioase în orice mod posibil.


Nu trebuie să-i permitem lui Satan să ne zugrăvească o imagine greşită a lui Dumnezeu. Nici să-i permitem lui Satan să înfăţişeze celorlalţi prin noi o imagine greşită a lui Dumnezeu. Aceia care Şi-L imaginează pe Dumnezeu că este o persoană aspră şi austeră sfârşesc de obicei prin a fi ei înşişi aspri şi austeri faţă de partenerii lor de viaţă şi faţă de copiii lor, precum şi faţă de alte fiinţe umane.

Trebuie să fim atât de convinşi de iertarea lui Dumnezeu, încât Satan să nu poată nici măcar încerca să ne mai acuze în vreun fel, sau să ne facă să ne simţim condamnaţi. Secretul învingătorilor (la care se face iar şi iar referire în cartea Apocalipsa), este descris în Apocalipsa 12:11:

„Ei l-au biruit (pe Satan - şi acuzaţiile lui - vezi versetul 10) prin sângele Mielului

şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte".

Observaţi ordinea de aici: Mai întâi au fost convinşi că sângele lui Hristos i-a curăţit. Apoi ei i-au spus lui Satan ce a făcut sângele lui Hristos pentru ei. Acesta a fost „cuvântul mărturisirii lor". Numai după aceea şi-au luat crucea şi L-au urmat pe Isus: ( „ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte"). Această ordine nu trebuie inversată niciodată. Este imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne-am eliberat mai întâi total de condamnare.

Nu vom fi mai sfinţi uitându-ne în lăuntrul nostru tot timpul şi văzând cât de putrezi suntem. Nu. Suntem chemaţi să alergăm cursa„privind ţintă la Isus", iar nu uitându-ne în lăuntrul nostru (Evrei 12:1,2).

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă (Iacov 1:23). Şi Dumnezeu ne-a dat această oglindă pentru ca Duhul Sfânt să ne poată arăta mai întâi slava lui Isus prin ea - iar nu putreziciunea noastră (Vezi 2 Corinteni 3:18). Pe măsură ce vedem slava lui Isus mai mult şi mai mult, vom vedea în mod natural cât de diferiţi de El suntem noi, în domeniu după domeniu. Dar acest lucru nu ne va descuraja, pentru că Duhul a venit totodată să ne transforme în asemănare cu Hristos. Haideţi atunci să folosim talantul singur (singura viaţă) pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să producem zece talanţi pentru El.

Capitol 14
CE AN FERICIT VA FI!

„Sabatul (şi de asemenea fiecare poruncă a lui Dumnezeu) a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat" (Marcu 2:27).

Toate legile lui Dumnezeu sunt menite să ne facă fericiţi. Dumnezeu n-a creat omul pentru că a avut nevoie de creaturi care să respecte legile pe care El le dăduse deja. Nu. Dimpotrivă, El a făcut legile după crearea omului - aşa încât să-l facă pe om fericit în mod suprem şi perpetuu.

Dumnezeu l-a făcut pe Adam în a doua jumătate a zilei a şasea. Astfel, a şaptea zi (Sabatul) a fost prima zi din existenţa omului. Adam nu a trebuit să muncească şase zile înainte să aibă Sabatul. Dumnezeu, în bunătatea Lui, i-a dat o zi de odihnă înainte să-i ceară să lucreze timp de şase zile.

Prima zi a fost o zi menită să fie petrecută în odihnă şi în părtăşie cu Dumnezeu. Din această părtăşie cu Creatorul său, urma să izvorască slujirea lui Adam pentru Dumnezeu în timpul următoarelor şase zile. Acesta este modelul pe care suntem chemaţi să-L urmăm - pentru că aşa a intenţionat Dumnezeu să decurgă lucrurile pentru om, încă de la început.

Biblia începe cu cuvintele: „La început Dumnezeu...". Şi trebuie să se aplice la tot ceea ce facem în viaţa noastră: Dumnezeu trebuie să fie la începutul fiecăreia dintre activităţile noastre. Trebuie să începem totul aşa cum a început Adam - intrând în odihna părtăşiei cu Dumnezeu, înainte de a căuta să-I slujim.

Marta i-a slujit Domnului. Dar pentru că ea L-a slujit cu un spirit de agitaţie, Domnul a mustrat-o (Luca 10:38-42). Maria era însă liniştită, şi iată că la aceasta s-a referit Domnul când a spus că „un singur lucru trebuie".

Mulţi Îl slujesc pe Domnul astăzi, dar ei nu cunosc în fiinţa lor lăuntrică odihna Sabatului părtăşiei cu Dumnezeu. Astfel, ei Îi slujesc Domnului într-un spirit legalist şi nu se opresc niciodată din lucrările lor (Evrei 4:10).

Noul Testament vorbeşte despre „o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9). La ce se referă acest Sabat al Noului Legământ?

Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu le-a dat evreilor multe tipuri de Sabate. Sabatul săptămânal este bine cunoscut. Au fost totuşi şi unele Sabate mai puţin cunoscute. Unul era anul Sabatic după fiecare şase ani (Leviticul 25:2-4). Un altul era al cincizecilea an, care venea după şapte ani Sabatici la rând (la fiecare 49 de ani). Acest al cincizecile an Sabatic a fost numit „anul jubileu" (Leviticul 25:8-12).

În anul jubileu, israeliţii urmau „să vestească libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei", şi era menit să fie un timp al anulării tuturor datoriilor (Leviticul 25:10).


Domnul poruncise anularea tuturor datoriilor şi la sfârşitul fiecăruia al şaptelea an, când toţi creditorii vor scrie „Achitat" pe orice poliţă de răscumpărare pe care o au .... pentru că Domnul i-a eliberat pe toţi din robie. (Citeşte Leviticul 25:1-10 cu atenţie).

Dumnezeu avea un interes foarte mare ca oamenii să se scutească unul pe altul de datorii. De aceea El a instituit 2 ani Sabatici - unul la fiecare şapte ani şi unul la fiecare al cincizecilea an - în care toţi datornicii să fie dezlegaţi.

Anii Sabatici erau meniţi a fi timpuri de mare binecuvântare şi bucurie. Cuvântul „jublieu" înseamnă „strigăt de bucurie". Anul jubileu trebuia să fie un an plin de strigăte de veselie - pentru că fiecare datorie era iertată şi fiecare datornic scutit. De aceea le-a spus Domnul israeliţilor, cu privire la acel an:

„...să fie pentru voi anul de veselie" (Leviticul 25:11).

Acum, sub Noul Legământ, noi sărbătorim ziua Sabatului în fiecare zi a săptămânii, pentru că fiecare zi aproape de Domnul este sfântă.

Şi sărbătorim anul Sabatic în fiecare an - pentru că fiecare an este un an jubiliar - un an de veselie în care noi îi eliberăm şi îi iertăm pe toţi care ne-au rănit şi ne-au înşelat. Astfel, fiecare an din viaţa noastră poate fi unul fericit - pentru că fiecare an este menit a fi un an jubiliar pentru noi.

Domnul a poruncit ca, în anul jubileu, „fiecare din voi să se întoarcă în familia lui" (Leviticul 25:10b). Toţi aceia care s-au înstrăinat de fraţii şi de surorile lor din Trupul lui Hristos (datorită oricăror motive) trebuie să se întoarcă acum în familia lui Dumnezeu. Aceasta este porunca lui Dumnezeu sub Noul Legământ. Fiecare datorie (păcat) trebuie iertat şi fiecare rob (cei împotriva cărora avem anumite revendicări) trebuie eliberat. Aceasta este de asemenea porunca Domnului. Numai atunci fiecare an va fi un an fericit pentru noi.

Dumnezeu ne-a iertat atât de mult nouă încât a-i ierta pe alţii din toată inima noastră este cel mai mic lucru pe îl putem face, ca manifestare a recunoştinţei noastre faţă de El Care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.

Despre împăratul Ezechia este scris că, după ce a fost vindecat în mod miraculos de Domnul de o boală gravă, el „n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o" (2 Cronici 32:24,25). El nu i-a răspuns lui Dumnezeu potrivit măsurii în care Dumnezeu îl binecuvântase.

Dar noi? Am răspuns noi Domnului în aceeaşi măsură în care am fost binecuvântaţi de El? I-am iertat noi pe alţii aşa de liber cum ne-a iertat pe noi Dumnezeu? PE TOŢI? E vreunul rămas încă neiertat?

Deoarece împăratul Ezechia a acţionat cu mândrie şi nerecunoştinţă, următorii cincisprezece ani au fost cea mai rea perioadă din întreaga lui viaţă. El a avut un fiu în acea perioadă (Manase) care a devenit cel mai rău împărat pe care Iuda l-a avut vreodată (2 Împăraţi 21:11). Ezechia, care a început domnia lui


într-un duh de renaştere, a sfârşit-o în durere. Când nu-i iertăm şi nu-i eliberăm pe alţii, anii vieţii care ne mai rămân pe pământ vor fi realmente răi.

Chemarea noastră este să fim milostivi cu alţii la fel cum Dumnezeu a fost milostiv cu noi. Această expresie „LA FEL CUM A FOST DUMNEZEU CU NOI" este moto-ul pe care trebuie să-l ţinem minte tot timpul în confruntările noastre cu toate fiinţele umane.

Mult am primit noi de la Domnul fără plată. Haideţi atunci să dăm altora tot fără plată (Matei 10:8) - nu într-un mod meschin sau cu zgârcenie, ci în mod liber şi cu inimă largă. Dacă suntem cu pumnul strâns şi revendicativi în relaţiile noastre cu alţii, Dumnezeu de asemenea va avea pumnul strâns şi va cere mult în relaţiile Lui cu noi (Vezi Psalmul 18:25,26).

Nu trebuie să pierdem niciodată minunea iertării pe care Domnul ne-a dat-o într-un mod atât de liber. ÎNTREAGA NOASTRĂ VIAŢĂ TREBUIE TRĂITĂ ACUM CA O EXPRESIE DE RECUNOŞTINŢĂ FAŢĂ DE DOMNUL PENTRU TOT CEEA CE EL A FĂCUT PENTRU NOI PE CRUCEA CALVARULUI.

Sub Lege, oamenii Îi slujeau Domnului prin ameninţările judecăţii. Dar sub har, ei slujesc prin puterea recunoştinţei. În Matei 18:23-35, Isus le-a spus ucenicilor o pildă a unui împărat bun care i-a iertat robului său o datorie mare de 10 mii de talanţi. Datoria acelui rob era atât de mare, încât el n-ar fi putut-o restitui niciodată în întreaga sa viaţă sau în generaţiile care ar fi urmat. Deci ar fi trebuit să fie extrem de recunoscător pentru iertarea pe care el o primise.

Dar el nu a dat altora în aceeaşi măsură în care el însuşi primise. El a plecat de la stăpân şi imediat s-a dus la casa unui alt om care-i datora lui 100 de dinari (plata pentru o zi de muncă n.tr.). Acum 100 de dinari nu este o sumă chiar foarte mică pe care o putem ignora cu uşurinţă. Dar era doar un strop dintr-un ocean comparativ cu cei 10 000 de talanţi care fuseseră iertaţi! Ce a făcut însă acest om? „A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator" ." Şi când celălalt om nu a putut să restituie, l-a arestat şi l-a băgat la închisoare. Acest lucru a fost adus la cunoştinţa împăratului, care l-a chemat imediat pe robul nemilos şi, numindu-l „rob viclean", l-a dat pe mâna chinuitorilor până va fi plătit întreaga sumă.

Şi apoi Isus a spus: „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (versetul 35).

Această pildă ne învaţă că, dacă noi nu-i iertăm pe alţii, în mod sigur Dumnezeu îşi va retrage iertarea pe care El ne-a dat-o odată şi ne va face să plătim pentru păcatele pe care El le ştersese din faţa Sa şi ne promisese că nu şi le va mai aminti niciodată. Iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre este întotdeauna condiţionată de CONTINUA noastră iertare a altora.

Rugăciunea pe care Domnul i-a învăţat pe ucenici s-o spună în Matei 6:9-13 este în mod evident o rugăciune menită să fie spusă zilnic, atâta timp cât El ne- a învăţat acolo să ne rugăm pentru hrana noastră zilnică. Dacă aşa stau lucrurile, atunci şi această parte a rugăciunii trebuie de asemenea să fie una


spusă zilnic: „Iartă-ne nouă greşelile (păcatele) precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit" (aceia care au păcătuit împotriva noastră). Noi trebuie să-i iertăm pe alţii în fiecare zi a vieţii noastre, deoarece în fiecare zi unul sau altul ne vor răni într-un mod sau altul (fie conştient sau inconştient).

Când a murit pe Calvar, Isus a anulat dovada datoriilor pe care le aveam faţă de Dumnezeu şi a distrus scrisorile de acuzare pe care Legea le avea împotriva noastră atunci (Coloseni 2:14). Am făcut noi oare la fel datornicilor noştri? Sau reţinem încă scrisori cu care să-i acuzăm şi amintiri ale greşelilor pe care alţii le-au făcut faţă de noi în trecut. Dacă-i aşa, atunci Dumnezeu n-are nicio altă alternativă decât să ne dea pe noi şi pe familiile noastre pe mâna chinuitorilor (duhurile rele) până când învăţăm să iertăm.

Împăratul din pildă dorise ca robul lui să arate milă din recunoştinţă. Numai atunci cînd robul n-a acţionat din recunoştinţă pentru îndurările pe care el însuşi le primise, împăratul a adoptat Metoda nr. 2 - aceea a torturii. La fel este cu Dumnezeu. El doreşte în primul rând ca noi să-i iertăm pe alţii din recunoştinţă pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Atunci când noi nu răspundem acestei chemări de har, Dumnezeu ne plasează sub Lege, sperând că vom răspunde cel puţin ameninţărilor Legii. Atunci El caută să ne înveţe să-i iertăm pe alţii, dându-ne pe mâna chinuitorilor. Cauza datorită căreia mulţi credincioşi nu pot intra niciodată în Sabatul odihnei lui Dumnezeu şi sunt schimbători, imprevizibili în comportament, adesea descurajaţi, bosumflaţi, deprimaţi şi iritabili, este pentru că ei nu i-au iertat pe alţii. Chinuitorii lucrează asupra duhului lor.

Trebuie să facem un foc de tabără din „scrisorile de acuzaţie" pe care le-am păstrat cu grijă ca să-i acuzăm pe alţii cu ele. Şi trebuie să ne obligăm cu o hotărâre de neclintit că niciodată, sub nicio provocare, nu vom scoate certificatele vechi de datorii ca să-i acuzăm vreodată pe alţii.

Sub Vechiul Legământ, ei puteau să aibă un an fericit (un an de veselie) numai o dată la fiecare cincizeci de ani. Cu cât mai bine este pentru noi sub Noul Legământ - pentru că fiecare an din viaţa noastră poate fi un an fericit.

Un spirit neiertător începe treptat să dorească răul acelora pe care nu i-a iertat. Când doreşti răul unei alte persoane este echivalent cu a blestema acea persoană. Citim în Galateni 3:13 că Isus a luat asupra Lui blestemul întregii lumi. Deci atunci când blestemăm pe cineva, noi Îl blestemăm de fapt pe Isus Însuşi, Care a luat asupra Lui blestemul tuturor. Gândeşte-te la acest lucru următoarea dată când Satan te ispiteşte să doreşti răul cuiva sau al copiilor lui.

Dacă fariseii, care au adus femeia prinsă în adulter la Isus, ar fi început să arunce pietre în acea sărmană femeie, Isus ar fi stat în faţa acelei femei şi ar fi primit El pietrele spunând: „Omorâţi-mă pe mine mai întâi". Iată ce a făcut El pentru noi la Calvar. El a stat în faţa noastră şi a primit „pietrele" pe care noi ar fi trebuit să le primim. Spiritul lui Hristos este spiritul Noului Legământ şi este exact opusul spiritului fariseilor. Numai acela care are Spiritul lui Hristos poate intra într-o viaţă de fericire perpetuă.


O poveste adevărată intitulată „Bomba atomică a dragostei" a fost publicată cu câţiva ani în urmă despre un creştin evlavios din Coreea, al cărui fiu tânăr fost împuşcat fatal de un alt tânăr comunist. Acel tată evlavios a mers şi l-a căutat pe criminalul fiului său şi, nu numai că l-a iertat, dar l-a şi adoptat ca fiu al său şi l-a crescut mare. Cu siguranţă că un astfel de om a înţeles „calea nouă şi vie" mult mai bine decât mulţi care cunosc numai doctrina şi referinţele Scripturale! Isus nu a învăţat calea ca pe o doctrină. El a umblat pe ea toată viaţa Lui. El i-a iubit într-o aşa măsură pe aceia care L-au urât, încât Şi-a dat viaţa ca să-i salveze. Aceasta este calea nouă şi vie.

Noi suntem chemaţi acum să mergem pe urmele lui Isus - nepunând un blestem asupra altora, dorindu-le răul, ci binecuvântându-i pe aceia care ne blestemă. Lumea este plină de oameni care doresc răul altora şi care merg de colo, colo blestemând, plângându-se de alţii şi vorbind rău despre ei. În loc de aceasta, haideţi să mergem de colo, colo făcând bine, binecuvântând şi eliberând oamenii oriunde mergem în acest an de veselie!

În Galateni 3:13,14, ni se spune că, atâta timp cât Hristos a luat asupra Lui blestemul nostru, noi putem primi acum „binecuvântarea vestită lui Avraam". Acest lucru este posibil prin umplerea continuă cu Duhul Sfânt.

În Evanghelia după Ioan, Isus a folosit simbolul apei ca să descrie trei nivele de dezvoltare posibile prin Duhul Sfânt:

  • Nivelul 1 : În Ioan 3:5, El a vorbit despre a fi„născut din apă şi din Duh". Acesta este „paharul izbăvirilor" (Psalmul 116:13), cu care ne începem viaţa creştină. Cu acest pahar de apă suntem curăţiţi şi aduşi în împărăşia lui Dumnezeu ca şi copii ai Lui.
  • Nivelul 2 : În Ioan 4:14, Isus a mers mai departe şi a vorbit despre acel pahar devenit „un izvor (fântână) de apă". Aceasta este o experienţă a Duhului Sfânt mai profundă, în care toate năzuinţele noastre interioare sunt satisfăcute de El, aşa încât noi trăim într-o victorie şi bucurie perpetuă, nelipsindu-ne nimic. Omul care are o fântână în gospodăria lui proprie nu este dependent de aprovizionarea cu apă a primăriei oraşului. La fel este şi cu creştinul care a găsit secretul abundenţei perpetue în Hristos. Nimeni din afara lui nu-i poate bloca provizia lui de bucurie, de pace sau de biruinţă (Ioan 16:22).
  • Nivelul 3 : În Ioan 7:38, Isus a mers şi mai departe şi a spus că izvorul va deveni un râu şi multe râuri curgând din credincios. Aceasta este o imagine a adundenţei debordante. Un astfel de credincios este capabil să potolească setea multor oameni lipsiţi din jurul lui. În timp ce o fântână ne satisface numai năzuinţele noastre proprii, râurile de apă vie ne fac o binecuvântare pentru mulţi oameni, oriunde mergem.

Binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam a fost: „te voi binecuvânta....şi TOATE FAMILIILE pământului vor fi binecuvântate în tine" (Geneza 12:2,3). Aceasta este binecuvântarea care poate fi acum a noastră prin Duhul Sfânt (Galateni 3:14).


Când Dumnezeu ne binecuvântează până la punctul râurilor care curg din noi, multe familii din multe părţi ale ţării şi chiar din întreaga lume pot fi binecuvântate prin noi. Numai o persoană blestemată răneşte şi insultă alţi oameni, oriunde merge. Acesta este modul în care trăiesc copiii lui Adam. Ei ştiu numai cum să dorească răul altora, cum să-i rănească cu remarcile lor obraznice şi cum să-i întineze cu bârfele lor. Din nefericire, chiar mulţi

„credincioşi" trăiesc astfel, dovedind prin aceasta, fie că întoarcerea lor la Dumnezeu a fost falsă, fie că ei au căzut până într-acolo încât şi-au pierdut mântuirea.

Vestea bună a evangheliei este că putem fi salvaţi dintr-o astfel de existenţă mizerabilă. Putem avea acum râuri de apă vie care să curgă din noi constant, şi putem fi o binecuvântare pentru fiecare familie pe care o întâlnim.

Putem fi la fel de milostivi cu alţii cum a fost Dumnezeu milostiv cu noi. Îi putem elibera pe alţii la fel cum Dumnezeu ne-a eliberat pe noi.

Îi putem binecuvânta pe alţii la fel cum Dumnezeu ne-a binecuvântat pe noi. Putem da altora fără plată la fel cum Dumnezeu ne-a dat şi nouă fără plată. Putem fi cu inima largă faţă de alţii la fel cum a fost Dumnezeu faţă de noi.

A.W. Tozer spune într-un articol al lui intitulat „Cinci Decizii pentru Puterea Spirituală":

„Dacă eşti cu adevărat serios în privinţa dezvoltării tale spirituale - câştigarea noii bucurii, noii puteri şi noii vieţi - atunci ar trebui să iei anumite decizii în inima ta cu privire la viaţa ta şi să treci la aplicarea lor.

„O decizie este: Niciodată să nu spui nimic despre nimeni altcineva care l-ar răni.

„Dragostea acoperă o sumedenie de păcate" (1 Petru 4:8). Clevetitorul nu are niciun loc în graţia lui Dumnezeu. Dacă ştii ceva care ar deranja sau răni reputaţia unuia dintre copiii lui Dumnezeu, îngroapă acel ceva pentru totdeauna. Lasă-L pe Dumnezeu să se ocupe de el. „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi" (Matei7:2)."

Dacă vrei ca Dumnezeu să fie bun cu tine, tu trebuie să fii bun cu copiii Lui. Regulile mesei Tatălui nostru presupun să nu spui poveşti despre alţii care stau în jurul aceleiaşi mese cu tine, indiferent de confesiunea lor, de naţionalitatea lor sau de contextul lor (Din cartea Frumuseţea Sfinţeniei (The Beauty of Holiness)).

Va fi un lucru bun dacă noi toţi vom lua această decizie astăzi - să nu spunem niciodată nimic ce ar putea răni o persoană sau care i-ar afecta reputaţia - şi să respectăm această decizie nu doar pentru restul anului, ci pentru tot restul vieţii noastre. Aceia care au trăit potrivit acestei decizii în trecut au descoperit că, atunci când au alungat lucrurile fără valoare din conversaţia lor zilnică şi au vorbit numai ceea ce era edificator şi folositor, Dumnezeu şi-a împlinit în


schimb promisiunea Lui şi i-a făcut purtătorii Lui de cuvânt - vocea Lui

(Ieremia 15:19).

Deşi Iuda Iscarioteanul a fost un înşelător şi un trădător, Isus n-a vorbit niciodată despre el celor unsprezece ucenici, în toţi cei trei ani în care a fost cu ei. De aceea la ultima cină niciunul dintre ei nu ştia cine era trădătorul. Niciodată Isus nu S-a complăcut în bârfă. Poate că i-a vorbit lui Iuda în mod presonal. Dar El niciodată n-a vorbit despre el pe la spatele lui, până când Dumnezeu Însuşi l-a demascat pe Iuda. Noi de asemenea trebuie să fim răbdători ca Dumnezeu să-i expună pe oamenii răi. El este foarte capabil să facă acest lucru, fără să fie nevoie de ajutorul nostru cu clevetirea!!

Când ne confruntăm cu păcătoşi sau cu oameni căzuţi, ne putem purta faţă de ei, fie ca tatăl fiului risipitor, fie ca fratele mai mare al fiului risipitor (Luca 15:11-32).

În acea pildă, casa este o imagine a bisericii. Tatăl este o imagine nu numai a lui Dumnezeu, dar de asemenea a unui tată autentic din biserică. Iar fratele mai mare este o imagine a fariseilor care se găsesc în fiecare biserică de pe faţa pământului. Dumnezeu îi foloseşte pe păcătoşi şi pe cei căzuţi (ca fiul risipitor) ca să-i demaşte pe fariseii din biserică.

Fariseii pot avea dreptate, dar ei n-au nici bunătate, nici smerenie. Le este dificil să accepte un căzut ca fiindu-le un egal. Ei cred că acesta trebuie pus în cartierul slugilor câteva luni de probă atunci când se întoarce. Totuşi Dumnezeu nu face acest lucru, pentru că El nu este un fariseu. De îndată ce se întoarce, El îl îmbracă pe păcătosul pocăit cu o mantie (a dreptăţii lui Hristos). El îi dă inelul (ungerea Duhului Sfânt) imediat la întoarcerea sa.

Şi imediat El îi dă păcătosului un loc la dreapta Lui.

Isus, Care n-a păcătuit nici măcar o dată în întreaga Lui viaţă pe pământ, după moartea de la Calvar a intrat în rai cu un tâlhar pocăit care-şi petrecuse în păcat toată viaţa de pe pământ. Numai harul poate face o astfel de minune. Dar fariseii nu înţeleg un astfel de har şi aşa ei devin duri şi neiertători. Astfel ei se distrug pe ei înşişi. Aminteşte-ţi că, la sfârşitul pildei, fratele mai mare se află în afara casei tatălui - pierzând mântuirea datorită unei atitudini nemiloase faţă de fratele lui mai tânăr. Acesta este sfârşitul decisiv al tuturor acelora care îi dispreţuiesc pe alţii.

Fiul mai tânăr, din toată nebunia şi păcatul lui, a ajuns în final să-şi vadă propria nevoie, a devenit sărac în duh şi a moştenit împărăţia tatălui său. Pe de altă parte, fiul mai mare nu a ajuns niciodată la o astfel de sărăcie a duhului pentru că niciodată nu şi-a văzut nevoia. El a văzut doar păcatele altora. Şi prin urmare era pierdut, în ciuda pretenţiei lui că ar fi respectat cu credincioşie toate poruncile tatălui său (Luca 15:29). O ascultare legalistă îi poate conduce pe credincioşi la un asemenea fariseism încât starea lor din urmă devine mai rea decât cea dintâi.


Acest an - şi fiecare an - poate fi un an fericit pentru noi toţi, dacă îi eliberăm pe toţi care ne datorează ceva, sau care ne-au jignit ori ne-au făcut rău în vreun fel. Astăzi, îngroapă acele resentimente pentru totdeauna, fii milostiv faţă de toţi oamenii şi fă în acest fel un nou început cu Domnul.

Capitol 15
VEI FI ÎNDEPĂRTAT DE LA DOMNUL CÂND SE VA ÎNTOARCE?

„Rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El" (1 Ioan 2:28).

Venirea Domnului este ceva ce toţi credincioşii aşteaptă cu mare bucurie. De ce atunci, când Domnul se va întoarce, unii credincioşi vor trebui să se îndepărteze ruşinaţi din prezenţa Lui?

Pot fi multe motive. Dar eu doresc să arăt unul dintre ele. În Ioan 8:1-12, citim cum fariseii au adus la Isus o femeie prinsă în adulter, acuzând-o şi cum s-au îndepărtat apoi ruşinaţi din prezenţa Lui.

De ce s-au îndepărtat din prezenţa Domnului? Deoarece Isus le-a spus că prima persoană care va începe să arunce cu piatra va trebui să fie una care nu are niciun păcat.

În lumina izbitoare a prezenţei lui Isus, au realizat dintr-o dată că ei înşişi erau cu toţii vinovaţi tocmai de acuzaţiile aduse acelei femei.

În Romani 2:1, citim, „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci, nu te poţi dezvinovăţi, căci în ceea ce judeci pe altul, te condamni singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri".

Când vom sta înaintea Domnului, vom descoperi acest fapt uimitor: Că în orice aspect în care l-am arătat pe altul cu degetul, am fost şi noi înşine vinovaţi de el, într-o anumită măsură, la un moment dat, în viaţa noastră.

Lumina lui Dumnezeu va fi aşa de strălucitoare, încât vom vedea limpede că noi înşine am comis exact aceleaşi lucruri de care i-am acuzat pe alţii că le-au făcut. Aceasta este ceea ce îl va determina pe fiecare credincios care i-a acuzat pe alţii să se depărteze ruşinat de Domnul. Atunci va deveni de asemenea evident că astfel de credincioşi au fost ei înşişi farisei.

Mulţi credincioşi sunt aşa de iscoditori încât pun sub judecată chiar şi cele mai mici cuvinte şi acţiuni ale altora. Ei critică chiar şi modul în care alţii se roagă, dau mărturie sau predică. Întotdeauna va fi ceva imperfect în cele mai bune lucruri pe care le face cineva, pentru că noi toţi avem o carne în care nimic bun nu locuieşte. Dar acela care are un spirit acuzator nu recunoaşte nicio greşeală în el însuşi, ci numai în alţii.

Ne vom „cunoaşte pe deplin" pe noi înşine - întreaga măsură a egoismului şi a mândriei noastre - numai în lumina perfectă a lui Dumnezeu, când Domnul nostru se va întoarce (1 Corinteni 13:12). Dacă acum ne-am putea vedea pe noi înşine mai complet, n-am mai judeca sau critica nimic în altă persoană, pentru că am vedea că noi înşine avem acelaşi defect.


Cu cât vom vedea mai bine stricăciunea din propria noastră carne, cu atât mai puţin îi vom judeca pe alţii din jurul nostru.

Gândeşte-te la aceasta: Nu este oare adevărat că ai fi un ipocrit de primă clasă să critici adulterul din altul, dacă tu însuţi tocmai ai comis adulter chiar în această dimineaţă? Numai un tată dur şi insensibil şi-ar critica copilul că şi-a vărsat laptele pe podea, când el însuşi, câteva minute mai devreme, tocmai şi-a vărsat ceaşca de cafea!!

De ce atunci îi judecăm şi îi criticăm pe alţii? Deoarece ne imaginăm că noi înşine suntem incapabili de a face vreodată astfel de lucruri.

De aceea fariseii au avut atâta îndrăzneală să vină la Isus cu femeia prinsă în adulter. Dar când au ajuns în prezenţa lui Isus, lumina Lui le-a demascat exact acelaşi păcat din propriile inimi. Atunci „s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă". Când Domnul se va întoarce, aceasta va fi soarta tuturor acelora care i-au judecat şi criticat pe alţii: Ei se vor depărta ruşinaţi de Domnul când vor vedea adâncimea stricăciunii din propria lor carne şi cum judecaseră şi criticaseră exact aceleaşi lucruri în alţii.

Este foarte uşor pentru noi să vedem unde se poartă o altă persoană egoist, cu încăpăţânare ori cu mândrie.

Poate ai spus adesea: „Cutare este o persoană foarte egoistă", sau „Cutare este o persoană foarte încăpăţânată, îndărătnică" sau „Cutare este o persoană foarte mândră". Şi ceea ce ai spus poate fi absolut adevărat.

Dar dacă ai spus vreodată astfel de vorbe despre altcineva, poţi fi sigur că atunci când Hristos se întoarce, Dumnezeu îţi va arăta în propria ta viaţă domenii mai întinse de egoism, încăpăţânare, îndărătnicie şi mândrie.

Şi când vei vedea aceasta, în acea zi, şi tu (la fel ca acei farisei) te vei depărta ruşinat din prezenţa Domnului - pentru că ai fost aşa de auto-îndreptăţit încât să-i judeci pe alţii pentru măsuri mult mai mici ale acestor păcate.

Realizăm oare că în fiecare dintre noi există unele forme ale acestor păcate - pe care noi nu le putem vedea?

Dacă am realiza acest lucru, atunci am fi foarte domoli în a-i judeca pe alţii pentru aceste lucruri. Vom admite că acei alţii, pe care îi judecăm, nu-şi pot vedea (la fel ca noi) nici ei egoismul, propria încăpăţânare şi mândrie.

Dar din nefericire carnea este de aşa natură încât noi nu ţinem seama în mod milostiv de alţii, acolo unde nouă înşine ne îngăduim din belşug.

Tocmai de aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata" (Iacov 2:13).


Şi de aceea a spus Isus: „Nu judecaţi" (Matei 7:1). Trebuie să fim atenţi chiar şi atunci când spunem „I-am iertat pe toţi aceia care mi-au făcut rău" - pentru că este mîndrie şi orgoliu chiar şi în sentimentul că alţii ne-au făcut rău.

Petru întreabă: „Şi cine vă va face rău?" (1 Petru 3:13). Răspunsul este evident:

„Nimeni" - pentru că Pavel a spus „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8:28). Dacă totul lucrează împreună pentru binele nostru, cum ar mai putea cineva să ne facă rău?

Cu toate acestea, astăzi sunt o mulţime de credincioşi care simt că unii oameni le-au făcut rău lor şi familiilor lor. Ce le vom spune unor astfel de credincioşi în lumina Cuvântului clar al lui Dumnezeu? Doar atât: „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii - inclusiv tu - să fie găsiţi mincinoşi" (Romani 3:4).

Am auzit credincioşi autoîndreptăţiţi în biserică dând mărturie că, în timp ce alţii le-au făcut rău lor şi copiilor lor, ei i-au iertat. În mod vădit ei s-au felicitat singuri pentru asemănarea lor cu Hristos!! Este o mândrie enormă într-o astfel de mărturie, pentru că aceşti credincioşi spun de fapt (dacă ar fi să le parafrazez cuvintele): „Sunt înconjurat de oameni care s-au purtat ca Diavolul faţă de mine - chiar şi în biserică. Dar eu (bărbatul/ femeia spiritual(ă) care sunt) m-am comportat faţă de ei ca Isus şi i-am iertat. Vedeţi cât de mărinimos şi bun sunt eu!!"

Mărturia lor mi-a amintit de o poezie de la grădiniţă în care Micuţul Jack Horner îşi înfige degetul mare în plăcintă, scoate afară o prună şi spune: „Ce băiat bun sunt eu"!! Fie ca Dumnezeu să salveze biserica de astfel de farisei!

Profeţia dată de Duhul Sfânt Îl va glorifica întotdeauna pe Isus (Apocalipsa 19:10). Spiritul lui Satan este acela care reliefează propria bunătate a unuia şi o accentuează în opoziţie cu răul presupus al altora!

Aceşti credincioşi poate că nu mint atunci când spun că i-au iertat pe aceia care le-au făcut rău. Dar evident că ei nu tolerează faptul că poate aceia le-au făcut unele lucruri în mod inconştient. Şi mai mult, ei nu au nicio lumină asupra măsurii în care ei înşişi i-au rănit poate pe alţii în multe alte feluri. Când Domnul se va întoarce, vor vedea că ei înşişi sunt aceia care s-au comportat ca Diavolul cu spiritul lor acuzator. Şi vor mai vedea, de asemenea, că ei i-au rănit pe alţii mult mai mult decât au fost ei înşişi răniţi de altcineva.

Dar astfel de credincioşi nu pot simţi duhoarea auto-îndreptăţirii lor chiar acum!! Pentru că fariseismul se poate deghiza chiar şi sub masca unei atitudini milostive faţă de alţii!! Iată cât de înşelătoare este carnea!

Dacă vreunul dintre voi aţi fost aşa, sper că aţi căpătat puţină lumină asupra autoîndreptăţirii şi mândriei voastre, cel puţin acum, astfel încât să puteţi vedea cât de mult s-a asemănat comportamentul vostru cu cel al Diavolului în atitudinile voastre de judecată şi critice faţă de alţii.

Dacă n-ai văzut păcatul acestei chestiuni până acum, te întrebi oare de ce nu l- ai văzut încă? Iată răspunsul: Pentru că tu nu înaintezi către perfecţiune. Tu


nu flămânzeşti şi nu însetezi după dreptate. Tu nu te purifici după cum Isus este pur. Şi de aceea nu eşti pregătit cu adevărat pentru venirea Domnului (potrivit 1 Ioan 3:2,3). Când Domnul va veni pe neaşteptate, va trebui să te depărtezi ruşinat din prezenţa Lui.

Este bine să-I ceri Domnului să-ţi dea mai multă lumină asupra ta însuţi acum, înainte să fie prea târziu.

O dovadă a progresului spiritual este faptul că regretăm unele lucruri pe care le-am făcut în trecut - chiar şi ceea ce am făcut anul trecut. Aceasta arată că noi creştem în înţelepciune. Poate că n-am făcut ceva rău. Dar acum realizăm că am fi putut face lucrurile mai perfect şi într-un mod mai asemănător lui Hristos. Poate că n-am păcătuit conştient, dar am păcătuit inconştient pentru că orice nu este asemenea lui Hristos este păcat.

Aşadar, aceia care spun că privesc înapoi la viaţa lor fără niciun regret, trebuie să fie aceia care n-au crescut deloc. Astăzi ei trebuie să fie în aceeaşi stare în care erau când s-au convertit pentru prima dată. Atunci iubeau banii. Acum ei iubesc banii. Atunci se mâniau. Şi acum se mînie. Dar ei n-au nicio mîhnire sau părere de rău pentru acţiunile lor sau pentru modul lor de viaţă. Cât de orbi sunt astfel de oameni! Totuşi, sunt foarte grabnici să-I judece pe alţii! Cât de mult vor regreta când Hristos va veni din nou.

Acela care predică Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, dacă avansează spiritual, cu fiecare an va predica într-un mod mai Hristic. Dar aceasta se poate întâmpla numai dacă se judecă pe el însuşi - motivele lui, cuvintele lui, manierele lui etc. - după fiecare predică. Foarte, foarte puţini dintre cei care predică Cuvântul lui Dumnezeu se judecă pe ei înşişi după predicarea lor. Ei continuă astfel an de an, în acelaşi mod monoton, plictisitor, fără ungerea, harul, sau puterea Duhului asupra vieţii lor.

Sufletele înfometate vor călători sute de mile dacă pot găsi un om al lui Dumnezeu undeva, care are atingerea cerului pe lucrarea lui şi care merită să fie ascultat - la fel cum călătoreau mulţimile în pustia Iudeii ca să-l audă pe Ioan Botezătorul, şi la fel cum au călătorit prin tot Israelul ca să-l audă pe Isus, sau cum mulţimile din multe cetăţi au călătorit distanţe lungi ca să-l audă pe apostolul Pavel.

Aceia care sunteţi prezbiteri, aţi realizat cât de mult i-aţi plictisit pe alţii cînd aţi predicat în adunări fără nicio pregătire spirituală şi fără ungerea Duhului? Poate că aţi vorbit neglijent şi leneş, fără nicio meditaţie sau rugăciune şi apoi aţi mers să predicaţi timp de patruzeci de minute într-o adunare. Şi fraţii şi surorile îndelung răbdătoare din biserica voastră au îndurat acest chin fără niciun murmur! O, cât de mult aţi păcătuit împotriva lor! Şi totuşi ei au tăcut. V-aţi recunoscut păcatul?

În multe adunări, prezbiterii nu-şi hrănesc turma, ci o plictisesc în schimb de moarte cu predicile lor lungi şi obositoare. Este bine pentru toţi prezbiterii să se judece pe ei înşişi şi să ceară altor fraţi o opinie sinceră despre ei. Aceia care au pierdut ungerea ar trebui să se oprească din predicat şi să dea amvonul unui


frate mai tânăr (ca David) care are un foc şi o ungere, în loc să stea (ca Regele Saul) pe tronurile lor şi să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.

Câţi dintre noi am recunoscut că i-am jignit şi rănit în mod inconştient pe alţii, am exercitat diverse presiuni asupra lor, am profitat de ospitalitatea şi de bunătatea lor, am scris scrisori care i-au rănit pe alţii etc., fără să realizăm măcar? Şi acei alţii au suferit şi ne-au suportat fără să scoată măcar o vorbă despre aceasta.

Câţi dintre noi am fost recunoscători pentru lucrarea din biserică, scrisă şi vorbită, care ne-a apărat de multe păcate în care demult am fi putut cădea dacă n-am fi avut un loc în biserică?

Câţi dintre noi am fost recunoscători lui Dumnezeu pentru soţiile noastre care s-au trudit zi şi noapte, slujindu-ne într-o multitudine de feluri în casele noastre? În căminele noastre am primit atât de mult ca şi când ni s-ar fi cuvenit. Cum să ne aşteptăm de la copiii noştri să fie recunoscători faţă de noi, părinţii lor, dacă noi ca soţi nu suntem recunoscători soţiilor noastre. Copiii noştri trebuie să înveţe astfel de deprinderi de la noi! Mulţi soţi vor descoperi, atunci când Hristos se va întoarce, cât de răi şi de nerecunoascători au fost faţă de soţiile lor. Şi multe soţii vor descoperi în acea zi cât de rele şi de nerecunoascătoare au fost faţă de soţii lor pentru tot ceea ce ei au făcut pentru ele.

Ne-am exprimat noi măcar o dată mulţumirile noastre lui Dumnezeu pentru partenerii noştri de căsnicie şi pentru fraţii şi surorile noastre? Totuşi, ce grabnici am fost să ne plângem de ei când am văzut doar o greşeală la ei? Şi cât de grabnici am fost să uităm tot binele pe care ei ni l-au făcut?

Mi-amintesc că am auzit odată povestea unui profesor care a întins în faţa clasei de elevi o coală mare de hârtie albă cu un punct mic negru la un colţ. Le- a cerut apoi elevilor să spună ce văd. Toţi au spus că au văzut o mic punct negru într-un colţ. Nimeni n-a spus că a văzut o coală mare albă. Iată cum este natura umană - oarbă la binele care este în alţii.

Noi vedem numai punctele negre. Aceasta se datorează numai mândriei. Oamenilor smeriţi nu le este deloc greu să fie recunoascători faţă de Dumnezeu pentru fraţii lor credincioşi. Numai mândria satanică este aceea care îi face pe oameni nerecunoascători pentru fraţii şi surorile lor.

Ce fraţi şi surori bune ne-a dat Dumnezeu în biserică? Şi noi am fost aşa de nebuni să nu le recunoaştem valoarea. Haideţi să învăţăm cel puţin acum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile noastre.

Dacă primim puţină lumină asupra noastră citind doar un fragment ca acesta, vă puteţi imagina ce lumină mare vom căpăta asupra egoismului nostru şi asupra mândriei noastre atunci când, la reîntoarcerea lui Isus, lumina cerului ne va lumina?


Esau n-a mai găsit nicio ocazie de pocăinţă „mai pe urmă", deşi atunci a vărsat multe lacrimi (Evrei 12:17).

Va exista un „mai pe urmă" în vieţile tuturor, când vom sta înaintea Domnului. În acea zi vom descoperi că este prea târziu ca să învăţăm să fim recunoscători. Atunci va fi prea târziu ca să plângem. Acum este timpul să ne judecăm pe noi înşine, să ne căim şi să plângem, dacă vrem să n-avem niciun regret atunci.

Haideţi să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea o descoperire nouă a slavei lui Isus. În acea lumină, vom vedea adâncimile egoismului, încăpăţânării, îndărătniciei şi mîndriei din propria noastră carne. Şi vom cădea cu feţele la pământ în pocăinţă şi mâhnire înaintea Lui. Atunci va fi uşor s-o sfârşim total cu judecarea şi criticarea altora.

Haideţi să nu ne mulţumim de curăţirea noastră până când nu atingem standardul purităţii lui Isus „după cum El este curat" (1 Ioan 3:3). Dacă acesta este ţelul nostru, atunci nu va trebui să ne depărtăm ruşinaţi când se va întoarce Domnul.

Capitol 16
INFLUENŢA UNUI OM

„Am căutat printre ei UN OM care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea........dar n-am găsit niciunul" (Ezechiel 22:30).

Dumnezeu are de împlinit multe misiuni în această lume şi nu toate au aceeaşi importanţă. Pentru sarcinile neimportante, El poate folosi pe oricine. Dar pentru sarcinile cu adevărat importante, nu va fi folosit orice om. Pentru astfel de sarcini vitale, Dumnezeu trebuie să aibă un om care a fost testat şi aprobat prin multe încercări şi probe. Şi dacă un astfel de om nu este disponibil imediat, atunci Dumnezeu va aştepta până când un astfel de om ESTE disponibil. Dumnezeu nu-Şi face lucrarea cu persoana cea mai la îndemână aşa cum fac oamenii.

Folosim un chibrit ca să aprindem un foc. Dar apoi aruncăm chibritul, pentru că nu mai este de niciun folos pentru noi. Sunt unii oameni pe care Dumnezeu îi foloseşte în acest mod. El îi concediază după ce i-a folosit deoarece nu mai sunt valoroşi pentru El. De aceea, niciodată nu ar trebui să dorim să fim doar FOLOSIŢI de Dumnezeu. Ar trebui să căutăm să-I fim valoroşi.

„Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună" (2 Timotei 2:20,21).

Un om poate folosi în munca lui vase din diferite materiale. Dar el nu va preţui oalele de pământ sau lăzile de lemn la fel de mult cum le preţuieşte pe cele de aur şi de argint. În acelaşi fel, deşi toţi care sunt născuţi din nou pot fi în mod egal copii ai lui Dumnezeu, fiecare copil al lui Dumnezeu NU este la fel de folositor în lucrarea Lui. Deşi la Dumnezeu nu există părtinire, totuşi, fiecare vas nu este un vas sfinţit, folositor. Dumnezeu îi premiază numai pe foarte puţini, pentru că ei sunt singurii care caută cu toată inima voia Lui şi slava Lui.

Tocmai de aceea noi trebuie să ne curăţim mereu de „orice întinăciune a cărnii şi a duhului" (cu alte cuvinte, de orice nu este asemenea lui Hristos în noi), dacă e să fim vase de cinste pentru Dumnezeu (2 Corinteni 7:1).

O dată ce un om devine un vas de cinste, Dumnezeu se va baza pe el foarte mult pentru lucrarea Lui. Dacă un astfel de om eşuează, lucrarea lui Dumnezeu va fi oprită temporar până când Dumnezeu găseşte un alt om pe care să-L poată folosi.

În istoria lumii, a lui Israel şi a bisericii, întâlnim numeroase exemple de cum s- a bazat Dumnezeu pe numai UN singur om într-o situaţie specifică ca să-Şi realizeze scopurile Lui. Dar un om împreună cu Dumnezeu este întotdeauna o majoritate.


Noe

În timpul lui Noe, când lumea întreagă era plină de răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, deşi existau pe pământ opt oameni temători de Dumnezeu, totuşi îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu a depins în totalitate de credincioşia unui singur om, Noe.

Noe a fost singurul om care a căpătat trecere în ochii lui Dumnezeu în acel timp (Geneza 6:8). Dacă acel singur om ar fi fost necredincios lui Dumnezeu, întreaga rasă umană ar fi fost ştearsă de pe faţa pământului şi niciunul dintre noi n-ar mai fi fost în viaţă acum!! Putem mulţumi din toată inima lui Dumnezeu că Noe a rămas credincios.

Isus a spus că ultimele zile vor fi ca zilele lui Noe. Perversiunea sexuală şi violenţa zilelor lui Noe vor caracteriza şi ultimele zile. Acesta este timpul în care trăim astăzi. Şi de aceea chiar şi astăzi Dumnezeu are nevoie de oameni intransigenţi ca Noe.

Moise

Când israeliţii erau robi în Egipt, Dumnezeu nu i-a putut elibera până când n-a găsit un om potrivit care să-L reprezinte. Şi Dumnezeu a fost dispus să aştepte până când un astfel de om era pregătit.

Dumnezeu plănuise ca israeliţii să rămână în Egipt 400 de ani(Geneza 15:13). Dar, în final, ei au stat 430 de ani ( Exodul 12:40). De ce au fost nevoiţi să stea cu 30 de ani mai mult decât prevedea planul perfect al lui Dumnezeu pentru ei?

În mod sigur nu pentru că Dumnezeu a făcut o greşeală. Dar omul care urma să fie liderul lor nu era încă gata. Dumnezeu plănuise probabil ca Moise să fie gata în zece ani de umblare prin pustie. Dar, în schimb, lui Moise i-au fost necesari 40 de ani ca să-şi întregească educaţia spirituală acolo, sub mâna lui Dumnezeu. Aşa au fost nevoiţi israeliţii să rămână în robie încă 30 de ani.

Odată, când Moise a lipsit doar 40 de zile din mijlocul israeliţilor, toţi cei 2 milioane s-au destrăbălat (Exodul 32). Unei întregi naţiuni i-a luat doar câteva zile să-L uite pe adevăratul Dumnezeu şi să se destrăbăleze închinându-se la idoli, de îndată ce omul lui Dumnezeu a plecat din decor. Acei israeliţi văzuseră minuni uimitoare chiar cu ochii lor. Dar amintirea acelor minuni nu i-a putut opri pe israeliţi să nu se închine idolilor. Numai conducerea riguroasă a unui om al lui Dumnezeu putea face aceasta!

Aaron a fost liderul lor temporar, în timp ce Moise a fost plecat pe munte. Dar, deşi Aaron poate că era un om bun, temător de Dumnezeu, el nu i-a putut păstra pe oameni credincioşi lui Dumnezeu. Era în mod evident un om care căuta să facă pe placul maselor iar oamenii l-au folosit.

Astăzi, există mulţi lideri creştini ca Aaron, care-şi imaginează că Îl slujesc pe Domnul. Ei sunt oameni buni, cinstiţi, care-şi trăiesc viaţa cu frică de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu-I poate folosi ca să-Şi menţină biserica pură,


pentru că ei se lasă înduplecaţi uşor de voinţa oamenilor. Dumnezeu caută oameni ca Moise, chiar şi astăzi, care să conducă biserica Lui în această bătălie împotriva lui Satan.

Iosua

Iosua a fost un alt om pe care Domnul l-a înălţat şi alături de care a stat El. Când Israel a ajuns la hotarul Canaanului, Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi, voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise" (Iosua 3:7).

Domnul deja îl pregătise pe Iosua timp de 40 de ani în timpul călătoriei prin pustie. Acum El l-a înălţat la conducere şi a stat alături de el la fel cum stătuse alături de Moise. Odată, Domnul a oprit chiar şi pământul mai multe ore de la rotaţia sa ca să-l ajute pe Iosua. Biblia spune: „Nici n-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om" (Iosua 10:14).

De îndată ce Dumnezeu alege un om ca să-L reprezinte, este uimitor ce minuni va face ca să arate altora că El îi stă alături.

Citim că poporul Israel „a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrările mari pe care Domnul le făcuse pentru Israel" (Judecători 2:7).

Influenţa lui Iosua a fost aşa de puternică asupra israeliţilor, încât ei n-au îndrăznit să se închine idolilor în timpul vieţii lui şi în timpul vieţii bătrânilor care l-au urmat pe Iosua. Dar, o dată ce Iosua a murit, Israel a căzut foarte rău.

Iată care este efectul vieţii unui om al lui Dumnezeu.

Ilie

Să luăm o altă perioadă din istoria Israelului, când Ahab i-a făcut pe toţi să se închine lui Baal. În acea perioadă existau 7000 de bărbaţi în Israel care au refuzat să se închine lui Baal (1 Împăraţi 19:18). Fără îndoială că era o împotrivire îndrăzneaţă şi onorabilă. Dar o astfel de mărturie a fost totuşi una negativă: Ei NU se închinau idolilor. Aceasta este ca mărturia negativă pe care o au mulţi credincioşi astăzi - ei nu fumează, nu pariază etc..

Dar Dumnezeu n-a putut să folosească în acel moment nici măcar pe unul dintre aceşti 7000 ca să-Şi împlinească planurile în Israel. Pentru aceasta, Dumnezeu a avut nevoie de un Ilie. Ahab nu se temea de aceşti 7000 de

„credincioşi". Dar se temea de Ilie. Fără îndoială că aceşti 7000 de oameni se rugau lui Dumnezeu; dar rugăciunile lor nu puteau aduce foc din ceruri. Rugăciunea lui Ilie a fost cea care a făcut acest lucru.

Rugăciunile tuturor credincioşilor nu sunt egale ca efect în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune în legătură cu Ilie că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:17,16).


Un singur om neajutorat a întors o întreagă naţiune înapoi la Dumnezeu, a zdruncinat forţele răutăţii şi i-a ucis pe toţi profeţii lui Baal.

Chiar şi astăzi planurile lui Dumnezeu sunt împlinite printr-un singur om credincios, iar nu printr-o mulţime.

Elisei

În timpul lui Ilie erau cincizeci de „fii ai prorocilor" (elevi ai şcolii Biblice) care sperau cu toţii ca, într-o zi, să fie profeţi în Israel. Dar Duhul lui Dumnezeu i-a ocolit pe toţi şi a venit peste Elisei care nu era „fiu al prorocilor" (2 Împăraţi 2:7,15). Elisei era cunoscut în Israel doar ca un servitor - „care turna apă pe mâinile lui Ilie" (2 Împăraţi 3:11).

Când armata împăratului Aram a atacat Israelul, niciunul dintre aceşti savanţi ai Bibliei n-au putut să apere Israelul - pentru că, deşi studiaseră poate Legea lui Moise în şcoala lor Biblică, ei nu-L cunoşteau însă pe Dumnezeu. Numai Elisei, care era singurul om din Israel aflat în legătură cu Dumnezeu, a putut avertiza poporul cu privire la locul exact unde urma să atace duşmanul.

Astăzi, de asemenea, principala funcţie a unui profet este similară: Să-i avertizeze dinainte pe oamenii lui Dumnezeu cu privire la locul unde Satan îi va ataca. Un proroc ca Elisei în biserica de astăzi poate salva poporul lui Dumnezeu de la dezastru spiritual mai mult decât o pot face cincizeci de predicatori („fiii prorocilor"). Cunoaşterea Bibliei nu este de niciun folos dacă omul nu poate auzi vocea Duhului. Numai un om care poate auzi vocea lui Dumnezeu poate salva o biserică din maşinaţiunile şi atacurile lui Satan.

Prorocii din vechime erau de asemenea numiţi „VĂZĂTORI" (aceia care pot VEDEA în viitor cu o vedere dată de Dumnezeu - 1 Samuel 9:9). Ei ştiau unde va ataca duşmanul şi puteau să prevadă pericolele adoptării unei strategii de acţiune anume. Biserica de astăzi are nevoie foarte mare de astfel de văzători.

Daniel

Când Dumnezeu a dorit să-i aducă pe israeliţi din Egipt în Canaan, El a avut nevoie de un om. L-a găsit pe Moise. Când a vrut să-i aducă pe evrei din Babilon în Ierusalim, a avut nevoie de un alt om. L-a găsit pe Daniel.

Durata captivităţii în Babilon (70 de ani) fusese prezisă, la fel cum fusese prezisă şi durata robiei din Egipt. Dar de data aceasta (spre deosebire de timpul lui Moise), împlinirea planului lui Dumnezeu nu a întârziat nici măcar cu o singură zi- pentru că omul lui Dumnezeu a fost gata la timp.

Daniel fusese credincios din tinereţea lui şi trecuse cu bine fiecare test. Ca tânăr adolescent în Babilon, el a adoptat o poziţie hotărâtă pentru Domnul.

„Daniel s-a hotărât în inima lui să nu se întineze" (Daniel 1:8) - un verset bun de reţinut de către toţi tinerii.


În timp ce toţi ceilalţi tineri evrei mâncau cu dragă inimă hrana servită la masa regelui de teama regelui (mâncare pe care Dumnezeu o interzisese în Leviticul), singur Daniel a refuzat s-o mănânce. În acea zi, la masă au mai fost încă trei tineri care l-au văzut pe Daniel adoptând acea poziţie şi i s-au alăturat. Ulterior, Daniel şi cei trei bărbaţi au devenit o puternică influenţă pentru Dumnezeu în Babilon.

70 de ani mai târziu, când Daniel avea aproape 90 de ani, rugăciunile lui au declanşat mişcarea evreilor din Babilon înapoi în Ierusalim.

Astăzi, de asemenea este o mişcare a poporului lui Dumnezeu din Babilonul spiritual (biserica falsă), către Ierusalimul spiritual (Trupul lui Hristos). Şi pentru o astfel de mişcare Dumnezeu are de asemenea nevoie de oameni.

Astăzi sunt mulţi ca Anania, Mişael şi Azaria (Daniel 1:11). Sunt doritori să se ridice pentru Domnul, dar nu au curajul să facă acest lucru de unii singuri. Aşteaptă un Daniel care să-i conducă. Şi iată că Dumnezeu caută din nou Danieli.

Pavel

Sub Noul Legământ, Dumnezeu doreşte să-i folosească pe TOŢI copiii Lui - şi nu doar un om ici, colo. Acest lucru este însă posibil numai dacă fiecare credincios trăieşte în Noul Legământ. Dar încă din zilele apostolilor vedem că foarte puţini credincioşi intră în Noul Legământ. Majoritatea credincioşilor trăiesc vieţi învinse de păcat, sunt ocupaţi cu „evanghelia sănătăţii şi prosperităţii", au nevoie de un pastor ca mediator între ei şi Hristos etc., etc.. În multe aspecte ei încă trăiesc exact la fel ca israeliţii Vechiului Testament.

Şi de aceea, la fel ca în timpurile Vechiului Testament, din nou Dumnezeu se poate baza numai pe un singur om în multe situaţii, ca să-l ţină afară din biserica Lui pe Satan. Să ne gândim la ce s-a întâmplat în Efes: Pavel a petrecut acolo mai mult timp decât în oricare altă biserică. În fiecare zi, timp de 3 ani, el a predicat acolo întreaga povaţă a lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:31). A fost cea mai privilegiată dintre toate bisericile. Standardul înalt al învăţăturilor din scrisoarea lui Pavel către ei arată că era totodată o biserică spirituală. Dacă ar fi existat deci o biserică unde credincioşii să intre în număr mare în viaţa Noului Legământ, atunci această biserică din Efes ar fi fost aceea. Dar iată, nu a fost aşa. Nici măcar bătrânii de acolo n-au intrat într-o astfel de viaţă.

Când a plecat, Pavel le-a spus acelor bătrâni: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei" (Faptele Apostolilor 20:29, 30).

Atâta timp cât Pavel a fost prezent personal în biserica din Efes, niciun lup n-a putut intra în ea, Pentru că Pavel era un păstor de turmă vigilent şi un uşier riguros al casei Domnului. Nici bătrânii care-şi căutau propriul interes n-au putut să tragă după ei vreun ucenic, atâta timp cât Pavel era acolo - pentru că erau neputincioşi în prezenţa lui Pavel.


Pavel cunoştea condiţia spirituală a bătrânilor. Şi de aceea ştia că, de îndată ce va pleca din Efes, biserica va fi invadată de lupi şi de bătrâni egoişti - iar mărturia va fi pervertită. Când citim „A Doua Scrisoare către Efeseni" (Apocalipsa 2:1-7), vedem că biserica de acolo a decăzut exact aşa cum prezisese Pavel. Cine păstrase atunci biserica în puritate în timpul celor trei ani? NUMAI UN SINGUR OM - PAVEL. Satan se temea de Pavel, dar ştia că îi putea manevra foarte uşor pe toţi ceilalţi bătrâni din Efes!

Fiecare grup în parte, pe care Dumnezeu l-a ridicat oriunde în această lume, în timpul ultimelor 20 de secole, a avut aceeaşi istorie.

Când ne uităm înapoi la istoria bisericii din ultimele 20 de secole, ce vedem? La un anumit timp, într-un anumit loc, Dumnezeu ridică un om care să redea bisericii adevăruri din Cuvântul Lui care au zăcut îngropate de secole. Dumnezeu pregăteşte în secret un asemenea om şi îl scoate apoi înainte într-o lucrare publică. Majoritatea credincioşilor îl urăsc pe un asemenea om, îl numesc eretic şi îl resping ca pe un proroc mincinos. Dar câţiva care au urechi de auzit adevărul recunosc ungerea lui Dumnezeu de peste el, realizează că ceea ce spune el este adevărul lui Dumnezeu şi i se alătură. Astfel, prin aceşti câţiva, este zidită o mărturie pentru Domnul în acea generaţie. Lucrurile merg bine atâta timp cât omul însuşi este în viaţă. Dar o dată ce moare, lucrurile încep să decadă şi foarte curând acest grup nou merge şi el în derivă şi devine parte din Babilon, la fel ca toate celelalte confesiuni.

Nici măcar un singur lider din istoria creştinismului n-a putut să producă o a doua generaţie de lideri care să aibă aceeaşi cunoaştere a lui Dumnezeu pe care a avut-o el. Fiecare a putut sluji numai propriei lui generaţii şi a dispărut. În următoarea generaţie, Dumnezeu a trebuit să facă întotdeauna un început nou ca să ridice o mărturie pură pentru Numele Lui.

Aceasta este ceea ce s-a întâmplat iar şi iar de-a lungul istoriei bisericii - fie că ne gândim la istoria unor confesiuni mai mari sau la grupurile mai mici.

Astăzi, chiar dacă toate aceste grupuri proclamă încă aceleaşi doctrine pe care le-au proclamat fondatorii lor, fiecare dintre ele a deviat de la cunoaşterea şi de la viaţa lui Dumnezeu pe care au avut-o fondatorii lor. Ele TOATE au căzut, fie pe panta lumescului şi a compromisului, fie pe panta opusă a fariseismului şi a legalismului.

Dumnezeu are însă nevoie de o mărturie pură pentru Numele Lui în FIECARE generaţie. Şi El nu Se va priva pe El Însuşi de o mărturie nici în generaţia noastră. Vei plăti tu preţul de a fi total disponibil pentru Dumnezeu în această generaţie?

Capitol 17
ÎNVĂŢÂND BLÂNDEŢEA DE LA ISUS

„Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima" (Matei 11:29).

Isus ne-a spus să învăţăm de la El două lucruri - smerenia şi blândeţea. General vorbind, mulţi au fost aceia care au spus şi au scris despre smerenia lui Hristos. Dar nu s-a scris, nici nu s-a vorbit mult despre blândeţea lui Hristos. Acest lucru a condus la un dezechilibru în vieţile personale ale multor credincioşi şi, de asemenea, în biserică.

Vedem gravitatea lui Hristos în modul în care El i-a mustrat pe farisei (Matei 23) şi pe Petru (Matei 16:23), şi în modul în care El a răstrurnat mesele schimbătorilor de bani şi i-a alungat afară din templu (Ioan 2:14-16). Această atitudine a reprezentat un aspect al naturii lui Dumnezeu pe care a manifestat- o Isus.

Dar vedem, de asemenea, blândeţea lui Dumnezeu în modul în care Isus s-a purtat cu păcătoşi notorii.

Vedem ceva din blândeţea lui Isus în modul în care El i-a vorbit femeii din Samaria, de exemplu. Isus o întrebase despre soţul ei. Femeia a schimbat imediat subiectul şi I-a pus lui Isus o întrebare total fără legătură despre închinare (Ioan 4:17-24). Şi vedem acolo că Isus n-a insistat asupra trecutului ei imoral, ci i-a permis să schimbe subiectul şi a răspuns întrebării ei despre închinare.

Dacă pui o altă persoană în încurcătură, sondând curios în detalii despre viaţa trecută a acelei persoane, sau repetând lucruri care ating puncte dureroase din viaţa ei, putem fi siguri că n-am învăţat NIMIC de la Duhul Sfânt despre blândeţea lui Hristos.

Curiozitatea este un păcat pe care chiar mulţi creştini nu-l recunosc drept un viciu demonic. Carnea noastră are o dorinţă mare să afle despre păcatele pe care le-au făcut alţii şi de aceea va fi întotdeauna doritoare să asculte la păcatele altora, chiar atunci când ele sunt împărtăşite sub pretextul cererilor de rugăciune. Oricum ar fi, astfel de informaţii nu ne vor face niciodată vreun bine, ci dimpotrivă ne vor polua mintea, vom avea prejudecăţi împotriva altora, ne vor face răi şi vor împiedica mărturia şi lucrarea noastră pentru Domnul. Acesta este modul în care Satan conduce pe mulţi credincioşi în rătăcire.

Nu trebuie să permitem niciodată altora să ne povestească despre vieţile lor trecute, nici măcar voluntar, pentru că omul trebuie să-şi mărturisească păcatele numai lui Dumnezeu, nu altui om.

Păcatul trebuie mărturisit numai în cercul în care a fost comis.

Păcatele din cuget şi acelea comise în viaţa privată, care nu rănesc pe nimeni decât pe noi înşine, trebuie mărturisite NUMAI lui Dumnezeu. Dar păcatele care


rănesc o altă persoană, trebuie să fie mărturisite atât lui Dumnezeu, cât şi acelei alte persoane. Păcatele comise împotriva unui corp local de credincioşi trebuie mărturisite, atât lui Dumnezeu, cât şi public, în întâlnirile adunării.

O persoană blândă va fi întotdeauna precaută să nu spună nimic care să pătrundă indiscret în zonele private ale vieţii unei alte persoane sau în trecutul acesteia. Dacă noi atingem accidental punctul dureros al cuiva şi vedem disconfortul creat acelei persoane ar trebui să schimbăm rapid subiectul şi să acţionăm ca şi cînd n-am şti nimic. Aceasta este blândeţe.

Vedem, de asemenea, blândeţea lui Isus în modul în care El s-a purtat cu femeia prinsă în adulter (Ioan 8:1-12). Cu siguranţă că Isus n-a acceptat păcatul ei, nici nu l-a numit altfel decât era. Păcatul comis era adulterul şi El i- a spus ei foarte clar că nu trebuie să mai păcătuiască din nou. Dar El n-a aruncat cu pietre în ea pentru că era păcătoasă

Dumnezeu nu aruncă cu pietre în păcătoşi. Nu trebuie să uităm aceasta.

Sunt două moduri de predicare despre biruinţa asupra păcatului. Unul este modul în care Isus a predicat, fără să arunce cu pietre în oameni. Celălalt este modul în care fariseii au predicat, condamnându-i pe oameni.

Blândeţea lui Hristos lipseşte din cuvintele multora care predică despre biruinţa asupra păcatului. Ei le spun altora să nu păcătuiască, dar tot ei îi critică, îi acuză şi se referă la ei folosind apelative dure.

Fariseii erau aşa. Ei predicau despre neprihănire dar îi considerau„blestemaţi" pe toţi cei care nu aparţineau grupului lor (Ioan 7:49). Astăzi, găsim aceeaşi atitudine în mulţi credincioşi.

Pe de altă parte, Isus predica un standard mult mai înalt de neprihănire decât au făcut-o vreodată fariseii. Dar El niciodată n-a numit niciun credincios folosind apelative rele. El i-a iubit şi i-a câştigat la o viaţă evlavioasă prin blândeţea Lui.

Femeia prinsă în adulter a realizat că, în timp ce fariseii veniseră numai să-i arate cu degetul păcatul, să o acuze şi să o expună, Isus a vrut să o salveze. Şi cu siguranţă că trebuie să fi fost salvată şi a devenit unul dintre ucenicii lui Isus, după întâlnirea cu El.

Când Isus a predicat acelei femei păcătoase, El nu i-a predicat doctrină, ci încurajare. El a venit cu un mesaj de salvare de sub puterea păcatului şi nu doar cu o doctrină despre sfinţenie.

Mare parte din „predicarea sfinţeniei" din zilele noastre pune totuşi accentul pe doctrine care definesc omul cel vechi şi carnea, calea cea nouă şi vie prin carne etc.. Dar rar întâlnim blândeţea lui Isus în aceia care predică aceste adevăruri profunde. Şi de aceea păcătoşii nu sunt atraşi de astfel de farisei aşa cum erau atraşi de Isus.


Acesta este locul unde noi toţi care predicăm sfinţenia am face bine să ne examinăm propriile vieţi şi să vedem cum ajunge la alţii mesajul nostru. Este prezentă blândeţea lui Hristos în lucrarea noastră?

Hristos trebuie să fie manifest în carnea noastră dacă e ca alţii să fie atraşi la El. Trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să ne arate blândeţea lui Isus şi să ne transforme în acea asemănare, dacă e să ne împlinim lucrarea noastră.

Arunci tu cu pietre în alţii? Arăţi tu cu degetul acuzator pe un altul? Dacă-i aşa, atunci eşti mai mult ca Diavolul decât ca Dumnezeu. Pentru că Satan este cel care acuză. Dumnezeu nu acuză niciodată. Biblia ne spune foarte clar că Dumnezeu te va iubi şi nu te va acuza: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine" (Ţefania 3:17).

Biblia spune că judecata este „lucrarea Lui neobişnuită, lucrul Lui nemaiauzit", a lui Dumnezeu (Isaia 28:21). Judecata nu este ceva ce Dumnezeu face în mod normal sau în mod obişnuit. Totuşi, cu omul este diferit. A-i judeca pe alţii este lucrarea lui obişnuită. Acesta este locul unde devine limpede că omul a fost contaminat de otrava lui Satan.

Este uşor să ne înşelăm pe noi înşine crezând că noi creştem în asemănare cu Hristos când, de fapt, noi nu creştem. Dacă n-am scăpat de obiceiul de a-i acuza şi judeca pe alţii, cu siguranţă că nu creştem în asemănare cu Hristos.

Biblia spune că noi n-ar trebui să căutăm să fim învăţători (Iacov 3:1). Ce fac învăţătorii în mod normal? În fiecare zi când vin acasă de la şcoală, cu toate caietele elevilor lor, ei corectează şi corectează şi iar corectează .... Aceasta este ceea ce fac ei, zi după zi, an după an.

Noi nu suntem chemaţi să fim ca acei profesori, mergând de colo, colo corectându-i pe alţii şi dându-le note, zi de zi. Aceia care fac astfel sunt avertizaţi în acelaşi verset că vor fi judecaţi mai aspru.

Dacă suntem blânzi, vom ţine cont de greşelile altora şi vom considera că pot fi factori ascunşi de care noi nu suntem conştienţi, care poate că i-a făcut să cadă.

Să presupunem că ai venit acasă de la muncă într-o seară şi ai văzut că fiul tău a făcut un execrciţiu greşit în temă şi l-ai certat serios pentru aceasta. Şi apoi, dacă soţia ta îţi arată 10 pagini de hârtie în care fiul tău încercase să facă acelaşi exerciţiu timp de o oră înainte se ajungi tu, cum te simţi? Nu vei regreta că ai fost aşa de dur cu fiul tău?

Aşa este atunci când îi judecăm pe alţii. Nu ştim, de exemplu, cât de mult rezistase o persoană păcatului înainte să cadă realmente în el. Vedem doar căderea persoanei şi judecăm după ceea ce vedem. Dar Dumnezeu vede orele în care acea persoană s-a zbătut şi s-a luptat ca să evite căderea şi El judecă mai îndurător decât o facem noi.


Efeseni 4:2 spune: „Să umblaţi cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste".

În cartea lui Iov, vedem un exemplu al blândeţei lui Dumnezeu. Citim acolo cum Iov s-a plâns şi a murmurat împotriva lui Dumnezeu în timpul bolii lui (Iov 3 la 31). Cuvintele lui erau pline de necredinţă şi de amărăciune, şi el ar fi trebuit să fie judecat aspru de către Dumnezeu. Dar Dumnezeu l-a iubit pe Iov şi s-a îndurat de El. El ştia că Iov se afla sub o presiune mare, pentru că îşi pierduse toată averea şi pe toţi cei zece copii într-o singură zi, ajunsese bolnav cu o boală incurabilă şi peste toate acestea era acuzat totodată şi de soţia lui.

Mai mult, Iov trăia într-un timp când „harul covârşitor" nu era disponibil - spre deosebire de astăzi. Şi astfel Dumnezeu a vorbit blând lui Iov şi nu i-a ţinut cuvintele împotriva lui. Dumnezeu cunoştea contextul situaţiei şi de aceea El a fost blând. De obicei noi nu ştim niciodată nimic despre contextul unei situaţii. Şi de aceea noi suntem duri. Tocmai de aceea ne spune Biblia să nu judecăm.

În Isaia 61:2, citim că Domnul Isus a fost uns să vestească „anul de îndurare

(365 de zile) al Domnului şi ziua (o zi) de răzbunare a Dumnezeului nostru".

Ştim din Romani 11:22 că Dumnezeu este atât bun cât şi aspru - dar numai în Isaia 61 citim că raportul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de asprimea Lui nu este de 50:50, ci de 365:1!! La această natură blândă suntem noi chemaţi să fim părtaşi.

Isus le-a spus ucenicilor că numai aceia care sunt milostivi faţă de alţii vor primi milă de la Dumnezeu (Matei 5:7).

În Noul Testament mila înseamnă mai mult decât doar iertarea altora care ne- au rănit. În Luca 10:25-37, la sfârşitul pildei bunului samaritean, faptele samariteanului sunt invocate prin expresia„cel ce şi-a făcut milă" faţă de omul în nevoie ( versetul 37). Vedem deci că mila înseamnă totodată a arăta bunătate celor în nevoie, peste care dăm întâmplător în drumul nostru.

Biblia ne avertizează că „judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă", dar ne încurajează spunându-ne că, dacă ai fost milos, atunci mila lui Dumnezeu faţă de tine va birui judeacat Lui împotriva ta (Iacov 2:13).

În lumina acestui verset, să ne gândim cum va fi în ziua judecăţii pentru doi credincioşi - unul care a fost milos faţă de alţii şi altul care n-a fost.

Prima dată vine fratele A şi stă înaintea Domnului. El a fost un credincios sincer pe pământ, însă unul care n-a avut biruinţă deplină în multe domenii. Dar a fost unul care i-a iertat total pe toţi care i-au făcut rău şi a arătat bunătate faţă de oamenii aflaţi în nevoie din jurul său. Domnul se va uita la el şi va spune: „Ei bine, A, sunt mai multe lucruri în viaţa ta care merită pedeapsa. Dar văd că ai fost mereu milos şi blând cu toţi cei pe care i-ai întâlnit pe drumul tău. Aşadar, te voi trata exact aşa cum tu i-ai tratat pe alţii. Poţi pleca - liber. Nu e nicio judecată pentru tine."


Vine apoi fratele B, unul care a avut biruinţă asupra păcatului în toate domeniile conştiente ale vieţii lui. El gândeşte despre sine că, dacă fratele A, care a fost mult mai rău decât el, a scăpat aşa de uşor, atunci el însuşi ar trebui să primească o apreciere înaltă de la Domnul. Dar B a fost un frate dur şi fără milă faţă de alţi credincioşi care n-au avut biruinţă asupra păcatului şi la care s-a referit mereu ca şi cum ar fi aparţinut „prostituatei", nicidecum Miresei lui Hristos (ca şi când Dumnezeu îi dăduse fratelui B sarcina alegerii miresei pentru Fiul Său!!). Fratele B îi privea totodată de sus pe credincioşii din alte grupuri şi simţea că numai cei din grupul lui erau aleşii lui Dumnezeu.

Şi acum Domnul îi spune: „Apreciez faptul că ai căutat să duci bătălia împotriva păcatului cu inima întreagă. Acesta a fost un lucru bun. Dar ai fost foarte dur cu alţi credincioşi şi foarte neîndurător în judecata ta faţă de ei. Te voi trata prin urmare la fel cum tu i-ai tratat pe alţii. Tu trebuie să fii judecat - cu asprime".

Ce surpriză va fi atunci pentru B când va auzi aceste cuvinte de la Domnul. Mulţi care sunt primii aici vor fi ultimii acolo.

Nu a fost vorba de nicio părtinire în felul cum Domnul l-a tratat pe de A comparativ cu B. Amândurora Domnul le-a spus exact aceleaşi cuvinte: „Te voi trata exact aşa cum tu i-ai tratat pe toţi acei alţii". Şi ei amândoi au primit exact ceea ce au meritat.

Ceea ce am ilustrat nu este o scenă imaginară, ci ceva ce urmează să vedem cel mai sigur atunci când Hristos se întoarce - deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu poate minţi niciodată.

Citeşte încă o dată Iacov 2:13 dacă ai încă vreun dubiu cu privire la aceasta. În viaţa multor credincioşi trece an după an, fără ca ei să se descotorosească vreodată de acest obicei Satanic de a fi duri cu alţii şi de a-i judeca nemilos. Haideţi să ne hotărâm ca acest an să fie diferit.

Haideţi să-I cerem lui Dumnezeu harul Lui şi puterea Duhului Său ca s-o sfârşim cu toată judecarea altora în acest an, s-o sfârşim cu toată curiozitatea în viaţa şi treburile private ale altora, s-o sfârşim cu toată intruziunea în problemele altora, s-o sfârşim cu toată criticarea altor fraţi, a soţiilor şi copiilor lor.

Haideţi, în schimb, să perseverăm din ce în ce mai mult pe calea împărtăşirii din blândeţea lui Hristos. Atunci nu vom fi trăit în zadar acest an.

Capitol 18
DECIZIILE TALE DETERMINĂ CEEA CE DEVII

„Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (Ioan 6:38).

Isus ne spune aici, cu propriile Lui cuvinte, ce a venit să facă El în lume. Şi în această singură propoziţie avem o descriere a modului în care a trăit Isus fiecare zi în parte din întreaga Lui viaţă pe pământ.

La cei treizeci de ani ai vieţii lui Isus petrecuţi în Nazaret se face referire ca la anii ascunşi. Dar aici Isus ne descoperă ce a făcut El în timpul fiecărei zile din acei 30 de ani: El Şi-a negat propria voinţă şi a făcut voia Tatălui Său.

Când Isus a fost cu Tatăl în ceruri, în veşnicia trecută, niciodată El n-a trebuit să-şi nege propria voie, pentru că voia Lui era aceeaşi cu cea a Tatălui Său. Dar când a venit pe pământ, în trup ca al nostru, acel trup avea o voinţă proprie care era diametral opusă voii Tatălui în fiecare punct în parte. Singurul mod în care Isus a putut face atunci voia Tatălui Său a fost prin negarea continuă a propriei voinţei de sine. Aceasta a fost crucea pe care Isus a purtat-o toată viaţa Lui pământească - crucificarea propriei Lui voinţe - şi pe care ne cere El acum s-o purtăm în fiecare zi, dacă e să-L urmăm pe El. Negarea cu consecvenţă a propriei Lui voinţe a fost ceea ce L-a făcut pe Isus un Om spiritual. Şi negarea propriei noastre voinţe de sine este ceea ce ne va face şi pe noi spirituali.

În fiecare zi luăm decizii cu privire la diverse aspecte. Luăm decizii legate de modul cum ne vom cheltui banii sau timpul, sau cum să vorbim cuiva, sau despre cineva, sau cum să scriem o anumită scrisoare, sau cum să reacţionăm la comportamentul altcuiva, sau cât timp să petrecem în studierea Cuvântului, sau în rugăciune, sau în slujirea bisericii etc.. Reacţionăm la acţiunile, cuvintele şi comportamentul oamenilor din jurul nostru de dimineaţă până noaptea. Poate că nici nu realizăm, dar noi luăm cel puţin o sută de decizii în fiecare zi - şi în fiecare din acele decizii noi alegem, fie să ne placem nouă înşine, fie să-I facem pe plac lui Dumnezeu.

Multe din acţiunile noastre nu sunt rezultatul deciziilor conştiente. Dar chiar şi atunci, le luăm în unul din aceste două moduri - căutând, fie să ne facem pe plac nouă înşine, fie să-L glorificăm pe Dumnezeu. Acţiunile noastre inconştiente sunt determinate de modul în care luăm deciziile conştiente. În final, suma totală a acestor decizii este cea care determină dacă devenim spirituali sau carnali.

Gândiţi-vă la milioanele de decizii pe care le-am luat de când ne-am întors pentru prima dată la Dumnezeu. Aceia care au ales conştient şi consecvent să- şi nege voinţa de sine de multe ori, în fiecare zi, şi să facă voia lui Dumnezeu, au devenit spirituali. Pe de altă parte, aceia care s-au bucurat doar de iertarea păcatelor lor şi care au ales prin urmare să-şi placă lor înşişi, în majoritatea timpului, au rămas carnali. Deciziile fiecărei persoane au determinat ceea ce a devenit în final acea persoană.


Astăzi eşti atât de smerit şi de sfânt şi de iubitor pe cât ai ales tu însuţi să fii prin miile de decizii pe care le-ai luat în diferitele situaţii ale vieţii din anii trecuţi.

Spiritualitatea nu este ceva ce vine printr-o întâlnire cu Dumnezeu. Este rezultatul alegerii căii lepădării de sine şi al hotărârii de a face viua lui Dumnezeu CU CONSECVENŢĂ zi de zi, săptămână de săptămână şi an de an.

Să ne gândim la starea spirituală a doi fraţi (ambii convertiţi la Hristos în aceeaşi zi), la zece ani de la convertirea lor. Unul este acum un frate matur cu discernământ spiritual, căruia Dumnezeu îi poate încredinţa o mare responsabilitate în biserică. Celălalt este încă un copil, fără discernământ şi care are nevoie să fie hrănit şi încurajat de alţii în mod constant.

Ce face oare diferenţa aşa de mare dintre cei doi? Răspunsul este: micile decizii pe care ei le-au luat în fiecare zi din cei zece ani de viaţă creştină.

Dacă continuă în acelaşi mod, în următorii 10 ani diferenţa dintre ei va fi chiar mai accentuată. Iar în veşnicie, gradele de slavă dintre ei vor fi la fel de diferite ca lumina emisă de un bec de 2000 WATT şi unul de 5 WATT!!

„Chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea" (1 Corinteni 15:41). Să ne gândim la o situaţie în care tu vizitezi o familie şi eşti tentat să spui ceva negativ despre un anumit frate (pe care nu-l placi) care nu e prezent. Ce faci? Vei ceda tentaţiei şi-l vei vorbi pe la spate sau te vei lepăda de tine şi-ţi vei ţine gura închisă?

Nimeni nu este lovit la pământ de Dumnezeu cu lepră sau cancer doar pentru că a vorbit rău de cineva. Nu. Şi prin urmare mulţi îşi imaginează că un astfel de păcat nu le va distruge viaţa. Iată că numai în veşnicie mulţi fraţi şi surori vor realiza cum, de fiecare dată când şi-au făcut pe plac lor înşişi, s-au distrus câte puţin, câte puţin. Vor regreta atunci modul în care şi-au irosit vieţile pe pământ.

Isus de asemenea a fost ispitit în situaţii similare timp de 30 de ani în Nazaret. Despre acei ani ascunşi este scris că„Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi" niciodată ( Romani 15:3). Întotdeauna El S-a negat pe Sine. Astfel, El I-a făcut tot timpul pe plac Tatălui.

Se poate să ne facem pe plac nouă înşine în multe domenii din viaţa noastră - de exemplu, în domeniul mâncatului. Să luăm o situaţie în care, chiar dacă nu îţi este foame, decizi să cheltuieşti bani să cumperi nişte snack-suri delicioase. Cu siguranţă că nu este nimic păcătos sau greşit în aceasta. Dar vorbeşte despre un anumit mod de viaţă. Pentru că ai bani, cumperi ce-ţi place, fie că ai sau nu ai nevoie.

Faci ceea ce-ţi place. Dacă ţi-ar plăcea să cumperi ceva, cumperi acel ceva. Dacă vrei să mergi undeva, mergi. Dacă vrei să te culci târziu, te culci târziu.


Care este rezultatul final al trăirii în acest fel, chiar dacă mergi în mod regulat la adunări şi citeşti Biblia în fiecare zi?

Poate că nu-ţi pierzi mântuirea, dar îţi vei irosi cu siguranţă viaţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o ca să trăieşti pentru El.

Un alt frate acţionează însă diferit. El decide să-şi disciplineze trupul. Când nu- i este foame, nefiind necesar, decide să nu mânânce nimic. El hotărăşte să nu- şi cumpere niciodată lucruri inutile. Se hotărăşte să se trezească cu 15 minute mai devreme în fiecare zi ca să petreacă timp cu Dumnezeu. Când cineva îi vorbeşte cu furie, el decide să răspundă blând. Se hotărăşte să rămână mereu în dragoste şi bunătate. Decide să nu citească anumite ştiri din ziare care i-ar aţâţa poftele. În fiecare situaţie el decide să se smerească şi să nu se îndreptăţească pe el însuşi. Decide să renunţe la anumite prietenii care-l influenţează înspre lume. Prin deciziile constante de a-şi refuza propria voie (ceea ce-i place lui), el devine puternic în voinţa de a face numai voia lui Dumnezeu.

Ce a pierdut că nu a cumpărat acele lucruri inutile, sau că s-a trezit mai devreme cu 15 minute sau că a renunţat la sentimentul lui omenesc de demnitate cerând iertare? Nimic. Dar gândiţi-vă la ceea ce a câştigat!

Un om ca acesta, care este în mod consecvent credincios în lucrurile mărunte, va deveni în câţiva ani un om de încredere al lui Dumnezeu - nu datorită cunoştinţelor biblice pe care le deţine, ci datorită credincioşiei lui în micile decizii pe care le ia în viaţă ca să nu-şi facă LUI ÎNSUŞI pe plac, ci lui Dumnezeu.

Atunci, nu fiţi delăsători. Antrenaţi-vă voinţa ca să-L bucuraţi pe Dumnezeu tot timpul. Creştinii maturi sunt aceia care „s-au deprins, prin exerciţiu (prin antrenarea voinţei lor în direcţia corectă pe parcursul multor ani), să deosebească binele şi răul" (Evrei 5:14).

Să ne gândim la o ilustrare: Doi oameni supraponderali merg la doctor ca să scape de moleşeală. Doctorul le recomandă un curs de exerciţii în fiecare zi pentru următoarele doisprezece luni. Un om intră în disciplina acelor exerciţii în mod consecvent, în fiecare zi, şi slăbeşte devenind energic. Celălalt om, face exerciţiile primele câteva zile, apoi descreşte până când renunţă total.

Pântecele lui devine din ce în ce mai gras, datorită stilului său indisciplinat, până când, în final, moare prematur. Aceasta este o ilustraţie a modului în care noi ne putem întări voinţele ca să facem voia lui Dumnezeu sau le putem lăsa moi şi slabe pentru ca diavolul să le exploateze.

Mi-amintesc că am citit o dată despre un slujitor tânăr al Domnului care simţea că se uita prea mult la televizor (chiar dacă se uita numai la programe curate) şi care a decis într-o zi, nu numai să-şi vândă televizorul, dar şi să folosească timpul pe care-l petrecea în mod obişnuit la televizor în fiecare zi, ca să se roage. Efectul direct al acelei mici decizii pe care a luat-o - şi pe care a menţinut-o - a fost că Dumnezeu i-a dat o lucrare care a binecuvântat pe mii.


Aceia care nu văd nimic greşit în a viziona programe curate la televizor, vor vedea că Dumnezeu nu îi va însărcina cu mult - pentru că El este Cel care răsplăteşte pe aceia care-L caută sârguitor şi la El nu este părtinire.

Da, eşti ceea ce eşti astăzi datorită multor, multor decizii mici pe care le-ai luat în legătură, fie cu renunţarea la tine însuţi, fie cu lăsarea în propria voie în domeniile mâncatului, banilor, somnului, cititului, etc..

Timpul trece repede. Aceia care au peste 40 de ani şi care şi-au petrecut viaţa făcându-şi pe plac nu se mai pot aştepta acum să facă prea mult pentru Dumnezeu, pentru că ei şi-au irosit cei mai buni ani din viaţa lor. Acei ani trecuţi din viaţa ta sunt duşi - duşi pentru totdeauna. Chiar Dumnezeul Atotputernic nu ţi-i mai poate reda. Dar dacă te pocăieşti, încă se poate chiar şi acum să mai faci ceva folositor pentru Dumnezeu cu a doua jumătate a vieţii tale.

Dar doresc să le vorbesc în principal acelora care sunt încă la adolescenţă sau la douăzeci de ani: Vreau să-ţi spun că Dumnezeu doreşte să te binecuvânteze într-o asemenea măsură încât tu să devii o binecuvântare pentru alţii. El doreşte să-ţi încredinţeze o lucrare importantă în biserica Sa atunci când vei avea 30 sau 35 de ani. Dar te va găsi El credincios în următorii zece ani din viaţa ta, astfel încât să-Şi poată împlini voia Sa în viaţa ta?

Dacă te hotărăşti să fii credincios de acum înainte, nu vei avea niciun regret în veşnicie, nu contează cât de mult ai eşuat în viaţa ta trecută de până acum. Ia viaţa în serios. Gândeşte-te la cum a trăit Isus în zilele Lui în Nazaret şi urmează-I exemplul. Spune-ţi ţie însuţi: „M-am născut pe acest pământ să-mi REFUZ propria voie şi să FAC voia Tatălui meu ceresc".

Crezi că diavolul te va lăsa să iei în serios ceea ce-ţi spun acum? Nu. El îţi va spune că mai este destul timp. Îţi va spune că o astfel de viaţă de renunţare la propria voinţă va fi o corvoadă. Îţi va spune că pe Dumnezeu nu-L deranjează dacă te distrezi sau dacă-ţi faci pe plac ici şi colo câte puţin. Îţi va spune să o iei uşor etc., etc..

De ce? Pentru că el doreşte ca în următorii douăzeci de ani să te poarte fără ţintă şi să te trezeşti când este prea târziu. Tinerilor, nu fiţi prostiţi de Satan. Dumnezeu v-a dat numai o singură viaţă şi timpul trece foarte repede. N-o irosiţi.

Veţi întâlni credincioşi mai mulţi decât suficienţi în jurul vostru (chiar şi dintre aceia care au înţeles calea nouă şi vie) care n-au niciun interes în a trăi o viaţă atât de disciplinată, cu inima întreagă.

Nu-i judecaţi. Nu fiţi un fariseu şi nici să nu-i dispreţuiţi. Fiţi atenţi la voi înşivă şi nu vă băgaţi în treburile lor. Credeţi tot ce e mai bun despre ei şi lăsaţi-i în pace. Dar, în acelaşi timp, nu le urmaţi exemplul. Fiţi diferiţi. Lăsaţi-L numai pe Isus să fie Exemplul vostru. Voi aveţi o chemare pentru viaţa voastră şi nu


vă puteţi permite s-o pierdeţi, nu contează ce altceva aţi pierde pe lumea aceasta.

Gândeşte-te adesea la ziua când va trebui să dai socoteală de viaţa ta la scaunul de judecată al lui Hristos.

Uită deci geşelile pe care le-ai făcut în viaţă. Pocăieşte-te în mod radical de păcatele tale şi fii cu inima întreagă în zilele care vin. Dumnezeu îţi iartă şi îţi şterge trecutul. Nu fii deprimat datorită eşecurilor de până acum, căci altfel vei fi tot un rătăcitor şi în viitor. Amintirea eşecurilor tale te va ajuta să recunoşti că eşti ceea ce eşti numai prin harul lui Dumnezeu. Îţi va ţine faţa la pământ tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Hotărăşte-te să devii un bărbat/ o femeie autentic/ ă a(l) lui Dumnezeu.

Capitol 19
SATAN ESTE STĂPÂNITORUL ÎNTUNERICULUI ŞI TATĂL MINCIUNII

Satan e numit „stăpânitorul întunecimilor" şi „tatăl minciunii" (Efeseni 6:12; Ioan 8:44). Amândouă titulaturile descriu caracterul şi lucrarea lui.

Tot ceea ce constituie întunericul spiritual din acest univers este un teritoriu care a fost alocat lui Satan de către Dumnezeu. Toţi aceia care hălăduiesc prin acest teritoriu (fie ei credincioşi sau necredincioşi) se pot aştepta ca stăpânitorul întunericului să-şi pună piciorul în vieţile lor. Oricând facem ceva care nu poate sta în lumina lui Dumnezeu, ne deschidem pe noi înşine lui Satan. Siguranţa noastră este în lumină. Numai acolo sângele lui Isus ne curăţeşte de tot păcatul, şi numai acolo putem avea părtăşie cu Tatăl (1 Ioan 1:9). Satan ştie şi de aceea el îi îndeamnă mereu pe credincioşi să facă lucruri care nu pot sta în lumina lui Dumnezeu. Acesta este modul în care chiar credincioşii plini de Duhul îşi pierd ungerea.

Toată minciuna îşi are de asemenea originea în Satan. Toţi aceia care lasă loc în viaţa lor oricărui fel de minciună, de înşelăciune sau de ipocrizie - fie ei credincioşi sau necredincioşi - îi permit prin aceasta lui Satan să facă o incursiune în viaţa lor. Satan ştie şi tocmai de aceea el îi încurajează pe credincioşii de peste tot să trăiască în faţa oamenilor, pentru că acesta este modul cel mai sigur ca să fii un ipocrit. Ipocrizia este neadevăr şi este născută de Satan.

Nu-l putem învinge pe Satan dacă nu ne curăţim mai întâi pe noi înşine de orice îi lasă loc în viaţa noastră. Biblia ne porunceşte ca mai întâi„să ne supunem lui Dumnezeu" şi apoi „să ne împotrivim Diavolului" (Iacov 4:7).

De aceea ar trebui să ne facem o evaluare atentă a vieţii noastre şi să vedem unde îi lăsăm loc lui Satan prin umblarea noastră în întuneric sau în viclenie.

Înainte ca Isus să meargă la cruce, El a spus: „vine Prinţul lumii acesteia şi el n- are nimic în Mine" (Ioan 14:30). Satan n-a putut găsi nicio minciună, viclenie sau întuneric în Isus.

Şi noi ne putem proteja într-un asemenea mod încât cel rău să nu-şi plaseze niciun avanpost niciodată în viaţa noastră. „Cel care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el" (1 Ioan 5:18).

Capitol 20
AJUTÂNDU-L PE DUMNEZEU!!

Noi putem genera foarte multă confuzie în lucrarea lui Dumnezeu şi în viaţa noastră atunci când ne folosim raţionamentul nostru, încercând să-L ajutăm pe Dumnezeu potrivit propriei noastre înţelegeri.

„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri...........Sarai, soţia lui Avraam nu-i născuse deloc copii.....Şi Sarai, soţia lui Avraam, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de soţie soţului ei Avraam....Şi Avraam era de optzeci şi şase de ani când i-a născut Agar pe Ismael.....Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: „Să trăiasă Ismael înaintea Ta!" Dumnezeu i-a zis: „Cu adevărat, soţia ta Sara îţi va naşte un fiu.....Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el" (Geneza 15:5; 16:1,3,16; 17:18,19).

Dumnezeu îi promisese lui Avraam o sămânţă fără număr asemenea stelelor. Însă Sara era stearpă. Avraam şi Sara trebuie să se fi temut amândoi că Numele lui Dumnezeu va fi dezonorat dacă promisiunea nu se împlinea. Aşa că, la sugestia Sarei, Avraam şi-a luat altă soţie şi a avut cu ea un fiu, ca să-L ajute pe Dumnezeu să iasă din încurcătură!!

Ceea ce Avraam n-a realizat a fost că Dumnezeu nu are nevoie de un asemenea ajutor. Ajutorul pe care el I l-a oferit lui Dumnezeu (născând pe Ismael) a cauzat în final probleme, nu numai soţiei lui, dar de asemenea fiului său Isaac şi urmaşilor acestuia.

Cât de adesea nu simţim şi noi că, fără ajutorul nostru, promisiunile lui Dumnezeu nu vor fi împlinite. Şi de aceea ne mişcăm şi acţionăm când Dumnezeu nu ne-a spus să ne mişcăm sau să acţionăm. Ne încredem în planurile şi în eforturile noastre omeneşti ca să facem lucrarea lui Dumnezeu şi nu credem suficient în necesitatea aşteptării Domnului ca să ne direcţioneze.

Isus n-a făcut nimic în viaţa Sa fără să caute voia şi călăuzirea Tatălui (Ioan 5:19,30). Dar majoritatea credincioşilor nu caută voia şi călăuzirea lui Dumnezeu în acest fel, deoarece ei se încred mai mult în ei înşişi decât în Dumnezeu!!

Absenţa rugăciunii şi sprijinirea pe propria noastră înţelegere (sau pe înţelegerea soţiei noastre, cum a fost în cazul relatat mai sus al lui Avraam!!) în deciziile pe care le luăm este ceea ce aduce confuzie în căminele noastre şi în lucrarea lui Dumnezeu.

„Şi Domnul i-a vorbit lui Moise, spunând: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii înaintea ochilor lor, şi ea va da apă...".....Apoi Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul.....Atunci Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-am dat- o" (Numeri 20:7-13).


De data aceasta, Dumnezeu îi ceruse lui Moise numai să vorbească stâncii. Dar Moise a decis să-L ajute pe Dumnezeu lovind stânca de două ori. Cât de adevărat este că firea mai degrabă ar lovi tare (şi de două ori), decât să vorbească blând (o singură dată)! Noi simţim că planurile lui Dumnezeu vor fi realizate mai rapid dacă folosim puţină duritate omenească, chiar şi atunci când El ne porunceşte să fim blânzi (Matei 11:28). Dar prin blândeţea Lui, Dumnezeu îşi conduce poporul la pocăinţă (Romani 2:4).

Poate că Moise a simţit totodată că, de vreme ce Dumnezeu îi mai ceruse şi înainte să lovească stânca (Exodul 17:6), atunci de fiecare dată trebuie să fie aşa. Mulţi îşi imaginează că Duhul Sfânt trebuie să lucreze în acelaşi fel în care a lucrat mai devreme sau altundeva! Şi aşa ei încearcă să-L ajute cu scamatorii psihologice ca să aducă „trezire", să „vindece" bolnavii şi să-i facă pe oameni „să vorbească în limbi". Ceea ce nu realizează ei este faptul că Duhul Sfânt lucrează în mod diferit, la diferite momente de timp şi n-are nevoie de niciun ajutor emoţional ca să-Şi manifeste darurile.

„Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Şi mânia Domnului s-a aprins împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu " (2 Samuel 6:6,7).

Intenţiile lui Uza au fost bune. El chiar a vrut să protejeze chivotul mărturiei lui Dumnezeu ca să nu cadă. Dar el nu era levit şi deci nu avea niciun drept ca să atingă chivotul. El a mers în afara limitelor lui. Aceasta a fost o problemă aşa de gravă încât Dumnezeu l-a ucis. Nu putem glumi cu legile lui Dumnezeu.

Şi în biserică, a dat diferite responsabilităţi unor oameni diferiţi şi a trasat graniţe în jurul fiecăruia. Dacă observăm o lipsă într-un anumit domeniu şi căutăm să-L ajutăm pe Dumnezeu încercând să rezolvăm noi problema, trebuie mai întâi să ne întrebăm pe noi înşine dacă Duhul este acela care ne conduce să facem aceasta sau dacă nu cumva este vorba despre raţiunea noastră omenească ce ne îndeamnă să facem ceva cu privire la aceasta. Dumnezeu respectă graniţele fiecăruia, chiar dacă noi nu le respectăm. Şi Dumnezeu n-are nevoie de niciun ajutor din partea noastră, în afara graniţelor pe care el le-a trasat în jurul nostru. Numai în acele graniţe noi Îl putem găsi pe Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17:26,27). În afara lor, îl vom găsi numai pe Diavolul (Eclesiastul 10:8b).

Aplicarea în viaţa noastră a principiilor subliniate în exemplele de mai sus sunt multiple. Să-i cerem atunci lui Dumnezeu lumină asupra acestui subiect legat de propria noastră viaţă şi lucrare.

Capitol 21
LUCRAREA LUI MELHISEDEC

„Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec" (Evrei 7:17).

Melhisedec a fost un om necunoscut nouă - dar un om care-L cunoştea pe Dumnezeu în mod profund - care l-a întâlnit pe Avraam, când Avraam s-a întors dintr-un război, şi l-a binecuvântat cu mâncare şi cu un cuvânt de la Dumnezeu (Geneza 14:14-20).

Avraam era obosit şi se afla în mare pericol de a se mândri după ce fusese aşa de victorios. Era totodată în pericolul de a râvni avuţiile împăratului Sodomei pe care le capturase în război. Dar Dumnezeu l-a trimis pe Melhisedec cu hrană care i-a întărit trupul obosit şi cu un cuvânt care i-a salvat sufletul de la pângărirea cu mîndrie şi cu lăcomie.

Melhisedec i-a spus lui Avraam: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Nu i-a ţinut o predică lungă cu 7 puncte principale. Nu. El i-a spus doar o propoziţie - dar această propoziţie a fost un cuvânt profetic ce a răspuns exact nevoii lui Avraam. Prin acea singură propoziţie, el i-a amintit lui Avraam că, atâta timp cât Dumnezeu a fost Acela care-i dăduse victoria, nu trebuia să-şi facă vreun merit lui însuşi. El i-a amintit de asemenea lui Avraam că, atâta timp cât Dumnezeul lui deţinea cerurile şi pământul, nu era deloc necesar ca el să ia din prăzile războiului, aşa cum fac în mod normal învingătorii.

Câteva minute mai târziu, când Avraam l-a întâlnit pe împăratul Sodomei, aceste cuvinte ale lui Melhisedec l-au ajutat să facă ceea ce era bine. El i-a spus împăratului Sodomei că, atâta timp cât Dumnezeu este Stăpânitorul cerului şi al pământului, el nu va lua nici măcar un fir de aţă din prada de război (Geneza 14:22-24).

Acum Isus a fost numit de Dumnezeu drept mare preot după rînduiala lui Melhisedec. Şi noi suntem acum chemaţi să fim preoţi potrivit aceleiaşi rânduieli - şi să împlinim această lucrare-Melhisedec.

Gândiţi-vă cum Melhisedec, fără nicio paradă, fast, publicitate sau reclamă a apărut liniştit şi i-a dat lui Avraam exact ceea ce el avea nevoie - hrană pentru nevoile lui trupeşti şi cuvântul drept ca să-l salveze pe Avraam de mândrie şi de lăcomie. După satisfacerea nevoilor lui Avraam, a dispărut la fel de liniştit cum a venit. Aceasta este lucrarea pe care noi toţi trebuie s-o râvnim - să-i binecuvântăm în linişte pe cei aflaţi în nevoie şi apoi să dispărem, fără să căutăm vreo onoare, apreciere, mulţumiri sau publicitate pentru noi înşine.

Oamenii vin la adunările bisericii obosiţi şi epuizaţi în urma bătăliilor din lumea în care trăiesc şi muncesc. Cât de minunat este să proroceşti în biserică la fel ca Melhisedec, aşa încât credincioşii să fie aprovizionaţi cu alimente şi hrană spirituală care să-i poată întări. Ce mare binecuvântare să fii totodată


capabil să-i ajuţi în moduri practice, pământeşti când au nevoie, aşa încât să le putem face viaţa mai uşoară.

Este trist când fraţii au gânduri înalte despre ei înşişi şi vorbesc timp îndelungat în adunările bisericii fără ca ceea ce spun să aibă prea multă substanţă. Asemenea predici lungi, plictisitoare aduc moarte în adunare. Pe de altă parte, ce minunat să poţi avea cuvântul potrivit - un cuvânt profetic - pentru fraţi şi surori în fiecare adunare.

Totuşi, dacă e să prorocim aşa, trebuie să fim preoţi care au adus jertfe lui Dumnezeu în ascuns şi care menţin legătura cu Dumnezeu tot timpul, cu o conştiinţă curată.

La Dumnezeu nu este părtinire. El doreşte ca fiecare frate şi soră din biserică să fie un preot sau o preoteasă după rânduiala lui Melhisedec şi să prorocească (Vezi Faptele Apostolilor 2:17,18; 1 Corinteni 14:31).

Dacă eşti dispus să pui tot ce ai pe altarul jertfei ca preot, dacă tânjeşti să proroceşti, dacă ai grijă şi interes real pentru binele fraţilor tăi şi al surorilor tale, şi dacă n-ai nicio dorinţă pentru propria reputaţie sau cinste, atunci Dumnezeu în mod sigur va pune în gura ta un cuvînt care va satisface nevoile fraţilor şi surorilor la fiecare întâlnire - chiar dacă e să fie şi numai o singură propoziţie.

În preoţia lui Melhisedec nimeni nu este un frate special. Nu căuta atunci să fii cunoscut datorită darurilor pe care le ai. Caută să fii nimeni. Fii anonim dacă doreşti într-adevăr o slujire-Melhisedec. Nu lăsa să fie niciun gând în tine că tu eşti fratele care a adus anumite suflete la Hristos, sau că tu eşti fratele care a scos afară demoni, sau care se roagă pentru săraci, sau că tu eşti fratele care conduce întâlnirea, sau care face acest lucru ori pe celălalt. Fii mulţumit să fii un frate obişnuit, fără niciun nume, titlu, onoare sau reputaţie. Binecuvântează-i pe ceilalţi şi dispari. Caută să fii necunoscut.

Haideţi să ne bucurăm că suntem egali cu toţii, chiar dacă lucrările şi darurile noastre pot fi diferite. Isus le-a spus odată ucenicilor Săi să nu se bucure că demonii le erau supuşi în Numele Lui. Cu alte cuvinte, să nu se bucure de lucrarea lor, adică de ceea ce puteau face sau de ceea ce au făcut. Ei trebuiau să se bucure în schimb de ceea ce Dumnezeu făcuse pentru ei - scriindu-le numele în cartea vieţii (Luca10:20).

O asemenea atitudine se află în centrul tuturor lucrărilor Noului Legământ.

O caracteristică a naturii lui Dumnezeu este aceea că El urăşte toată afişarea şi reclama. Despre Dumnezeu este scris în cartea Isaia că: „Într-adevăr, Tu eşti un Dumnezeu care te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorule!" (Isaia 45:15).

Dumnezeu doreşte să ne facă şi pe noi asemenea Lui - să fim părtaşi naturii Lui care iubeşte să facă lucruri fără să fie observat şi fără să dorească vreun merit pentru ceea ce a făcut. Dumnezeu doreşte să facă o lucrare atât de puternică în noi încât şi noi să putem învăţa cum să-i binecuvântăm pe alţii şi


apoi să dispărem aşa cum a făcut Melhisedec. El doreşte să ne elibereze total din răul Satanic de a căuta onoare şi a merit de la oameni pentru ceea ce am făcut.

Fie ca în mijlocul nostru să fie mulţi preoţi după rânduiala lui Melhisedec.

Capitol 22
SECRETUL DISCERNĂMÂNTULUI

„Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii stăteau acolo şi-L acuzau cu înfierbântare.......Ostaşii de asemenea îşi băteau joc de El......Unul dintre tâlharii răstigniţi Îl insulta......Dar celălalt, răspunzând, l-a înfruntat, zicând: .....Acesta n- a făcut nici un rău." (Luca 22:35-41).

Este într-adevăr uimitor că, în timp ce cărturarii Bibliei din Israel şi soldaţii romani inteligenţi, educaţi n-au putut discerne Cine era Isus, un tâlhar, care nu ştia nimic din Biblie, a putut discearnă aceasta în ultimele lui momente pe pământ. De ce s-a întâmplat aşa?

Discernământul nu vine din inteligenţă, din cunoaşterea Bibliei sau din experienţă. Este dat de Dumnezeu acelora care au o inimă sinceră.

Tâlharul de pe cruce ne învaţă cum putem avea discernământ.

Tot şirul de episcopi, preoţi şi cărturari ai Bibliei din Israel se aflau acolo la piciorul crucii în acea zi, acuzându-L pe Isus de tot felul de lucruri (Matei 27:41). În acelaşi timp, mulţi dintre cetăţenii de vază, care treceau pe acolo, îl batjocoreau pe Isus fără milă, acuzându-L că ar fi spus că va distruge templul (o acuzaţie falsă, atâta timp cât Isus nu făcuse niciodată o asemenea afirmaţie) (Matei 27:39).

Ambii tâlhari erau aşa de convinşi de aceste acuzaţii încît s-au alătura şi ei tiradei împotriva lui Isus (Matei 27:44).

Dar deodată, unul dintre ei s-a oprit şi a spus cu privire la Isus: „Omul acesta n-a făcut niciun rău" (Luca 23:41).

Cum de a ştiut el acest lucru? Cum a putut el discerne că Isus era Mesia care pretindea a fi? Cum de a respins el toate acuzaţiile oamenilor ca fiind false - într-un moment în care nimeni nu-I lua partea lui Isus?

La urma urmelor, „nu poate ieşi fum fără foc", nu-i aşa? După înţelepciunea lumească a acestui proverb, tâlharul se putea gândi că trebuie să fi existat nişte motive, oricât de mici, cu privire la Isus datorită cărora toate acele sute de oameni Îl acuzau. Cu toate acestea, tâlharul a spus că Isus n-a făcut NIMIC rău!!

Cum de a devenit tâlharul atât de spiritual încât să respingă „cele auzite" (Isaia11:3)? Pentru că L-a auzit pe Isus spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Luca 23:34).

Pe de o parte, tâlharul a văzut tulburarea, agitaţia, amărăciunea şi ura acelor învăţaţi ai Bibliei. Pe de altă parte, a văzut spiritul iertător, lipsa auto- îndreptăţirii şi pacea care erau în Isus. Astfel a desluşit el cine era drept şi cine era greşit.


Şi în biserică, acesta este modul în care ne exercităm discernământul. Când doi fraţi sau două surori au o dispută, dacă foloseşti această riglă a tâlharului, vei putea descoperi curând cine are dreptate şi cine nu.

„„Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl." „Nu este pace", zice Dumnezeul meu, „pentru cei răi"." (Isaia 57:20,21).

Aceia care sunt greşiţi în ochii lui Dumnezeu sunt sortiţi unei vieţi de agitaţie şi nelinişte constantă în care vor persevera scoţând pe gură prostii şi noroi (bârfă, acuzaţii, plângeri şi abuzuri) împotriva fraţilor evlavioşi şi a surorilor evlavioase.

Când întâlneşti un asemenea frate sau o asemenea soră poţi, fără nicio ezitare să-l/-o categoriseşti drept o persoană rea pentru că astfel îl/ o numeşte Dumnezeu în Isaia 57:20,21. Nu mai e nevoie de nicio dovadă în plus sau nici măcar să analizezi faptele situaţiei. Neliniştea şi agitaţia din acea persoană reprezintă cea mai clară dovadă posibilă.

În cazurile lumeşti de judecată, judecătorilor le ia mulţi ani să treacă prin toate probele înainte să ajungă la o sentinţă. Şi chiar şi atunci pot greşi. Dacă ar fi să adoptăm această metodă pentru certurile din biserică, atunci va trebui să ne petrecem toată viaţa doar ascultând la o parte şi la alta înainte de a ajunge la o concluzie. Şi încă putem greşi!

Dar Dumnezeu ne-a dat o cale mai bună: Verifică doar cine este liniştit şi cine este neliniştit. Verifică cine refuză să se îndreptăţească şi cine este plin de acuzaţii. Şi vei avea imediat răspunsul cine este drept şi cine nu.

Tâlharul de pe cruce ne-a arătat secretul discernământului.


Capitol 23
SUPUNEREA FAŢĂ DE BĂTRÂNII BISERICII

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi" (Evrei 13:17).

Când ai încredere în bătrânii bisericii tale locale, este uşor să te supui lor în toate chestiunile. Dar poate că nu ai încredere în bătrânii tăi. Atunci trebuie să distingi între chestiunile bisericii şi chestiunile personale, astfel încât să ştii clar unde trebuie să te supui bătrânilor şi unde nu.

Chestiunile bisericii

Chestiunile bisericii includ conducerea întâlnirilor bisericii, direcţia spirituală în care merge biserica, accentul din lucrarea acelei biserici, activităţile organizate de biserică etc., etc..

În astfel de aspecte, trebuie să existe întotdeauna supunere totală faţă de direcţiile date de bătrâni. Aceasta nu pentru că îi respecţi ca pe nişte fraţi maturi, sau pentru că ai încredere în ei, ci doar pentru că ei sunt păstorii din biserica în care Dumnezeu te-a plasat - cu condiţia să fii sigur că Dumnezeu te- a pus acolo.

Isus S-a supus lui Iosif şi Mariei, chiar dacă ei nu erau perfecţi şi erau mai puţin maturi spiritual decât El, pentru că Tatăl Lui Îl pusese în căminul lor. În acest mod a început El deschiderea căii celei noi şi vii prin trupul Lui - în Nazaret în timpul primilor Lui 30 de ani.

Nu trebuie să uităm niciodată acest fapt, că primii paşi din calea nouă şi vie au fost deschişi de Isus prin supunerea Lui faţă de autorităţile imperfecte de acasă. Toţi ceilalţi paşi au venit mai târziu.

Nu trebuie să fii niciodată cauza niciunei dispute din nicio biserică - pentru că Dumnezeu îi urăşte pe aceia care seamănă discordie între fraţi - oricât de spirituali sau zeloşi s-ar putea considera ei înşişi că sunt (Proverbe 6:16-19). Revolta împotriva conducerii numite de Dumnezeu este întotdeauna una demonică. Este calea lui Core (Iuda 11; Numeri 16), şi este întotdeauna rezultatul mîndriei şi al aroganţei.

Dacă totuşi nu eşti sigur că Dumnezeu te-a pus într-o anumită biserică, atunci trebuie să te cercetezi înaintea lui Dumnezeu să vezi dacă ar trebui să părăseşti acea biserică şi să intri în alta. Dar niciodată nu trebuie să stai într-o biserică şi să creezi acolo confuzie pentru că Dumnezeu nu va tolera niciodată acest lucru.

Nici să fii ca un vizitator într-o biserică, luând „masa" cum ai face-o într-un restaurant, fără niciun sentiment de responsabilitate. Biserica nu este un restaurant, ci o casă. Deci trebuie să te angajezi total într-o anumită biserică locală. Altfel, nu vei creşte spiritual.


Aminteşte-ţi totuşi că nu vei găsi niciodată o biserică ideală, pentru că fiecare biserică este imperfectă. Dar caută biserica cea mai apropiată de Cuvântul lui Dumnezeu - aşa cum îl înţelegi tu în prezent. Dacă uneori consideri că trebuie să aduci un nou accent (care lipseşte) într-o biserică, atunci modul potrivit să faci aceasta este să discuţi mai întâi subiectul cu fraţii bătrâni şi apoi să procedezi exact aşa cum te învaţă ei. Modul nepotrivit este să aduci accentul tău în întâlniri predicând Cuvântul în contradicţie cu direcţia stabilită de bătrâni.

Dacă nu eşti deloc de acord cu bătrânii tăi în vreun aspect, şi simţi că nu te poţi supune călăuzirii lor, sau simţi că bătrânii conduc biserica într-o direcţie greşită, aminteşte-ţi atunci că eşti întotdeauna liber să părăseşti o astfel de biserică şi să începi una proprie, cu accentul care crezi tu că este necesar şi important.

Dacă Dumnezeu este cu tine, El te va binecuvânta în noul tău pas - aşa cum l- a binecuvântat pe Martin Luther, John Wesley, William Booth, Watchman Nee şi pe mulţi alţii din multe ţări, de-a lungul secolelor, care şi-au părăsit bisericile lor originale şi au început unele noi, sub călăuzirea lui Dumnezeu.

Dacă acţionezi totuşi sub impulsul încăpăţânării tale, şi Dumnezeu nu este cu tine, te vei trezi pe urmele lui Teuda şi Iuda Galileeanul (Faptele Apostolilor 5:36,37) şi multe alte mii în aceste douăzeci de secole de creştinism care au început noi mişcări şi care au sfârşit într-un final în confuzie şi în frustrare.

Chestiunile personale

Chestiunile personale includ aspecte ca hainele pe care le porţi, cum îţi cheltuieşti banii, în ce casă alegi să locuieşti, unde sau cum călătoreşti (cu avionul sau cu trenul), ce haine poartă familia ta, ce mîncare mănânci, ce jucării cumperi pentru copiii tăi, dacă copiii tăi joacă sau nu jocuri pe calculator, dacă permiţi sau nu copiilor tăi să vizioneze evenimente sportive la televizorul unui vecin, ce slujbă alegi, unde munceşti, etc., etc..

În astfel de aspecte ai libertate totală să faci tot ceea ce consideri că trebuie să faci. Nu trebuie să te supui, sau nici măcar să consulţi bătrânii în astfel de aspecte, dacă nu ai încredere în ei. Dacă ai îndoieli cu privire la unele chestiuni de genul acesta, poţi să consulţi un frate bătrân dintr-un alt loc, dacă ai mai multă încredere în acel frate decât în bătrânii tăi locali. Oricum, decizia finală în astfel de aspecte îţi aparţine întotdeauna.

Nu e nicio rebeliune în a face lucrurile în mod diferit în astfel de chestiuni, numai dacă nu cumva bătrânii tăi consideră că purtarea ta sau îmbrăcămintea ta sau copiii tăi sunt o piatră de poticnire pentru alţii din biserică - în care caz, trebuie să fii dispus să asculţi la ceea ce ei au să-ţi spună despre acest lucru.

Calea înţelepciunii este atunci să distingi între lucrurile în care trebuie să te supui bătrânilor dintr-o biserică şi lucrurile în care nu trebuie să te supui.


Lipsa încrederii în bătrânii bisericii tale locale nu înseamnă că eşti rebel - pentru că nu toţi fraţii bătrâni sunt spirituali, şi nu toţi fraţii bătrâni inspiră neapărat încredere.

Dar dacă sfârşeşti prin a nu te supune nimănui niciunde, atunci este uşor să devii lege faţă de tine însuţi şi să fii astfel o ţintă uşoară pe care Satan o poate lovi şi distruge.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi să mergem tot timpul pe calea înţelepciunii.

Capitol 24
O VERIFICARE SPIRITUALĂ

  • 1. Am vorbit sau gândit rău despre cineva astăzi?
  • 2. Am spus cuvinte goale astăzi?
  • 3. M-am complăcut în îmbuibare de mîncare sau în lenevie ori în alte pofte murdare?
  • 4. Am acţionat astăzi în mod egoist faţă de cineva?
  • 5. M-am bucurat sau nici nu mi-a păsat de eşecul cuiva?
  • 6. Am căutat astăzi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui?
  • 7. Am căutat ocazii ca să-L mărturisesc pe Hristos şi să fac bine?
  • 8. M-am îndoit astăzi de dragostea, puterea sau suveranitatea lui Dumnezeu?
  • 9. Am fost mândru de vreo realizare?
  • 10. M-a descurajat sau deprimat ceva?
  • 11. Am făcut sau am spus ceva care n-a fost nici folositor, nici edificator?
  • 12. Am făcut altora ceea ce aş fi vrut ca ei să-mi facă mie?
  • 13. Am fost eu indiscret în mod carnal sau băgăreţ în treburile cuiva?
  • 14. Am risipt bani pe ceva inutil astăzi?
  • 15. Am spus altcuiva ceea ce cineva mi s-a destăinuit?
  • 16. Am fost nerăbdător astăzi cu cineva?
  • 17. Cum m-am purtat cu servitorii sau cu cei de pe o scală socială mai joasă?
  • 18. Am spus cuiva vreun cuvânt de încurajare sau apreciere?
  • 19. Mi-am arătat dragostea faţă de membrii familiei mele?
  • 20. Mă consider mai bun decât oricine altcineva?
  • 21. Am judecat pe cineva astăzi - chiar şi în gând?
  • 22.Există oare cineva pe care n-am iertat total, din toată inima?
  • 23. Am crezut orice poveste rea, fără să verifc informaţia?
  • 24. Au fost gândurile mele curate astăzi din punct de vedere moral?
  • 25. M-am rugat pentru cei care mă urăsc şi mă persecută?
  • 26. Am fost gelos pe cineva astăzi?
  • 27. Îi preţuiesc eu pe fraţii mei în credinţă şi mă bucur de ei?

  • 28. M-am preocupat eu de nevoile spirituale şi fizice ale fraţilor mei?
  • 29. E posibil să fi rănit pe cineva în mod necugetat?
  • 30. Mi-am ţinut cuvântul şi promisiunile făcute?
  • 31. Am fost eu un servitor al tuturor acelora pe care i-am întâlnit astăzi?
  • 32. Mi-am aruncat fiecare grijă şi povară asupra Domnului?
  • 33. M-au interesat opiniile vreunui om?
  • 34. Mi-am risipit timpul sau mi-am folosit ziua în mod util?
  • 35. Am fost eu treaz să aud ceea ce Domnul a avut să-mi spună astăzi?
  • 36. Am încercat să trăiesc simplu, evitând luxul cât mai mult posibil?
  • 37. Am împărtăşit eu astăzi copiilor mei ceva de valoare spirituală?
  • 38. Am încercat să-mi ajut soţia (soţul) în munca ei (lui) astăzi?
  • 39. Am dispreţuit eu pe cineva care n-are aceeaşi lumină pe care o am eu?
  • 40. Există vreun gând în inima mea cu privire la cineva care nu este bun?

Capitol 25
PROBÂND VOIA PERFECTĂ A LUI DUMNEZEU

Când ne confruntăm cu o problemă cu privire la care suntem nesiguri dacă este sau nu voia lui Dumnezeu, este bine să ne punem doisprezece întrebări. Pe măsură ce răspundem în mod sincer acestor întrebări, va deveni din ce în ce mai limpede pentru noi care este voia lui Dumnezeu.

  • (1) Din ceea ce ştiu eu, contravine vreuneia dintre învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor sau spiritului Noului Testament? (2 Timotei 3:16,17)
  • (2)Este ceva ce pot face cu o conştiinţă curată? (1 Ioan 3:21)
  • (3) Este ceva ce pot face pentru slava lui Dumnezeu? (1 Corinteni 10:31)
  • (4) Este ceva ce pot face în părtăşie cu Isus? (Coloseni 3:17)
  • (5) Pot să-i cer lui Dumnezeu să mă bonecuvânteze în timp ce fac acel lucru? (2 Corinteni 9:8)
  • (6) Să fac acel lucru ar toci marginea spiritualităţii mele în vreun fel? (2 Timotei 2:15)
  • (7) Din tot ceea ce ştiu, va fi acel lucru folositor şi edificator din punct de vedere spiritual? (1 Corinteni 6:12; 10:23)
  • (8) Aş fi fericit dacă aş fi găsit făcându-l în momentul în care se întoarce Isus pe pământ? (1 Ioan 2:28)
  • (9) Ce cred fraţii mai înţelepţi şi mai maturi despre acest lucru? (Proverbe 11:14;15:22; 24:6)
  • (10) Dacă alţii ar afla despre faptul că fac acel lucru, ar aduce aceasta dezonoare Numelui lui Dumnezeu sau ar distruge mărturia mea? (Romani 2:24; 2 Corinteni 8:21)
  • (11) Dacă ar afla alţii despre acest lucru, i-ar face oare pe ei să se poticnească? (Romani 14:13; 1 Corinteni 8:9)
  • (12) Mă simt liber în duhul meu să fac aceasta? (1 Ioan 2:27).

(Caută referinţele din Biblie şi meditează asupra lor)