CĂŞTIGÂND APROBAREA LUI DUMNEZEU

scris de :   Zac Poonen categorii :   Ucenici

Capitol
Scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului

EŞECUL OMULUI

Aceasta nu înseamnă că niciodată nu vei mai cădea în păcat. Dar, niciodată nu va mai fi vreo înşelătorie sau viclenie în viaţa ta. Niciodată nu va mai fi nici o şiretenie în viaţa ta.

Apoi, Dumnezeu i-a mai spus lui Iacov: „de azi înainte te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu, sau: Prinţ al lui Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor”. Ce transformare! Dintr-un înşelător un prinţ al lui Dumnezeu! Şi aceasta a fost complet săvârşită numai când Iacov a fost zdrobit.

Aceasta este şi chemarea noastră, de a fi înscăunaţi ca prinţi, împreună cu Hristos, pe tronul Lui, exercitând

autoritate spirituală peste Satan şi eliberând bărbaţi şi femei care au fost înrobiţi de el. Ca membri ai trupului lui Hristos, noi suntem chemaţi să avem putere să biruim cu Dumnezeu şi cu oameni. Suntem chemaţi să fim o binecuvântare pentru toţi oamenii. Dar acestea pot avea loc numai când suntem zdrobiţi. Şi putem fi zdrobiţi, numai când suntem sinceri cu Dumnezeu, în legătură cu făţărnicia şi viclenia noastră.

Cu multe secole după aceea, când Domnul Isus s-a întâlnit cu un descendent al lui Iacov, şi anume cu Natanael, „a zis despre el: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug”(Ioan 1:47). „Iată un Israel (prinţ al lui Dumnezeu) adevărat, în care nu este nimic din Iacov (nici o şiretenie, şmecherie, înşelătorie)”‼ Apoi, El a reamintit lui Natanael de scara pe care a văzut-o Iacov la Betel şi i-a spus că şi el era un „Israel”, nu pentru că Natanael ar fi fost perfect, ci pentru că nu era în el nici o viclenie sau prefăcătorie.

Iacov a numit acel loc „Peniel”, pentru că, acolo, a văzut în sfârşit faţa lui Dumnezeu. La Betel el a fost fascinat de casa lui Dumnezeu. Tu poţi fi în casa lui Dumnezeu de mulţi ani şi încă n-ai văzut faţa lui Dumnezeu. Atunci tu ai nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, în care vei vedea faţa Lui.

Iacov a exclamat plin de emoţie: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30).

''Acum văd faţa Ta, o Doamne, şi totuşi rămân în viaţă‼”

„ „Trebuia să fiu dat afară din companie, dar mi s- a triplat salariul‼”

„Trebuia să ajung în Iad, dar, în loc de aceasta, El

m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt‼ Halleluiah‼”

Cred că acum ne putem da seama de justeţea faptului că mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul

Sfânt. Ei încearcă să câştige această umplere. Ei încearcă să o merite, să fie vrednici de a o poseda. În acelaşi mod, o mulţime de oameni sinceri, în multe religii, caută iertarea păcatelor lor. De ce nu obţin siguranţa iertării? Pentru că ei încearcă să câştige această iertare prin fapte.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai obţinut-o pe bună dreptate, ca răsplată pentru munca ta? Nu. A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că nu vei fi niciodată vrednic de iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost imediat iertate. În acelaşi mod, trebuie să venim şi pentru a primi plinătatea Duhului.

Sunt mulţi credicioşi în zilele noastre care postesc, se roagă şi stăruiesc timp îndelungat, pentru a primi plinătatea Duhului Sfânt. Nu este nimic rău în a face oricare din aceste lucruri. Toate acestea sunt bune. Dar, dacă tu faci oricare din acestea pentru a deveni vrednic de a primi plinătatea Duhului, atunci ai intrat pe un făgaş greşit.

Dacă nu primeşti plinătatea Duhului, poate chiar întrebi pe Dumnezeu spunând: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat în stăruinţă. De ce nu m-ai umplut?” Însă tu nu poţi să câştigi prin muncă, sau să-L meriţi pe Duhul Sfânt, la fel cum nu poţi câştiga prin merite iertarea păcatelor tale. Ambele le primim cadou de la Dumnezeu. Şi tu nu poţi plăti pentru niciunul din acestea. Trebuie să le primeşti ca pe daruri nemeritate, sau, dacă nu, nu le vei primi deloc.

Toate darurile lui Dumnezeu sunt fără plată. Dar omul face greşeala de a încerca să plătească lui Dumnezeu pentru ele şi, astfel, nu primeşte niciunul din aceste daruri. Dacă încerci să te faci vrednic pentru a merita darurile lui Dumnezeu, nu le poţi avea.

Acesta poate fi principalul motiv pentru care încă nu ai

fost umplut cu Duhul Sfânt.

Când a fost Isus pe pământ, fariseii considerau că sunt cei mai vrednici dintre toţi ca să aibă păcatele iertate. Dar, ei n-au obţinut această iertare şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat, în dar, iertarea păcatelor lor. Un tâlhar, care a trăit o viaţă plină de hoţii şi crime, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Paradis, chiar în noaptea care a urmat după crucificare.

Dumnezeu dă darurile Sale cele mai bune acelora care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la ceasul al unsprezecelea, erau cunoscuţi de toţi ca fiind cei care nu merită nimic, aşa că Stăpânul i-a plătit pe ei întâi. Dar cei ce veniseră cel mai devreme, care simţeau că-şi meritau salariul, au fost retribuiţi ultimii.

În pilda fiului risipitor citim că tatăl avea un inel în deget. Într-o zi, el şi-a dat jos inelul şi l-a dat fiului mai tânăr, care irosise toţi banii lui. De ce nu l-a dat fiului mai mare? Pentru că acesta era auto-îndreptăţit. În ochii oamenilor el era fiul mai mare care merita acel inel. Dar tatăl l-a dat fiului mai tânăr.

Aceasta e calea lui Dumnezeu. El face astfel de lucruri pentru a smeri trufia omului, astfel ca, nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.

Dacă aţi înţeles acest adevăr, pe care încerc să vi-l scot în evidenţă, atunci aţi înţeles un principiu fundamental al modului în care Dumnezeu tratează cu omul.

A fost bunăvoinţa lui Dumnezeu că m-a condus pe mine primul la pocăinţă. Şi toată bunăvoinţa, de care Dumnezeu a dat dovadă în continuare după aceea, m-a condus numai la pocăinţă, şi pocăinţă tot mai mare.

Lasă bunăvoinţa lui Dumnezeu să te conducă şi pe tine la pocăinţă. Nu abuza de bunătatea Lui, prin faptul că-ţi avantajezi firea pământească. Dumnezeu este bun cu noi în multe feluri. Dar, n-ar trebui să ne imaginăm că El e şi mulţumit de noi, deoarece este bun cu noi. Nu! El este bun cu toţi oamenii. Bunătatea Lui ne este dată numai pentru a ne conduce la pocăinţă. Când ne întoarcem la El, fără nici o falsitate sau viclenie, El va pune inelul Său şi pe mâna noastră. El a păstrat acel inel, în mod special, pentru păcătoşi ca noi.

Isus le-a spus odată, usturător, fariseilor, că: „Voi toţi sunteţi sănătoşi şi n-aveţi nevoie de doctor. Cei ce au nevoie de doctor sunt oamenii bolnavi. Şi Eu pentru ei am venit” (Matei 9:12). „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi…căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Dorind să-i trezească la realitate, El a fost caustic cu ei, dar motivat pe deplin de dragoste.

Isus nu a venit să cheme pe cei ce se consideră virtuoşi, ci pe cei ce recunosc că sunt păcătoşi. E foarte posibil că mulţi dintre cei care staţi aici şi mă ascultaţi să fiţi la fel de bolnavi cum erau acei farisei, şi nici măcar să nu vă daţi seama de aceasta. Bolnavi de prefăcătorie, înfumurare şi auto-îndreptăţire. Aceste boli sunt mai periculoase decât SIDA şi cancerul, şi pot să vă distrugă! Comparativ cu acestea, alte păcate, cum ar fi crimele sau adulterul, sunt numai ca o răceală sau o febră. Poate că ai reuşit să înţelegi că ucigaşul şi curvarul sunt bolnavi. Dar voi puteţi fi mai bolnavi decât amândoi la un loc‼

Dumnezeu vrea să ne dea viaţa Lui, puterea Lui şi autoritatea Lui. De aceea ne lasă să cădem din nou şi din nou, până când, în final, are loc zdrobirea noastră.

În relatarea despre Iov, vedem cum Dumnezeu l-a adus până la nivelul cel mai scăzut, lăsând să-şi piardă proprietăţile, copiii şi sănătatea. Într-un anumit sens el

îşi pierduse chiar şi soţia, (care a devenit cicălitoare şi-l îndemna la răzvrătire) şi a pierdut trei prieteni (care l-au înţeles greşit şi l-au criticat). Prietenii lui, transformaţi în predicatori auto-îndreptăţiţi, se întreceau în a-l „călca în picioare” prin cuvântările lor. Ei au continuat să „dea cu picioarele”,, până când Dumnezeu, în îndurarea Lui, a intervenit El însuşi şi a pus capăt lucrurilor. În mijlocul tuturor acestor presiuni, Iov s-a dezvinovăţit pe sine în mod repetat. În final, când Dumnezeu i-a vorbit, Iov a văzut putreziciunea propriei auto-îndreptăţiri şi s-a pocăit.

Într-adevăr, Iov „era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu, şi se abătea de la rău” (Iov 1:1). Aceasta era bine. Însă era mândru de neprihănirea lui. Aceasta era rău. Dar, după ce Dumnezeu s-a socotit cu el, a devenit un om zdrobit. Din acel moment a slăvit numai pe Dumnezeu. Aşa că scopul lui Dumnezeu pentru Iov s-a împlinit.

Reţineţi ce a spus Iov lui Dumnezeu când a fost zdrobit: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6). Aceasta a fost Peniel-ul lui Iov! Şi el a văzut faţa lui Dumnezeu, şi totuşi a rămas în viaţă. Şi care a fost rezultatul? S-a pocăit în praf şi cenuşă. Dumnezeu, printr-o descoperire a bunătăţii Lui, a săvârşit în Iov, într-o clipă, ceea ce predicatorii aceia n-au putut face nici chiar după zile întregi de predicare. Ceea ce l-a zdrobit pe Iov şi l-a condus la pocăinţă a fost bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi auzim despre Dumnezeu de la predicatori, în adunări. Însă, ceea ce avem nevoie este o întâlnire faţă-n faţă cu Dumnezeu, unde vedem bunătatea Lui îndreptată spre noi şi revărsându-se înspre noi; şi prin aceasta suntem zdrobiţi. Aceasta s-a

întâmplat şi cu Petru. Vă amintiţi ce s-a întâmplat imediat după ce Petru s-a lepădat de trei ori şi a cântat cocoşul? El a văzut faţa Domnului. Şi Petru a avut Peniel-ul lui! Citim că: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru.” (Luca 22:61). Şi care a fost rezultatul:

„(Petru) a ieşit afară, şi a plâns cu amar.” (Luca 22:62).

Acea privire a lui Isus, plină de bunătate şi iertare, a zdrobit inima aceea aspră de pescar.

Sub Vechiul Legământ, Dumnezeu a promis lui Israel sănătate, bogăţie şi orice binecuvântare materială. Dar era o binecuvântare, care era cea mai mare dintre toate, şi anume, cea descrisă în Numeri 6:22-26. Aici, citim că i s-a poruncit lui Aaron să binecuvânteze poporul astfel: „Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!”

Nu e regretabil faptul că mulţi credincioşi din zilele noastre caută binecuvântările inferioare ale sănătăţii şi bogăţiei materiale (pe care necredincioşii le obţin fără rugăciune) şi experienţe emoţionale (dintre care multe nu sunt autentice), în loc de a căuta cea mai mare binecuvântare, care le poate transforma în totalitate viaţa, şi anume, întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu?

Chiar dacă n-am deveni niciodată bogaţi şi niciodată nu ne-am vindeca, dacă vedem faţa Domnului, avem împlinirea tuturor nevoilor noastre.

Când s-a întâlnit cu Dumnezeu, trupul lui Iov era plin de furuncule, dar, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre vindecarea lui. Întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu e de aşa natură încât omul, care are parte de ea, spune:

„Am văzut faţa Domnului şi aceasta este îndeajuns pentru mine”. Cei trei predicatori, care pretindeau să aibă

„judecată limpede” şi „un cuvânt de la Dumnezeu”, au spus lui Iov că el era pedepsit pentru ceva păcate secrete din viaţa lui. Există şi astăzi profeţi autoproclamaţi, care

vin cu mesajele lor false de genul: „aşa vorbeşte Domnul”, care condamnă şi rănesc oamenii lui Dumnezeu, aidoma celor care-l necăjeau pe Iov. Dar Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu judecata, aşa cum au făcut acei trei predicatori.

Dumnezeu nu a vorbit cu Iov despre căderile lui şi nici nu i-a reamintit de lamentările şi reclamaţiile (împotriva lui Dumnezeu) pe care le făcuse când era sub presiune. Dumnezeu doar şi-a descoperit bunătatea înaintea lui Iov, bunătate relevată în universul minunat pe care L-a creat pentru desfătarea oamenilor şi relevată, de asemenea, în animale, care sunt subordonate oamenilor. A fost acel gen de descoperire a bunătăţii Lui, aşa cum ştie Dumnezeu s-o dea, încât aceasta l-a condus pe Iov la pocăinţă. Mulţi profită de bunătatea lui Dumnezeu, avantajându-şi firea pământească şi abuzând de favoarea acestei bunătăţi. Cât despre Iov, bunătatea lui Dumnezeu l-a condus la pocăinţă. Şi apoi, Domnul l-a binecuvântat pe Iov, cu dublul a tot ceea ce a avut înainte.

Scopul final al lui Dumnezeu, cu zdrobirea noastră, este să ne facă fericiţi, aşa cum citim în Iacov 5:11. Obiectivul pe care l-a avut Dumnezeu în minte, pentru Iov, a fost spulberarea auto-îndreptăţirii şi mândriei lui şi transformarea lui într-un om zdrobit, astfel încât Domnul să-I poată arăta faţa Lui şi să-l poată binecuvânta din abundenţă. Dacă nu vedem faţa Lui în spatele tuturor acestor lucruri, tocmai binecuvântările materiale şi fizice pe care ni le dă Dumnezeu pot să ne ruineze, prin faptul că ne abat direcţia de la El. Cât de mulţi credincioşi au deviat de la Dumnezeu prin prosperitatea materială!

O viziune a feţei lui Dumnezeu ne poate elibera de pofta nestăvilită după toate lucrurile pe care ni le poate oferi lumea:

„Arată-mi faţa Ta, o întrezărire doar a frumuseţii Tale divine;

Şi niciodată nu mă voi gândi şi nu voi visa la o altă iubire în afară de a Ta.
Toate luminile mai slabe se vor întuneca, orice

glorie mai mică va intra-n declin.

Frumuseţea pământului nu va mai apărea frumoasă niciodată”.

Petru a văzut faţa Domnului şi a plâns cu amar. Acum, ne-am putea închipui că Petru a fost zdrobit definitiv. Dar nu a fost aşa. Înainte ca el să fie gata pentru Peniel-ul lui, Domnul avea să-l mai conducă printr-o experienţă de eşec.

În Ioan 21:3 citim că Petru a spus colegilor lui apostoli: „Mă duc să prind peşte”. Prin aceasta, el n-a vrut să spună că mergea la pescuit doar în seara aceea. El se întorcea la slujba lui de pescar, renunţând la apostolia lui, deoarece eşuase ca apostol.

Cu câţiva ani în urmă, când a fost chemat de Domnul, Petru renunţase la ocupaţia lui de pescar. El a abandonat totul şi L-a urmat sincer pe Domnul, în cel mai bun mod pe care l-a ştiut el. Însă a eşuat. Acum, el simţea că această ocupaţie, de a fi un apostol, nu era pentru el. După trei ani şi jumătate de audiere a celor mai minunate mesaje care s-au predicat vreodată, venite de la cel mai mare predicator care a trăit vreodată, el, Petru, s- a lepădat de Isus categoric şi în public, nu numai o dată, ci de trei ori. Se săturase să tot încerce să fie un apostol.

Dar exista un lucru pe care încă ştia să-l facă bine: pescuitul. A practicat aceasta din copilărie şi era un expert în domeniu. Aşa că a decis să fie din nou un pescar. Unii din ceilalţi apostoli au simţit şi ei la fel. Şi ei

Îl părăsiseră pe Domnul chiar în ceasul nevoii Lui, au evadat de lângă El şi s-au ascuns. Aşa că şi ei s-ar fi întors la pescuit, pentru că eşuaseră în a fi „apostoli”‼

Ei erau oameni sinceri; apreciaseră mesajele lui Isus şi inimile lor ardeau în ei când Îl ascultau. Ei au vrut din toată inima să fie ucenicii Lui. Dar au căzut!

Experienţa ta poate fi similară cu a lor. Poate ai auzit mesaje pline de putere şi ai fost mişcat de ele. Poate că inima ta ardea în tine când ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Poate ai lăsat totul şi ai căutat în mod sincer să-L urmezi pe Domnul. Poate şi tu te-ai străduit, plin de speranţă, luând decizii din nou şi din nou, după ce auzeai acele mesaje pline de viaţă. Ai mers poate chiar mai departe de atât, şi, după căderi repetate, îţi spuneai din timp în timp: „de data aceasta chiar că-s hotărât să reuşesc”. Dar, ai căzut din nou şi ai simţit că te-ai epuizat. Azi, dacă te uiţi înapoi în timp, poate că poţi vedea doar o mulţime de eşecuri, cădere peste cădere, poate un morman format din mii de nereuşite. „Nu ies la liman. Tot aşa de bine m-aş putea retrage. Această Evanghelie poate că funcţionează la alţii. Dar, în cazul meu, nu s-ar părea că merge. Lucrurile s-au stricat prea tare la mine. Niciodată nu voi reuşi”.

Te simţi cumva astăzi aşa? Ai decis să nu mai încerci niciodată, pentru că nu e de niciun folos să mai încerci? Ai decis să mergi înapoi în lume, să-ţi cauţi acolo norocul sau ceva plăceri deşerte? Simţi că ar fi mai bine pentru tine să devii o persoană lumească, pământească în carne şi sânge, cu viaţă mondenă, care trăieşte clipa cu adevărat şi care nu are pretenţia de a fi un creştin? Ar fi mai bine decât să afirmi că eşti un ucenic al Domnului Isus?

Ei bine, exact aşa s-au simţit acei apostoli, când au decis să se întoarcă la ocupaţia de pescar. Şi Domnul i-a lăsat să plece, ca şi cum ar fi zis: „Daţi-i drumul înainte.Încercaţi să pescuiţi şi vedeţi dacă veţi izbuti în asta”. Aşa că Petru şi prietenii lui au încercat toată noaptea să prindă peşte şi au eşuat îngrozitor. Niciodată înainte, în toată viaţa lor, n-au avut aşa o noapte urâtă.

Odată ce Dumnezeu te-a chemat să fii al Lui, nu te va putea despărţi nimic de dragostea Lui. El se va asigura că tu eşuezi la pescuit şi la orice altceva ai încerca să faci! Poţi încerca cât de mult vrei, dar vei eşua. Iubirea lui Dumnezeu nu-ţi va permite să-ţi iroseşti viaţa în banalităţi. Aşa că, dacă încerci să o iei în sensul depărtării de El, frânghia dragostei Lui se va tensiona şi vei fi un ratat, pe oriunde vei merge, în orice vei încerca, până când te vei întoarce la El.

Dar aceasta nu se aplică la cei pe care Domnul nu i-a chemat. Sunt mulţi oameni de afaceri şi politicieni necinstiţi, care au făcut o mulţime de bani „negri”, care continuă să trăiască sănătoşi, fără Dumnezeu. De ce permite Dumnezeu asta? Pentru că ei nu sunt copiii Lui. Dar nu vorbesc despre ei acum. Îţi vorbesc ţie, pe care Dumnezeu te-a chemat dinainte de întemeierea lumii, ca să fii al Lui personal.

Oricât ar părea de ciudat, erau mulţimi de peşti în lacul Galileii, şi sunt sigur că alţi pescari au prins belşug de peşte în noaptea aceea. Acei peşti au mers în jurul altor bărci. Dar Dumnezeu i-a ţinut departe de barca lui Petru, aşa că niciun peşte nu s-a apropiat. Acei alţi pescari, poate chiar au vâslit aproape de barca lui Petru, spunându-i ce pescuire bogată au avut. Şi aceasta i-a făcut, probabil, pe Petru şi pe prietenii lui să se mire şi mai mult de faptul că ei nu prindeau nimic!

Te-ai mirat vreodată de ce n-ai putut niciodată să faci bani la bursa de valori, în timp ce alţii din jur făceau? Te-ai mirat de ce afacerea ta nu pare să vâneze

„milioane”, ca afacerile altora? Oamenii din jurul tău par să se îmbogăţească din ce în ce, dar prosperitatea nu pare

să vină deloc pe calea ta. E din cauza chemării pe care o are Dumnezeu pentru viaţa ta; El vrea ceva mai bun pentru tine decât ceea ce au oamenii din lume.

Petru a păşit în afara chemării pe care o avea Dumnezeu pentru viaţa lui şi Dumnezeu l-a lăsat să cadă, pentru că trebuia să-l zdrobească încă o dată. Acei apostoli au început să pescuiască cam pe la ora 6 seara. Dar Isus n-a venit la ei până în ziua următoare, pe la 5 dimineaţa. Domnul ştia că Petru nu va prinde niciun singur peşte în noaptea aceea. De ce nu a venit la ei mai devreme, de îndată ce au ieşit la pescuit, astfel încât să nu-şi mai piardă vremea? De ce nu a venit la ei, în seara aceea, să zicem pe la ora 9? De ce a aşteptat chiar până la 5 dimineaţa? De ce a aşteptat până când ei erau sleiţi de puteri, după ce s-au zbătut 11 ore şi n-au prins nimic?

În răspunsul la această întrebare descoperim schema după care ne lasă Dumnezeu să cădem. Aici vom vedea scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Vom înţelege de ce n-a venit niciodată să ne ajute în acele situaţii critice, pe care ni le amintim din trecut, când noi ne trudeam din greu, cu toate că strigam în mod repetat după ajutor, şi de ce unele din cererile noastre rămân încă fără răspuns.

Când Petru şi prietenii lui au ieşit în seara aceea la pescuit, pe la ora 6, încă nu erau nişte eşuaţi. Ei erau plini de speranţa reuşitei pe care o vor avea în curând. Pe la ora 9 seara n-aveau niciun peşte prins şi probabil erau puţin descurajaţi. Dar, nici acum încă, expediţia lor nu se putea numi un „eşec”. Pe la miezul nopţii, probabil că erau deja foarte deprimaţi. Pe la 4 dimineaţa, au început să-şi piardă orice speranţă de reuşită. Dar ei urmau să devină total falimentari. Pentru aceasta trebuia să mai cadă de câteva ori. Graficul încrederii în ei înşişi a început să coboare vertiginos. Dar trebuia să continue căderea până la zero, până la capătul de jos. Şi aceasta s-a

întâmplat numai la ora 5 dimineaţa. Atunci erau gata să abandoneze. Acum erau nevoiţi să spună: „N-are niciun rost să mai încercăm. Să mergem acasă!”.

Acela a fost momentul în care a apărut Domnul. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Şi Domnul a umplut plasele lor până la refuz. În toată viaţa lor, în nicio altă zi, ei n-au avut o pescuire aşa bogată. În dimineaţa aceea ei au prins 153 de peşti mari. Ei prindeau în zilele bune probabil 20 sau 30 de peşti. Dar aceasta a fost o minune reală. Nimeni n-a mai prins pe lacul acela, într-o singură zi, atât de mulţi peşti. Această prindere a intrat în cartea recordurilor din Galilea! Ei îşi vor aminti în veci că Domnul a făcut o minune pentru ei, chiar atunci când nu mai aveau nicio speranţă!

Eşti cumva astăzi în situaţia în care „ai fost lăsat perplex”, neştiind pe care cale s-o mai apuci sau ce să faci mai departe, pentru că, peste tot unde te-ai întors, ai avut numai dezamăgire şi eşec? Atunci, eşti probabil foarte aproape de locul în care Domnul este gata să apară. Nu te teme. El doar aşteaptă ca încrederea în tine însuţi să atingă punctul zero. Dacă n-a venit încă la tine, înseamnă doar că graficul încrederii tale în propriile aptitudini n-a scăzut încă la zero. El încă mai vede că au rămas în tine întărituri ale EU-lui, care, de asemenea, trebuie să plece. Lazăr avea să moară şi să fie îngropat, înainte ca Domnul să vină!

Ce i-a întrebat Isus când a venit, în final, în acea dimineaţă pe malul lacului? El ştia că n-aveau niciun peşte. Totuşi i-a întrebat: „Aveţi ceva peşte?” (Ioan 21:5). Îmi închipui tonul pe care ucenicii au răspuns: „Nu”. Ei au recunoscut că sunt falimentari. Au fost sinceri - aşa cum a fost înaintea lor Iacov şi Iov. Aceasta a fost tot ce a vrut Domnul – ca ei să recunoască, în mod sincer, că erau la pământ.

Una din marile bucurii din viaţa mea a fost când am descoperit acest adevăr glorios că: Principalul lucru pe care Dumnezeu îl pretinde de la noi, în orice moment al vieţii noastre, este sinceritatea. El poate atunci să facă minuni pentru noi.

„Aveţi ceva peşte?” „Nu”. „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă”. Şi ce minune a avut loc‼


„Care e numele tău?” „Înşelător”. „Numele tău nu va mai fi Înşelător, ci Prinţ al lui Dumnezeu”. Iată ce minune a avut loc‼

Fraţii mei şi surorile mele - aceasta e calea lui Dumnezeu.

Tot ce pretinde Dumnezeu de la noi, este sinceritatea.

Simţi că azi încă nu poţi fi sincer cu El?

Biserica noastră e ca un spital. Aici, noi toţi suntem pacienţi. Nu suntem specialişti sau experţi. Unii din noi suntem în acest spital mai de mult timp decât alţii. Dar noi toţi suntem pacienţi. Există numai un singur Doctor, şi acesta e Isus Însuşi. Nu avem consultanţi în mijlocul nostru. Specialiştii şi consultanţii se găsesc printre oamenii auto-îndreptăţiţi, din cadrul cultelor, şi nu în Biserica Dumnezeului celui viu. Toţi sunteţi bine veniţi în spitalul nostru. Cu cât sunteţi mai grav bolnavi, cu atât aveţi mai mare nevoie să fiţi în mijlocul nostru, pentru a găsi vindecare. Chiar acesta este mesajul nostru:

„Isus n-a venit pentru sănătoşi, ci pentru bolnavi” şi

„Hristos Isus a venit în lume să salveze pe cei păcătoşi,dintre care cei dintâi suntem noi”.

Dumnezeu caută să întâlnească pe cei care n-au niciun merit. Rugăciunea vameşului spune:

„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El se numea pe sine „păcătosul”. Aceasta înseamnă că el îi simţea pe toţi în jurul lui ca pe nişte sfinţi în comparaţie cu el! În ochii lui, el era SINGURUL PĂCĂTOS de pe

faţa pământului! Isus a spus că acest om s-a dus acasă socotit neprihănit (îndreptăţit, justificat, aliniat – nota trad.). Numai pe astfel de oameni îi socoteşte Dumnezeu neprihăniţi.

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc ceva, despre ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt „a socoti neprihănit (a justifica)”. Este un cuvânt frumos şi totodată un cuvânt eliberator (Luca 18:14).

Uitaţi-vă la paginile unei cărţi. Vedeţi cum este aliniată, pe fiecare pagină, marginea din dreapta a scrisului, la fel ca marginea din stânga? Ca să obţii acest fel de aliniere când scrii pe calculator, foloseşti comanda „justify” (care înseamnă alinierea tuturor liniilor (justificare) prin umplerea spaţiilor dintre cuvinte cu caractere netipăritoare – nota trad.). Deşi, la fiecare rând, numărul de litere este diferit, totuşi calculatorul va alinia marginea din dreapta, adică o va face să fie perfect dreaptă. Acum, dacă vrei să scrii ceva pe calculator, fără să faci această „aliniere”, vei constata că marginea din dreaptă este neregulată. Aşa ieşeau paginile noastre, în zigzag, pe vremea când foloseam maşinile de scris. Era imposibil să scrii, chiar şi o singură pagină, într-un mod în care toate rândurile să aibă aceeaşi lungime. Dar acum vedem „minunea alinierii”, şi aceasta nu doar prin despărţirea în silabe a cuvintelor de la capătul rândurilor. Nu. Dacă te uiţi la paginile unei cărţi, vei vedea că, de obicei, nici nu se fac despărţiri în silabe, pentru că, ar arăta tot neplăcut. Calculatorul ajustează spaţiile dintre cuvintele fiecărui rând aşa încât fiecare rând este perfect „aliniat”.

Chiar dacă ai scris deja 30 de linii pe o pagină, care au marginea din dreapta a textului neregulată, acum poţi da calculatorului comanda de „aliniere” la tot ce ai scris deja – şi ce să vezi, prin apăsarea unei singure taste, toate liniile sunt imediat „aliniate”!!

Dumnezeu face exact acelaşi lucru cu noi, când ne justifică (ne socoteşte neprihăniţi (Biblia - Cornilescu), ne aliniază în raport cu dreptatea (sfinţenia) lui Dumnezeu – nota trad.). Poate că în trecut ţi-ai murdărit viaţa, şi fiecare zi a vieţii tale s-a terminat aidoma unei linii nealiniate, prea scurte, ce lasă marginea în zigzag. Dar, dacă vii la Hristos, în mod similar, Dumnezeu TE ALINIAZĂ (te justifică, te socoteşte neprihănit – nota trad.) într-o clipă. Fiecare din liniile vieţii tale din trecut este transformată într-o linie perfectă, ca şi cum n-ai fi păcătuit niciodată în toată viaţa ta, ci ai fi făcut numai fapte neprihănite, aliniate perfect la sfinţenia lui Dumnezeu. Nu mai rămân linii insuficiente ce dau zigzag, ci rămâne doar o singură aliniere perfectă.

Aceasta este nemaipomenit, nu-i aşa? Ceea ce face calculatorul pentru paginile noastre, face Dumnezeu pentru vieţile noastre. Astfel, avem o ilustraţie potrivită cu secolul XXI, pentru expresia „socotit neprihănit” (justificat, aliniat în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, pus într-o stare după voia lui Dumnezeu (Biblia – Cornilescu, Isaia 53.11) – nota trad.).

Permiteţi-mi să vă dezvălui ceva chiar mai mult de atât. Odată ce am dat calculatorului comanda de

„aliniere” (justificare), fiecare din rândurile pe care le scriem după aceea, vor fi şi ele automat aliniate, perfect aliniate cu celelalte linii. „Alinierea” se aplică şi la viitorul nostru, exact în aceeaşi măsură ca la trecutul nostru. Aceasta este cu adevărat o Evanghelie nemaipomenită!

Acum, Dumnezeu ne vede în Hristos. Nu mai avem nicio neprihănire a noastră proprie care ar putea fi vreodată obiectul mândriei noastre. Hristos Însuşi este neprihănirea noastră.

Când Dumnezeu ne consideră neprihăniţi prin meritele lui Hristos, este ca şi cum, în toată viaţa

noastră, n-am fi comis niciun singur păcat şi n-am fi făcut nicio singură greşeală. Şi suntem în mod continuu socotiţi neprihăniţi prin sângele lui Hristos; pentru că, în timp ce noi umblăm în lumină, sângele lui Hristos ne curăţeşte continuu de toate păcatele noastre, atât de cele de care avem cunoştinţă, cât şi de cele de care nu suntem conştienţi.

Una din cele mai mari greşeli pe care le putem face, când citim Scripturile, este să folosim raţionamentul logic, specific rezolvării unei probleme de matematică. Nu putem înţelege inima lui Dumnezeu în acest mod, pentru că Dumnezeu nu lucrează corespunzător logicii matematice‼ Aşa că, pentru viaţa noastră, nu putem utiliza logica seacă, atunci când încercăm să pricepem cum se face că, după ce am făcut atâtea greşeli în trecut, încă putem să împlinim planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În concordanţă cu logica unei rezolvări aritmetice aceasta ar fi imposibil. La rezolvarea unei probleme de matematică, dacă un singur pas este greşit, întotdeauna rezultatul final este greşit.

Dacă ai folosi acest fel de logică, ar trebui să spui că, dacă în trecut ai ratat voia lui Dumnezeu vreodată (indiferent că aveai 2 ani sau 52 de ani), acum n-ai mai putea împlini niciodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu, indiferent cât de conştiincios te-ai străduit şi indiferent cât de mult te-ai pocăit, pentru că, indiferent la care pas ai făcut o greşeală în cadrul rezolvării problemei matematice (la pasul 2 sau la pasul 52), rezultatul final ar fi tot greşit‼

Dar, Dumnezeu spune: „Căile Mele nu sunt căile voastre.” (Isaia 55:8-9).

Mulţumim lui Dumnezeu că planul Lui pentru viaţa noastră nu lucrează în concordanţă cu logica matematică. Dacă ar funcţiona astfel, atunci nici o singură fiinţă omenească (nici chiar apostolul Pavel) n-ar

fi fost capabil să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Pentru că, într-un moment sau în altul, fiecare din noi am căzut. Chiar şi după ce am devenit credincioşi, am căzut de atât de multe ori! Toţi, cei care sunt sinceri, recunosc aceasta imediat. Dar adevărul copleşitor este că mai există speranţă pentru fiecare din noi.

Matematica condamnă fără milă pe toţi cei care au comis cea mai mică greşeală. Nu este permisă nici cea mai mică eroare. 2 + 2 nu-i egal cu 3,99999999. Trebuie să fie exact 4. Cu nimic mai mult şi cu nimic mai puţin.

Dar planul lui Dumnezeu nu lucrează ca

matematica. În planul Lui, eşecul este necesar.

Nu există nicio altă modalitate, prin care oricare din noi ar putea fi zdrobit, în afară de modalitatea eşuărilor repetate. Şi deci, putem spune că, în educaţia noastră spirituală, eşuarea este o parte esenţială a planului de învăţământ. Isus a fost Singurul care a trăit fără să fi căzut niciodată în păcat. Dar noi ceilalţi, inclusiv şi cei mai buni dintre noi, toţi am avut nevoie să fim zdrobiţi de Dumnezeu prin eşecuri. Chiar şi Petru şi Pavel au trebuit să fie zdrobiţi prin căderi repetate.

Deci, bucuraţi-vă de mesajul Evangheliei şi fie ca bunătatea lui Dumnezeu să vă conducă la pocăinţă. Lăsaţi-o să vă conducă într-o viaţă plină de bucurie şi odihnă desăvârşită în Dumnezeu, o odihnă care vine prin cunoaşterea faptului că, Dumnezeu, „în Prea Iubitul Lui” Fiu (Efeseni 1:6), v-a acceptat şi vă acceptă permanent.

În fiecare zi noi facem atât de multe greşeli! Noi alunecăm şi cădem în păcat, chiar dacă numai accidental sau în mod

Capitol
Introducere

About the Book

Do you see yourself as a “Hopeless Failure”? Have You failed repeatedly in your attempts to please God? Have Your made a mess of your life? Are you tired of pretending that you are victorious when you are not?

Then this books is for you.

It is an amazing truth, that God has a glorious purpose to fulfil even through the failures of His children.

Whatever blunders you may have made in the past, you can make a new beginning with God today. Even if you have made a thousand new beginnings in the past and have failed, you can make the 1001st new beginning today. God can still fulfil His perfect plan for your life.

If God does not do miracles for many of His children, it is not because they have failed Him in the past, but because they do not trust Him now.

If you have come to the end of yourself and are thinking of “Giving Up”, then this book will have an encouraging word for you. Read on…

Capitol 1
Scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului

Să citim din Luca 22 versetul 31.

Vedem aici că Domnul Isus îl avertizează pe Petru în legătură cu un pericol iminent. El i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”.

Noi ştim cu toţii că Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, chiar în noaptea aceea. În versetul 34 citim că Isus i-a spus lui Petru: „Petre, fiindcă nu Mă cunoşti, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori”.

Ceea ce vreau să împărtăşesc cu voi acum este scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Acest scop ne va încuraja pe fiecare dintre noi, care ne simţim frustraţi şi descurajaţi din cauza eşecurilor noastre, dându-ne speranţă.

Înainte de toate, prima întrebare este: Dumnezeu lasă eşecul? Îl permite El? Există un scop în eşec? Sau, este eşecul ceva care nu are nici un scop în voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu nu-l poate folosi în sprijinul scopurilor Sale?

Când citim acest pasaj, vedem că Dumnezeu nu l-a prevenit pe Petru să nu se lepede de El. De ce nu a spus Isus: „Simone, m-am rugat pentru tine, ca să nu te lepezi de Mine niciodată”. De ce Domnul s-a rugat doar ca

credinţa lui Petru să nu se piardă, chiar dacă Petru însuşi va eşua? Nu este interesant faptul că Domnul nu s-a rugat ca Petru să nu se lepede de El?

Unii am dori ca Domnul să se roage pentru noi să nu avem niciodată insuccese. Noi am dori ca Domnul să ne spună: „Fiul meu, fiica mea, m-am rugat pentru tine, astfel că tu niciodată nu vei cădea şi niciodată nu vei eşua”. Dar, destul de interesant, Domnul nostru nu rosteşte astfel de rugăciuni pentru noi.

Ce s-a rugat Isus pentru Simon? El S-a rugat ca atunci când Satan îl va ispiti, credinţa lui să nu se piardă. El nu s-a rugat ca Petru să nu cadă în ispită, ci ca atunci când va eşua, credinţa lui în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu să nu-l părăsească, astfel încât, chiar şi când Petru a ajuns în fundul prăpastiei insuccesului, să poată recunoaşte: „Dumnezeu încă mă iubeşte”.

Aceasta trebuie să ne fie credinţa, şi această mărturisire trebuie s-o avem întotdeauna pe buzele noastre şi în inimile noastre, indiferent cât de adânc ne-am afundat sau am căzut: că Dumnezeu încă ne iubeşte, AŞA CUM SUNTEM.

Aceasta a fost ceea ce a recunoscut fiul risipitor. Când starea lui a ajuns în ultimul hal, încât nu putea fi mai rău, el totuşi a mai crezut că tatăl lui îl iubeşte. Nu-mi pot imagina pe cineva să ajungă atât de jos, încât să dorească să mănânce ceea ce mănâncă porcii. Acest băiat ajunsese la capătul drumului. Dar când a ajuns la punctul cel mai de jos, el şi-a adus aminte de un fapt: că tatăl lui încă îl mai iubea. Altfel, el nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. Presupunând că ar fi auzit că tatăl lui a murit, şi acum fratele lui mai mare conduce casa, credeţi că s-ar fi întors acasă? Nu! El îl cunoştea pe fratele lui mai mare, şi ştia ce fel de om era acesta. Şi cunoscând aceasta, el niciodată nu ar fi venit înapoi. El s-a reîntors doar pentru faptul că ştia că tatăl lui îl iubeşte.

Sunt păcătoşi care niciodată nu vin la unele biserici, deoarece ei simt că pastorul sau cei care sunt la conducere sunt ca fratele mai mare din această pildă. Nu poţi arunca vina pe păcătoşii aceia pentru că nu vin. Dacă însă bătrânii bisericii sunt ca tatăl, atunci chiar şi cei mai răi dintre păcătoşi vor veni la acea biserică să caute salvare, tot aşa cum au venit oamenii la Isus. Biserica noastră trebuie să aibă o astfel de imagine, încât cei mai răi dintre păcătoşi să se simtă liberi să vină la noi. Dacă Isus este în mod real în mijlocul nostru, atunci, cei care simt că sunt foarte păcătoşi, vor veni cu siguranţă şi vor găsi salvare între noi.

Există speranţă pentru toţi cei care au eşuat complet, pentru toţi cei care şi-au ratat viaţa şi pentru toţi cei care au ajuns la fundul prăpastiei. De acolo Domnul poate să te ridice şi să te aşeze pe înălţimea gloriei. Rugăciunea Lui pentru noi este ca încrederea noastră în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă niciodată.

Dacă n-ai nevoie de acest mesaj astăzi, cândva, în viitor, când vei ajunge la punctul terminal, vei avea nevoie de el cu siguranţă. Aminteşte-ţi un fapt în ziua aceea: că Dumnezeu încă te iubeşte, indiferent unde eşti, oricât de mare este prăbuşirea. Fie ca, în acel ceas, încrederea ta în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă.

Esenţa credinţei este încrederea că Dumnezeu încă ne iubeşte. El nu iubeşte păcatele noastre, El nu vrea să continuăm să păcătuim. El este ca un tată care-şi vede copilul cuprins de o boală şi urăşte acea boală, dar îşi iubeşte copilul. Gândiţi-vă la o mamă, care-şi vede copilul plin de lepră sau tuberculoză. Acea mamă îşi iubeşte copilul aşa de mult! Dar urăşte acele boli din tot sufletul ei. Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, dar El urăşte păcătoşenia lor.

Iubirea lui Dumnezeu în favoarea păcătoşilor şi

oroarea Lui împotriva păcatului, le vedem manifestate la



crucea de la Calvar. Dragostea Lui pentru păcătoşi L-a determinat să-L lase pe Isus să moară pe cruce pentru noi. Ura Lui împotriva păcatului o vedem manifestată când şi-a întors faţa de la Isus, când El era încărcat cu păcatele tuturor la cruce.


Oamenii întreabă, uneori, cum poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad. Cum este Iadul? Iadul este un loc complet părăsit de Dumnezeu, un loc unde Dumnezeu nu poate fi găsit. Acest Pământ nu a fost părăsit de Dumnezeu. De aceea sunt încă atâtea bunătăţi şi frumuseţi pe Pământ. Uitaţi-vă la frumuseţea creaţiei, de exemplu. Uitaţi-vă la decenţa şi bunătatea care este în multe fiinţe omeneşti. Demonii ar vrea să posede TOATE fiinţele omeneşti, dar ei nu reuşesc, deoarece Dumnezeu a pus un zid restrictiv în jurul oamenilor; de aceea, demonii nu pot face tot ce vor. Este indulgenţa lui Dumnezeu că oamenii au sănătate, prosperitate şi multe alte elemente de confort. Toate aceste binecuvântări sunt acordate de Dumnezeu atât oamenilor buni, cât şi celor răi. Toate acestea ne arată, că Dumnezeu nu a părăsit această lume. Dar Iadul nu este la fel. În Iad nu este deloc îndurare, deoarece Iadul este un loc cu adevărat părăsit de Dumnezeu.

Există bunătate în mulţi oameni nepocăiţi în această lume, deoarece influenţele lui Dumnezeu sunt încă peste ei. Dar aceiaşi oameni, de-ndată ce merg în Iad, vor ajunge la fel de răi ca diavolul însuşi, pentru că harul lui Dumnezeu nu va mai fi peste viaţa lor.

În Iad, oamenii experimentează pentru prima oară, cum e să fii complet părăsit de Dumnezeu. Aceasta a fost ceea ce a experimentat Isus pe cruce. Isus a trăit Iadul pe cruce în toate cele trei ore de întuneric, când Dumnezeu Îl părăsise în mod real. Se vede cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

Atunci, care este răspunsul la întrebarea: Poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad? Răspunsul îl descoperim, dacă răspundem la o altă întrebare: Poate un Dumnezeu al dragostei să-L lase pe singurul Lui Fiu să experimenteze durerile teribile ale Iadului pe cruce, când păcătoşenia lumii era peste El? Dacă a putut face aceasta, El poate şi să trimită oameni în Iad. Un Dumnezeu al iubirii îşi va întoarce faţa de la aceia care continuă în păcătoşenie, care-I spun lui Dumnezeu: „Eu nu voi asculta de Tine. Mi-am ales propria cale şi voi continua să merg pe ea pentru totdeauna.”

Biblia ne spune în Proverbe 29:1 că: „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac”. Cu alte cuvinte, un om care este mustrat de mai multe ori şi refuză să accepte corecţia va fi zdrobit la un moment dat şi el nu va mai avea o altă şansă. Dacă un om nu se opreşte din a refuza invitaţiile pline de iubire ale lui Dumnezeu, se află într-un pericol real.

Acum nu vreau ca nici unul din voi, fraţi şi surori, care aveţi un cuget foarte sensibil, să vă simţiţi condamnaţi auzind acestea, pentru că acest verset nu a fost scris pentru cei care cad în păcat, ci pentru a avertiza pe aceia cărora le place să păcătuiască şi care vor să continue să fie păcătoşi. Nu a fost scrisă pentru cei care încearcă să trăiască în nevinovăţie, dar adesea cad. A fost scrisă pentru cei răzvrătiţi, care-L sfidează pe Dumnezeu şi vor să păstreze posibilitatea de a păcătui.

Cum poţi şti dacă eşti un răzvrătit? E foarte uşor de constatat: întreabă-te pe tine însuţi, dacă ai vreo dorinţă de a te pocăi şi a te întoarce înapoi la Dumnezeu? Dacă există în tine chiar şi cea mai slabă dorinţă de a te întoarce la Dumnezeu şi a-L iubi pe El,

aceasta certifică faptul că Duhul Sfânt încă lucrează în viaţa ta şi că Dumnezeu caută să te apropie de El. Poate eşti un căzut, dar nu eşti un răzvrătit. Este o diferenţă enormă între unul care a căzut (eşuat) şi unul care se răzvrăteşte.

A existat un scop pentru care Dumnezeu l-a lăsat pe Petru să cadă. Acesta s-a întâmplat pentru a-l cerne pe Petru. Ceea ce Satan ar fi vrut cu adevărat era de a-l distruge cu desăvârşire pe Petru, însă Dumnezeu nu ar fi vrut una ca asta. Dumnezeu nu permite ca noi să fim încercaţi sau triaţi peste puterile noastre. Aşa că lui Satan i s-a permis să-l cearnă pe Petru. Ca un rezultat al eşecului prin care a trecut, Petru a fost curăţit de o mulţime de nonvalori din viaţa lui.

Acesta e adevăratul scop, pentru care ne lasă Dumnezeu şi pe noi să cădem.

Nu e acesta un lucru bun, să fie îndepărtată pleava din viaţa noastră? Cu siguranţă! Când un agricultor recoltează grâul, mai întâi, îndepărtează pleava de pe el. El trebuie să-l cearnă înainte de a-l putea folosi.

Domnul îl foloseşte pe Satan ca să îndepărteze nonvaloarea din viaţa noastră. Este uimitor faptul că Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile, lăsându-ne să eşuăm în mod repetat!! Dumnezeu a folosit pe Satan pentru a împlini acest scop în cazul lui Petru, şi El va folosi pe Satan, pentru a împlini acest scop şi în viaţa noastră. Există o mulţime de pleavă în fiecare din noi: îngâmfare, încredere în propriile puteri, auto-îndreptăţire; şi Dumnezeu îl foloseşte pe Satan să ne facă să cădem în mod repetat, pentru a îndepărta complet această pleavă din noi.

Tu însuţi cunoşti dacă Domnul a reuşit sau nu, să împlinească planul Său, în viaţa ta. Căci dacă pleava este îndepărtată, tu vei fi mai smerit şi mai puţin auto-îndreptăţit. Nu te vei uita de sus la alţii care trec

prin eşecuri în viaţa lor. Nu te vei considera mai vrednic decât oricare altul.

Aşa cum am spus, Dumnezeu permite ca Satan să acţioneze pentru a îndepărta pleava de la noi, prin faptul că ne lasă să cădem în mod repetat. Aşa că nu vă descurajaţi dacă aveţi eşecuri. Sunteţi mai departe în mâna lui Dumnezeu. Există un scop glorios, care este împlinit prin căderile voastre repetate. În aceste timpuri de eşec, trebuie neapărat să nu se împotmolească încrederea voastră în iubirea lui Dumnezeu pentru voi. Aceasta a fost rugăciunea lui Isus pentru Petru, atunci, şi este rugăciunea Lui pentru noi, azi. El nu se roagă ca noi să nu cădem niciodată, ci El se roagă ca atunci când atingem nivelul cel mai scăzut, să rămână neclintită certitudinea noastră cu privire la iubirea lui Dumnezeu pentru noi.


Numai prin mai multe insuccese, vom atinge un


„punct zero”, unde vom fi îndeajuns de zdrobiţi. Acesta e punctul în care Petru a avut o a doua întoarcere (Luca 22:32). El a avut o întoarcere radicală. Dovada faptului că rugăciunea lui Isus pentru Petru a fost ascultată este că, atunci când Petru s-a lovit de fundul prăpastiei, el s-a pocăit cu adevărat. El n-a stat acolo întins, doborât şi descurajat. El nu şi-a pierdut credinţa, ci s-a ridicat, printr-o înnoire a minţii, la o nouă perspectivă. Dumnezeu nu a rupt legătura dintre El şi Petru, ci doar a lăsat ca frânghia de legătură să fie lungă. Dar, când Petru a ajuns la distanţa maximă, Dumnezeu l-a tras înapoi.

Este un lucru minunat să fii copilul lui Dumnezeu. Dacă ne-am predat în mâna Lui, ne leagă de El cu o frânghie ca să ne protejeze. Sunt multe bucle pe această funie de legătură, aşa că, probabil, vei face greşeli şi vei cădea de multe mii de ori şi căderile vor fi chiar în sensul îndepărtării de Domnul. Dar, într-o zi, tu vei ajunge la

capătul frânghiei de legătură şi atunci Dumnezeu te va trage înapoi la El, ca să ajungi mai aproape de El ca înainte.

Bineînţeles, când eşti la capăt şi frânghia e tensionată la maxim, tu poţi decide să tai frânghia şi să fugi dinaintea Domnului. Ori poţi alege să fii zdrobit în prezenţa bunătăţii Domnului, să plângi şi să te întorci la El. Aceasta a făcut Petru. A plâns şi s-a întors înapoi la Domnul. Dar, Iuda Iscarioteanul nu a făcut aşa. În răzvrătire faţă de autoritatea Domnului peste viaţa lui, el a tăiat frânghia şi a fost pierdut pe veci. Dar sper că tu vei face ceea ce a făcut Petru.

Isus a mai spus lui Petru: „…după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. Cu alte cuvinte, când te vei întoarce şi vei fi întărit, să întăreşti pe fraţii tăi.

Numai după ce suntem zdrobiţi putem fi întăriţi destul de mult, pentru a fi în stare să întărim pe alţii.

Numai după ce Petru a fost slab şi zdrobit a devenit cu adevărat puternic. Aşa de puternic încât era capabil să-i întărească pe fraţii şi surorile lui. Am putea spune că pregătirea lui Petru pentru o slujire plină de Duhul Sfânt a venit prin experienţa căderii lui. Dacă ar fi fost umplut cu Duhul Sfânt fără această experienţă a căderii, el s-ar fi ridicat în ziua Cinzecimii ca un om mândru, ca unul care niciodată n-a căzut, uitându-se-n jos cu dispreţ la săracii păcătoşi pierduţi din faţa lui. Şi Dumnezeu ar fi devenit duşmanul lui, pentru că, Dumnezeu stă împotriva celor mândri‼

Aceasta este tragedia care-i surprinde pe mulţi creştini din zilele noastre, care au avut odată experienţa umplerii cu Duhul Sfânt. Ei n-au fost niciodată zdrobiţi. Poate că au avut o umplere autentică cu Duhul Sfânt, dar ei niciodată n-au devenit cu adevărat zdrobiţi (vulnerabili

în prezenţa lui Dumnezeu – nota trad.). Şi astfel, prin mândrie, ei au pierdut ungerea foarte curând.

În propria mea viaţă, Dumnezeu m-a învăţat adevărurile căii crucii şi ale zdrobirii, cu mult timp înainte de a mă umple cu Duhul Sfânt. Aceasta a fost bine pentru mine, deoarece m-a păzit de a o lua pe căi greşite. Prin mulţi ani de căderi, Dumnezeu a sfărâmat încrederea în propriile-mi puteri şi auto-îndreptăţirea mea. Da, au fost ani de căderi, zi după zi. Dacă ar trebui să reprezint grafic cei 60 de ani ai vieţii mele, ar fi ceva de genul: când m-am născut am fost inocent şi drăgălaş, aşa cum sunt toţi bebeluşii, fără să fac nici un păcat. După ce m-am născut din nou (când aveam 19 ani), lucrurile au mers bine o perioadă de timp, de câţiva ani. Graficul a început să urce lent. Însă, pe măsură ce Dumnezeu a început să binecuvânteze slujirea mea şi să fiu mai bine cunoscut în cercurile creştine, m-a cuprins mândria şi graficul meu a început să meargă în jos, fără ca măcar să-mi fi dat seama de aceasta. În aparenţă, eram încă un predicator bine cunoscut. Dar viaţa mea interioară şi umblarea mea cu Dumnezeu au început să se deterioreze. În omul meu dinlăuntru am devenit un recidivist. În final, am ajuns la un punct în care graficul vieţii mele a atins minimul. Aceasta a fost acum 26 de ani. În acest punct al vieţii, mă gândeam în mod serios să renunţ de tot la slujirea publică, deoarece nu voiam să continui să-i înşel pe oameni, predicându-le ceea ce nu puneam în practică. În acel moment, eu meritam numai condamnare din partea lui Dumnezeu, pentru ipocrizia mea şi recidivismul meu. Însă în loc să mă judece şi să mă trimită în Iad, ştiţi ce a făcut Dumnezeu? El m-a umplut cu Duhul Sfânt.

De ce a făcut El asta? Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Permiteţi-mi să folosesc o ilustrare să înţelegeţi minunea aceasta!

Gândiţi-vă că aţi fi un angajat al unei mari companii multinaţionale şi aţi fi necredincioşi companiei, neascultând ordinele primite, abuzând şi profitând de avantajele bunătăţii ei şi dizgraţiind numele ei. Într-o zi aţi face ceva teribil de rău, aceasta fiind ultima picătură care varsă paharul. Atunci, preşedintele ar veni la voi şi în loc să vă dea afară, v-ar spune: „Am hotărât în consiliul de administraţie să vă iertăm totul şi să vă triplăm salariul de azi înainte”. Puteţi să vă imaginaţi un astfel de lucru întâmplându-se? Nu? Bine, aceasta ilustrează chiar diferenţa dintre căile lui Dumnezeu şi căile omului. A fost o ilustraţie a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, acum 25 de ani.

Care a fost rezultatul tratamentului pe care mi l-a administrat Dumnezeu? Oare m-a făcut un profitor de bunătatea Lui şi m-a făcut din acea zi un om care păcătuia tot mai mult? Nu! Din contră, aşa cum scrie în ,Romani 2:4 că: „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”, aceasta m-a condus la o adâncă mâhnire şi la zdrobire. Bunătatea lui Dumnezeu m-a zdrobit şi a produs în mine, de atunci înainte, o dorinţă arzătoare să trăiesc o viaţă curată şi sfântă pentru El.

Dar aici aş vrea să fiu sincer cu voi. Din acea zi graficul vieţii mele nu a fost doar crescător. Nu. Am mai avut suişurile şi coborâşurile mele, ca alţi creştini care se luptă din greu. Ca şi Pavel, am mai avut „de afară lupte, dinăuntru temeri”. Încă mai am nevoie de ajutorul fraţilor mei, pentru a fi „consiliat când sunt apăsat”. Dar caut cu insistenţă să ajung desăvârşit.


Dumnezeu a trebuit să mă lase în mod repetat în groapa căderii, înainte de a mă putea folosi în lucrarea Lui. Şi acesta I-a luat 16 ani după naşterea mea din nou, înainte de a putea să mă aducă la acel punct zero. La acel moment eu aveam 35 de ani. Jumătate din viaţa mea s-a dus. Probabil că în cazul tău nu va lua atât de mult timp,

pentru că nu vei fi atât de încăpăţânat cum am fost eu. Dar am vrut să-ţi încredinţez mărturia mea pentru a te încuraja, astfel ca niciodată să nu îţi pierzi nădejdea. Dacă Dumnezeu a putut face asta pentru mine, atunci poate să o facă pentru oricare dintre voi.

Nu există cazuri fără speranţă. Ai auzit asta? Nu există cazuri fără speranţă. Există speranţă pentru fiecare din voi, pe toată durata cât eşti încă în viaţă. Speranţa este pierdută numai când ai murit.

Petru a trebuit să ajungă şi el la un astfel de punct zero, înainte de a putea fi ceea ce voia Dumnezeu să fie.

Odată ce noi înşine am fost în fundul prăpastiei, nu vom mai putea niciodată să dispreţuim pe alţii care încă mai sunt acolo. Nu vom putea să ne mai uităm în jos la cei care păcătuiesc, ori la credincioşi care au recidivat, sau chiar la conducători creştini care cad. Nu vom putea să fim mândri pentru biruinţa noastră asupra păcatului, pentru că ştim în ce prăbuşiri am fost noi înşine, odată.

De aceea, însuşi Petru avertiza pe alţi creştini spunând: „să nu uitaţi niciodată cum aţi fost voi înşivă curăţiţi cândva de păcatele voastre” (2 Petru 1:9). El îi avertiza că, dacă vor uita, vor deveni orbi, întocmai ca cei care umblă cu ochii închişi. Vreau să umblu cu ochii deschişi şi să am o vedere ascuţită, cu orizont larg, pentru a vedea tot timpul valorile cereşti şi veşnice.

Cine sunt cei orbi? Cei în ochii cărora au preţ lucrurile pământeşti, plăcerile păcatului, bunăstarea materială, onoarea dată de oameni şi aprobarea dată de ei. Toţi aceşti oameni sunt orbi. Ei nu pot să vadă mai departe de ceea ce pot pipăi.

Noi trebuie să simţim regret pentru astfel de credincioşi. Dacă vezi un om orb fizic, sau unul care are vederea atât de slabă încât nu vede mai departe de câţiva metri, nu te enervezi pe el. Simţi întristare pentru starea lui. Dacă vezi un om care ţine o carte la câţiva centimetri

de ochii lui ca să poată citi, nu devii mânios pe el. Simţi milă pentru el, nu? În cazul în care un doctor oftalmolog întrebă pe un om care poartă ochelari cu lentile groase dacă poate citi literele din diagrama oftalmologică şi omul răspunde că vede doar litera cea mai mare, dar nu e sigur că este “E” sau “S”, ce va face doctorul? Se va supăra pe acel bolnav? Nu. Va simţi compasiune pentru el.

Şi, când vedem credincioşi care sunt atât de orbi încât trăiesc pentru bani, pentru plăcerea păcatului şi pentru aprobarea oamenilor, nu trebuie să le reproşăm, plini de supărare. Trebuie să ne fie milă de ei, pentru că ei au ajuns să aibă vederea teribil de scurtată şi îngustată. Ei sunt pe calea care duce la mari regrete, când vor sta, într- o zi, în faţa Domnului.

Sunt mulţi, prea mulţi astfel de credincioşi. Şi ştiţi cum au devenit ei orbi? Ei au uitat de păcatele de care au fost curăţiţi (2 Petru 1:9). După ce Dumnezeu i-a ridicat din groapa lor, ei au uitat de prăpastia din care i-a scos El şi au devenit mândri de faptul că Dumnezeu i-a binecuvântat.

Nu vreau să uit niciodată de prăbuşirea din care m-a ridicat Dumnezeu. Ştiu că toate păcatele mele au fost şterse şi Dumnezeu nu mai ţine în evidenţa Lui niciun singur păcat pe care l-am comis vreodată. Stau în faţa lui Dumnezeu azi, prin meritele Lui, aşa ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată în toţi cei 60 de ani din viaţa mea, pentru că am fost „socotit neprihănit, prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Aşa mă vede Dumnezeu. Dar nu voi uita niciodată ce am fost cândva. Dumnezeu mi-a spus: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile tale” (Evrei 8:12). Dar eu îmi voi aduce aminte întotdeauna ceea ce am fost cândva.

Acum, nu-mi aduc aminte trecutul meu într-un mod în care să-l las pe Satan să mă condamne, sau să mă deprime, prin amintirea păcatelor mele. Nu! Niciodată.

Căci „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Când diavolul mă acuză îi spun în faţă că: „sângele lui Isus m-a curăţat de TOATE păcatele mele”. Îl biruiesc pe Satan „prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12:11). Dar nu voi uita niciodată de groapa în care am fost cândva, când Dumnezeu s-a întâlnit cu mine, şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.


Aşa cum a spus odată Dumnezeu lui Iuda, aşa eram eu: „La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldat în apă, ca să fii curăţit, nici n-ai fost frecat cu sare, şi nici n-ai fost înfăşat în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncat pe câmp, aşa de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale. Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălit în sângele tău…erai tot gol, gol de tot. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost al Meu! Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn… Te-am îmbrăcat în mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe,…astfel, ai fost împodobit cu aur şi cu argint…căci erai desăvârşit de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezechiel 16:4-14).

Cum stau lucrurile în cazul tău, fratele meu şi sora mea? Ştiu că mulţi dintre voi aţi fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Dar n-aş putea spune exact dacă Dumnezeu a terminat sau nu zdrobirea voastră, spulberarea încrederii în voi înşivă şi mândria voastră. Îţi poţi da seama foarte uşor dacă au avut loc în viaţa ta aceste transformări. Trebuie doar să răspunzi la următoarele două întrebări:

În primul rând: Te uiţi de sus la alţii, poate la cei

care sunt din alte confesiuni?

Poate că în materie de doctrină nu suntem de acord cu mulţi credincioşi, dar niciodată n-avem voie să ne uităm de sus la niciunul din ei. Pot spune, în mod sincer, că eu consider pe mulţi bărbaţi credincioşi, din alte confesiuni, ca fiind mai buni decât mine. Nu pot lucra împreună cu mulţi dintre ei datorită diferenţelor doctrinare; dar nu dispreţuiesc pe niciunul din ei.

Tu spui totdeauna ca fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11)? Dacă da, atunci nu eşti un om zdrobit, oricare ar fi experienţa pe care ai fi avut-o cu Duhul Sfânt.

Şi apoi a doua întrebare: Cu privire la progresul tău spiritual, la înzestrările tale şi la realizările tale eşti îngâmfat, mândru, încrezut sau arogant?

Un om zdrobit recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească şi este gata să dea toată slava lui Dumnezeu pentru orice rod pe care-l vede în viaţa lui sau în slujirea lui publică.

Deci, acestea sunt cele două trăsături caracteristice

ale unui om zdrobit:

  • 1. El nu se uită de sus la nimeni, nici la credincioşi, nici la necredincioşi.
  • 2. El nu-şi atribuie o slavă proprie pentru creşterea lui spirituală sau pentru slujirea lui publică.
  • Iacov este un exemplu clasic de om în care a avut loc zdrobirea lui Dumnezeu. El a avut două întâlniri cu Dumnezeu: una la Betel (Geneza 28), iar cealaltă la Peniel (Geneza 32).

    Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” (un simbol al bisericii), iar Peniel înseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Noi toţi avem nevoie să trecem mai departe de intrarea în Biserica lui Dumnezeu, pentru a vedea Faţa lui Dumnezeu.

    La Betel citim că „asfinţise soarele”

    (Geneza 28:11). Acesta pare a fi doar o împrejurare

    geografică, dar de fapt e şi un indicativ, spre ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Iacov, deoarece următorii 20 de ani au fost pentru el o perioadă de adânc întuneric. Apoi, la Peniel, citim că „răsărea soarele” (Geneza 32:31). Din nou o împrejurare geografică, dar şi Iacov a intrat definitiv în lumina lui Dumnezeu.

    Aşa cum Petru a avut cele două întoarceri la Dumnezeu, tot aşa mulţi credincioşi, care au umblat cu Dumnezeu de-a lungul anilor, au avut două întâlniri cu Dumnezeu. Prima a fost când ei au intrat în Casa lui Dumnezeu (Biserica), prin naşterea lor din nou. A doua a fost când ei l-au întâlnit pe Dumnezeu faţă-n faţă, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi viaţa lor a fost transformată.

    Citim că la Betel Iacov „a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12). În Ioan 1:51 Isus interpretează această scară ca referindu-se la El Însuşi, Calea de la pământ la Cer: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului”. Deci, ceea ce a văzut Iacov, era de fapt o viziune profetică despre Isus, care deschide calea către Cer. În acel vis, Domnul a promis multe lucruri lui Iacov. Dar, Iacov, era atât de înclinat spre lucrurile pământeşti, încât el s-a putut gândi numai la siguranţa vieţii pământeşti, la sănătate fizică şi la prosperitate financiară. Şi acolo,

    „Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:20-22). Iacov l-a perceput pe

    Dumnezeu ca pe o gardă personală care avea grijă de el. Iar dacă Dumnezeu făcea asta, Iacov Îi dădea comision 10% din venitul lui‼

    Exact la fel îl tratează pe Dumnezeu şi mulţi credincioşi din zilele noastre. Ei doresc numai confort material de la El. Iar dacă Domnul le dă aceste lucruri, ei frecventează regulat adunările bisericii şi dau pentru lucrarea lui Dumnezeu o parte din banii lor. Astfel de credincioşi fac de fapt afaceri cu Dumnezeu, la fel ca un negustor din lume, căutând confortul şi profitul propriu.

    Iacov a petrecut 20 de ani din viaţa lui agonisind lucruri materiale. El a încercat să intre în posesia unei soţii din familia lui Laban şi s-a ales cu două! El n-a vrut două, dar, i-a fost exploatată dorinţa de a o avea pe cea pe care şi-a pus ochii‼ Apoi el a folosit metode frauduloase de însuşire a oilor lui Laban, ajungând astfel foarte bogat. A intrat în casa lui Laban fără un ban, dar a ieşit cu mari avuţii de acolo. Fără îndoială că el a atribuit prosperitatea aceasta binecuvântării lui Dumnezeu, ca mulţi credincioşi ai zilelor noastre‼

    Dar care este adevăratul semn distinctiv al

    „binecuvântării lui Dumnezeu”? Este prosperitatea? Nu.

    Este să fii transformat în asemănare cu Hristos.

    La ce foloseşte să ai o slujbă bună, o casă bună şi multe elemente de confort, dacă viaţa ta rămâne nefolositoare lui Dumnezeu şi oamenilor?

    Dar Dumnezeu nu Şi-a terminat încă socotelile cu

    Iacov. El i-a dat o a doua întâlnire, la Peniel.

    Vreau să vă spun, fraţi şi surori, că mulţi dintre voi aveţi nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, o întâlnire care va avea loc atunci când veţi ajunge la punctul cel mai critic din viaţa voastră şi când Dumnezeu, în loc să vă judece şi să vă trimită în Iad, vă va umple cu Duhul Său cel Sfânt!

    Citim în Geneza 32 că Iacov era îngrozit, pentru că tocmai auzise de ieşirea lui Esau (de la care, cu 20 de ani înainte, luase prin înşelăciune dreptul de întâi născut) pentru a se întâlni cu el. Acum era sigur că Esau căuta să-l omoare. Ne prinde bine atunci când Dumnezeu ne lasă să ajungem în situaţii care ne îngrozesc. Pentru că, fiind înfricoşaţi de ceea ce ar putea să ne facă omul, ne vom trage cât mai aproape cu putinţă de Dumnezeu.

    La Peniel Iacov era singur (Geneza 32:24). Înainte de a se putea întâlni cu noi, Dumnezeu trebuie să prindă un moment când suntem singuri. De aceea, Satan a impus un ritm alert şi supraaglomerat de viaţă (mai ales în oraşele mari), pentru ca, în viaţa multor credincioşi, timpul petrecut singur cu Dumnezeu să fie redus la minim. Viaţa lor a devenit atât de ocupată, încât activităţile mai puţin prioritare (cum ar fi Dumnezeu) sunt scoase mereu din orarul lor! Aceasta e tragedia creştinătăţii de azi.

    Dumnezeu s-a luptat cu Iacov ore întregi în noaptea aceea, dar Iacov nu s-a lăsat. Această luptă ne relevă antagonismul în care a ajuns Iacov faţă de Dumnezeu în cei 20 de ani care au trecut. Şi când Dumnezeu a văzut că Iacov era înverşunat în încăpăţânarea lui, în final, i-a dislocat articulaţia şoldului. Iacov avea în acea vreme cam 40 de ani şi era un om foarte puternic. Avraam, bunicul lui, a trăit peste 175 de ani. Deci putem spune că Iacov era în floarea tinereţii lui, având de trăit încă 75% din viaţa lui. La o aşa vârstă a tinereţii, a avea dislocată articulaţia şoldului, trebuie să fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi putut dori Iacov, pentru că, dintr-odată, şi-a văzut spulberate toate planurile pe care şi le făcuse pentru viitor. Gândiţi-vă că era ca şi cum un tânăr de 20 de ani, din zilele noastre, ar avea dislocată articulaţia şoldului şi ar trebui să umble în cârje tot restul vieţii‼ Aceasta poate fi o experienţă zdrobitoare. În tot

    restul vieţii lui, Iacov n-a mai putut umbla niciodată fără

    cârje.

    Dumnezeu a încercat în atât de multe moduri să-l zdrobească pe Iacov, dar n-a reuşit; şi, în final, i-a dat o dizabilitate fizică permanentă. Prin aceasta, în sfârşit, a reuşit să-l zdrobească pe Iacov.

    Dacă consideră că e spre binele nostru, Dumnezeu poate face acelaşi lucru şi pentru noi. El disciplinează numai pe cei pe care Îi iubeşte, pentru a-i păzi de catastrofe mult mai mari.

    Dacă totuşi Dumnezeu a încetat să te corecteze, atunci poate că te lasă, chiar ca recidivist, să trăieşti deplin sănătos, să câştigi bani din abundenţă şi să-ţi iroseşti viaţa. Dar cine vrea aşa ceva? Eu mai degrabă aş vrea ca Dumnezeu să mă determine cât mai repede să fac voia Lui, să mă disciplineze şi să mă zdrobească chiar acum (chiar şi fizic dacă e necesar), astfel încât să pot umbla cu El şi să împlinesc scopurile Lui pe pământ.

    Pentru a-l ţine zdrobit, chiar şi marele apostol Pavel a avut nevoie de un ţepuş în carnea lui (2 Corinteni 12:7

    Capitol 2
    Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

    Sunt mulţi fraţi şi surori care simt că nu pot împlini acum planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lor, din cauza faptului că au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu într-o anumită perioadă a vieţii lor din trecut.

    Haideţi să ne uităm la ceea ce au de spus Scripturile în această privinţă, şi să nu ne sprijinim pe priceperea noastră sau pe propriul nostru simţ raţional.

    În primul rând, observaţi cum începe Biblia: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1).

    Când a creat Dumnezeu Cerurile şi Pământul, ele trebuie să fi fost perfecte, pentru că din mâna Lui niciodată nu poate veni în fiinţă ceva imperfect sau incomplet.

    Dar, câţiva din îngerii pe care i-a creat El au căzut şi s-au răzvrătit, şi acest episod este descris pentru noi în Isaia 14:11-15 şi în Ezechiel 28:13-18. Acesta a fost momentul când Pământul a ajuns în condiţia descrisă în Geneza 1:2, „pustiu, gol şi întunecos”.

    Restul versetelor din Geneza 1, descriu cum Dumnezeu a prelucrat acest material pustiu, gol şi întunecos, şi a făcut ceva aşa de frumos din el, încât El Însuşi l-a calificat ca fiind: „foarte bun” (Geneza 1:13). Citim în Geneza 1:2-3 că Duhul lui Dumnezeu se mişca

    peste ape şi Dumnezeu rostea Cuvântul Lui, şi acestea au produs marea schimbare.

    Ce mesaj actual ne este comunicat prin acest cuvânt?

    În mod similar, indiferent cât de mult am căzut sau cât de rău am încurcat lucrurile în viaţa noastră, prin Duhul Lui şi prin Cuvântul Lui, Dumnezeu încă poate scoate ceva glorios din viaţa noastră.

    Dumnezeu a avut un plan perfect pentru ceruri şi pentru pământ, când le-a creat. Dar planul iniţial avea să fie pus de-o parte datorită căderii lui Lucifer. Şi Dumnezeu a refăcut cerurile şi pământul, producând totuşi ceva „foarte bun” din haos!

    Acum fiţi atenţi, la ce s-a întâmplat mai departe.

    Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi a început totul din nou. Dumnezeu trebuie să fi avut un plan desăvârşit şi pentru ei, care bineînţeles nu includea păcătuirea lor prin neascultare de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Dar ei, totuşi, au mâncat din fructul oprit şi au zădărnicit planul iniţial al lui Dumnezeu pentru ei, oricare ar fi fost acesta.

    Logica ne-ar sugera că ei nu mai puteau împlini vreodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Totuşi, vedem că atunci când Dumnezeu a venit să-i întâlnească în grădină, El nu le-a spus că de acum înainte vor avea de trăit restul vieţii lor în cel mai bun plan secundar posibil. Nu! El le promite în Geneza 3:15 că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Aceasta a fost o promisiune a jertfei lui Hristos pentru păcatele lumii şi a victoriei, asupra lui Satan, la Calvar.

    Acum, luaţi aminte la acest fapt şi vedeţi dacă puteţi face legătura.

    Noi ştim că încă din veşnicie, jertfa lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În traducerea King James Version a Bibliei, este menţionat:

    „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii ” (Apocalipsa 13:8). Mai ştim că Hristos a murit doar din cauză că Adam şi Eva au păcătuit şi l-au dezamăgit pe Dumnezeu. Deci, în mod logic, noi am putea spune că planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos ca jertfă pentru păcatele lumii a fost împlinit nu în ciuda căderii lui Adam, ci din cauza căderii lui Adam! Noi n-am fi cunoscut dragostea lui Dumnezeu arătată la crucea de la Calvar fără să fi fost păcatul lui Adam.

    Aceasta derutează logica noastră şi, de aceea, Scriptura spune ca să „nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbe 3:5).

    Dacă Dumnezeu ar fi lucrat după logica matematică, atunci ar fi trebuit să spunem că venirea lui Hristos pe pământ a fost planul secundar cel mai bun al lui Dumnezeu. Însă ar fi o blasfemie să spunem aşa ceva. Aceasta a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu nu face nicio greşeală. Ci, din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi veşnic, şi din moment ce cunoaşte sfârşitul încă de la început, şi din moment ce mereu plănuieşte tainic pentru noi în dragoste, raţionamentul uman eşuează când încercăm să explicăm cum se socoteşte El cu noi.

    Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferenţa dintre ele este aşa de mare ca distanţa de la cer la pământ (Isaia 55:8-9). Aşa că e bine pentru noi, să punem deoparte raţionamentele noastre ingenioase şi logica omenească, atunci când încercăm să înţelegem căile lui Dumnezeu.

    Care este atunci mesajul de pe aceste pagini ale Bibliei, pe care vrea Dumnezeu să ni-l transmită şi pe care ar vrea să-l transpunem în trăirea noastră? Tocmai faptul că, El poate lua un om care a căzut, să facă ceva

    glorios din el şi să-l facă încă să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

    Acesta e mesajul lui Dumnezeu pentru om şi n-avem voie să-l uităm niciodată:

    Dumnezeu poate lua un om care a căzut în mod repetat şi poate încă să-l facă să împlinească planul Lui desăvârşit; nu planul secundar cel mai bun care i-a mai rămas lui Dumnezeu, ci planul cel mai bun al lui Dumnezeu.

    Aceasta deoarece, chiar căderea poate face parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu, în scopul de a-l învăţa, pe cel căzut, câteva lecţii de neuitat. Aceasta e imposibil de „prins” pentru logica omenească, pentru că Îl cunoaştem pe Dumnezeu atât de puţin.

    Dumnezeu poate să folosească numai bărbaţi zdrobiţi şi femei zdrobite. Şi un mod de a ne zdrobi este prin căderi repetate.

    Una din problemele majore, pe care le are Dumnezeu cu noi, este să ne binecuvânteze într-un astfel de mod, încât binecuvântarea să nu ne umfle de mândrie. A obţine biruinţă asupra unui acces de mânie şi apoi a deveni încrezut datorită acestei victorii, înseamnă a cădea într-o prăpastie incomparabil mai adâncă decât cea în care ai fost înainte! Dumnezeu trebuie să ne păstreze smeriţi în biruinţe.

    Adevărata biruinţă asupra păcatului este totdeauna însoţită de cea mai adâncă umilinţă. Tocmai aici, căderile repetate au rostul de a distruge încrederea în noi înşine. Astfel, suntem convinşi că biruinţa asupra păcatului nu e posibilă separat de harul lui Dumnezeu. Numai harul care face posibilă această biruinţă. Atunci când vom obţine o victorie, niciodată nu vom putea să ne fălim cu ea.

    Mai mult, dacă noi înşine cădem în mod repetat, nu vom putea niciodată dispreţui pe alţii care cad. Noi ne putem pune în situaţia celor care cad, deoarece am ajuns să cunoaştem slăbiciunea cărnii noastre prin nenumăratele noastre căderi. Noi putem fi ca acel „mare preot luat din mijlocul oamenilor” care „poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune” (Evrei 5:2-3).

    Auzind un astfel de mesaj, omul care reduce totul la logica omenească, ar putea atunci să spună: „Hai să facem răul pentru ca din aceasta să iasă binele!” Însă Romani 3:7-8 răspunde unui astfel de om, prin cuvintele:„Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.”

    Nu, noi nu predicăm că ar trebui să păcătuim, ca să vină binele din păcat. Nici nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu pentru a ne avantaja firea pământească şi că putem întreţine neascultarea noastră faţă de Dumnezeu în mod deliberat şi sfidător, şi, totuşi, să evităm recoltarea a ceea ce am semănat prin aceste atitudini. Nu!

    Ci, spunem că, logica omenească nu poate pricepe harul lui Dumnezeu faţă de omul căzut. Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, nici chiar să ne aducă în voia Lui desăvârşită, după ce am căzut îngrozitor şi repetat. Numai necredinţa noastră poate să-L împiedice.

    Dacă spui: „Dar, eu de aşa de multe ori am stricat deja lucrurile! Acum, este imposibil pentru Dumnezeu să mă mai aducă în planul lui desăvârşit”. Atunci, ai grijă că va fi „imposibil pentru Dumnezeu”, pentru că TU nu vrei să crezi în ceea ce El poate face pentru tine. Însă Isus a

    spus că, dacă noi credem, nimic nu-i imposibil lui Dumnezeu să facă pentru noi.

    „Facă-vi-se după credinţa voastră!”, este regula lui Dumnezeu în toate lucrurile (Matei 9:29). Ni se va acorda ceea ce cerem cu credinţă. Dacă credem că ceva e imposibil ca Dumnezeu să facă pentru noi, atunci acel lucru nu va fi împlinit în viaţa noastră.

    Pe de altă parte, tu vei rămâne consternat, la Scaunul de Judecată al lui Hristos, descoperind că alt credincios care, cu toate că a încurcat mai rău lucrurile în viaţa lui decât tine, totuşi a împlinit planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Iar acest lucru se va întâmpla numai pentru că el a crezut că Dumnezeu poate ridica „piesele sparte” ale vieţii lui şi să facă din ele ceva „foarte bun”.

    În acea zi, cât de mare regret va fi în viaţa ta, descoperind că nu căderile (oricât de multe ar fi fost ele), au fost cele care au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru tine, ci necredinţa ta!

    Ceea ce s-a întâmplat în cazul fiului risipitor, care a irosit atâţia ani, ne arată că Dumnezeu dă tot ce are mai bun chiar celor rataţi. Tatăl a spus:

    "„aduceţi repede haina cea mai bună”,best robe pentru unul care l-a dezamăgit aşa de mult. Acesta e mesajul Evangheliei: un nou început; nu doar o dată, ci, din nou şi din nou, pentru că Dumnezeu nu abandonează şi nu renunţă la nimeni..

    Pilda „gospodarului care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie” (Matei 20:1-16), ne dă aceeaşi învăţătură. Oamenii care au fost angajaţi la ceasul al unsprezecelea, au fost aceia care au fost răsplătiţi primii. Cu alte cuvinte, cei care şi-au irosit 90% (mai precis în proporţie de 11/12 = 91,66%) din viaţa lor, nefăcând nimic pentru valoarea veşnică, pot încă, în cele 10 procente rămase din viaţa lor, să facă ceva superb pentru Dumnezeu. Aceasta e o încurajare fantastic de mare pentru toţi cei care au căzut.

    „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1 Ioan 3:8)

    Acest verset s-ar mai putea traduce: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să desfacă toate încurcăturile şi înnodările pe care le-a legat diavolul” în vieţile noastre. Fixează-ţi acest adevăr, gândindu-te în felul următor: Când ne-am născut, am putea spune că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia din noi un ghem de sfoară înfăşurată perfect. Pe măsură ce trăiam viaţa de zi cu zi, noi am început să desfăşurăm acest ghem, spiră după spiră, şi am început să încurcăm sfoara şi s-o înnodăm din ce în ce mai rău (adică să păcătuim). Azi, după mulţi ani de desfăşurări şi încurcări, am ajuns la disperare, văzând miile de înnodări pe care le-am putut face. Dar Isus a venit să „desfacă toate înnodările pe care le-a legat diavolul”. Aşa că, există speranţă pentru aceia care au cele mai încurcate şi mai înnodate sfori ale vieţii lor. Domnul poate să deznoade toate nodurile şi să dea din nou în mâinile tale un ghem de sfoară perfect rotund. Acesta e mesajul evangheliei: Poţi să faci un nou început.

    Tu spui: „Asta-i imposibil!”. Ei bine, ţi se va face după credinţa ta! Va fi cu neputinţă în cazul tău. Însă, am auzit pe cineva, care a avut viaţa mai coruptă decât a ta, spunând ceva diferit, de genul: „Da, eu cred că Dumnezeu va face acea lucrare în mine”. Şi în cazul lui, va fi tot după credinţa lui. Dar, în viaţa lui, planul desăvârşit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

    În Ieremia 18:1-6, Dumnezeu a rostit Cuvântul Său lui Ieremia printr-o ilustraţie practică. Lui Ieremia i s-a cerut să meargă la casa olarului şi acolo el l-a văzut pe olar încercând să facă un vas. Dar vasul „pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului”.

    Ce a făcut olarul? „Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă”.

    Atunci a urmat aplicaţia. Întrebarea lui Dumnezeu a fost: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui …?”. (Completează numele tău în locul liniilor punctate şi aceasta ar putea fi, întrebarea lui Dumnezeu pentru tine).

    Dacă există în viaţa voastră o mâhnire sfântă pentru toate căderile voastre, atunci chiar „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18), aşa cum a promis Dumnezeu sub Vechiul Legământ (Isaia 1:18); dar El a promis chiar mai mult, în Noul Legământ: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12).

    Oricare ar fi greşelile grosolane sau căderile pe le-ai avut, tu poţi face un nou început cu Dumnezeu. Şi chiar dacă ai făcut o mie de începuturi noi în trecut şi ai ajuns să cazi, tu încă poţi face astăzi al 1001-lea nou început. Dumnezeu încă mai poate scoate ceva superb din viaţa ta. Cât timp mai este viaţă, mai este speranţă.

    Deci niciodată să nu eşuezi în a te încrede în Dumnezeu. El nu poate face multe din lucrările Lui pline de putere, pentru mulţi din copiii Lui, nu pentru că ei L-au pierdut pe El în trecut, ci pentru că nu au încredere în El acum, în prezent.

    Haideţi, ca întăriţi prin credinţa noastră să dăm slavă lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Romani 4:20 despre Avraam, încrezându-ne în El în zilele care vor urma, încrezându-ne în legătură cu lucrurile pe care până acum le consideram imposibile.

    Toţi oamenii, tineri şi vârstnici pot avea nădejde, indiferent cât de mult au căzut în trecut, dacă doar recunosc căderilor lor, vin cu umilinţă şi se încred în Dumnezeu.

    Deci, noi toţi putem să învăţăm din căderile noastre şi să progresăm, înspre împlinirea planului desăvârşit al lui Dumnezeu pentru vieţile noastre.

    Iar în epocile care vor urma, Dumnezeu ne va putea arăta o mulţime de alte exemple a ceea ce a putut face El cu aceia ale căror vieţi au fost complet eşuate.

    În acea zi, El va arăta ceea ce a putut face în noi prin „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7).