Separarea de lume este o temă dominantă a Noului Testament. Înainte de a Se duce la cruce, Isus le-a spus ucenicilor Săi că ei nu aparțineau lumii. Isus a fost El Însuși unul aparte – "nu din această lume". Și El a afirmat faptul că ucenicii Săi erau la fel de adevărat din lumea cealaltă. Și fiindcă ei nu aparțineau acesteia, El le-a spus că vor găsi această lume un loc greu în care să trăiești (Ioan 15:19; 17:16).

Este responsabilitatea ucenicului să se păzească neîntinat de lume (Iacov 1:27). Fiindcă biserica este mireasa lui Hristos, iubită, câștigată și sfințită, de El (Efes. 5:25-27). Aceasta explică "gelozia după voia lui Dumnezeu" a lui Pavel asupra credincioșilor corinteni. Dorea, spunea el, să-i prezinte ca pe o fecioară curată lui Hristos, și se temea ca nu cumva diavolul să-i corupă (2 Cor. 11:2,3).

Aceasta explică și cuvintele extrem de puternice, "Suflete preacurvare", adresate de Iacov credincioșilor care se arătau prietenoși duhului lumii (Iacov 4:4). Da, Biblia are multe de spus cu privire la separare.

Dar haideți să înțelegem clar în mintea noastră că lucrul despre care vorbește Biblia nu este o separare în ceea ce privește distanța. Nu este deloc o separare exterioară, fizică de oamenii din lume, ci una a inimii. Mulți au crezut că prin a locui ca pustnici într-un loc singuratic unde nu au nici un contact cu oamenii lumii, ar putea să se apropie de Dumnezeu. Călugărul care se izolează într-o mănăstire, sau călugărița care se retrage între zidurile unei mănăstiri, nu a înțeles sensul de separare în felul în care Biblia îl învață. Această separare nu înseamnă nici purtarea de haine albe sau de culoarea șofranului, sau orice altă uniformă. Isus Însuși niciodată nu a predicat sau practicat vreun astfel de mijloc de distincție exterioară. Ce a învățat și a practicat El a fost o eliberare de duhul acestei lumi, chiar și în timp ce trăia în mijlocul ei.

Suntem ființe într-un element străin. O navă în mijlocul oceanului este înconjurată de apă, și totuși niciun pic de apă nu pătrunde în interiorul navei. Când un credincios trăiește în felul acesta, mai devreme sau mai târziu se va confrunta cu ridicolul și opoziția din lume. Lumea va deveni rapid un loc incomod în care să trăiască. Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi anticipat că această ostilitate va decurge ca o consecință inevitabilă a urmării Lui (Ioan 16:33). Dacă un credincios aparține cerului, atunci, în mod evident, pământul nu este sfera sa naturală. El este un pește afară din apă, și nu trebuie să fie surprins dacă descoperă că este dificil să își ducă mai departe existența aici. Ar fi nevoie de un miracol să păstrezi un pește viu pe uscat, și este nevoie de nu mai puțin de un miracol pentru ca adevărata biserică a lui Hristos să existe pe pământ. Dar asta este exact ce intenționează Dumnezeu să fie viața creștină – o viață de zilnică dependență de puterea Lui făcătoare de minuni.

Dumnezeu așteaptă să vadă, între copiii Săi și duhul acestei lumi, o prăpastie mare, o prăpastie atât de adâncă și de largă ca aceea care desparte Paradisul de Iad (Luca 16:26), o prăpastie căreia nu trebuie niciodată să i se facă o punte sau să fie trecută. Eliberarea de duhul lumii a fost întotdeauna dorința lui Dumnezeu pentru ai Săi. Mulți credincioși, din păcate, încă trebuie să învețe această lecție, și până când fac acest lucru rămân neputincioși și frustrați.