Unii credincioşi rezumă Cuvântul lui Dumnezeu la o singură poruncă - de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la orice făptură (Marcu 16:15). Această poruncă trebuie categoric împlinită de Trupul lui Hristos - în mod deosebit de aceia care au fost rânduiţi ca Evanghelişti în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11). Însă această sarcină va rămâne incompletă dacă nu luăm în considerare şi porunca lui Isus de a face ucenici din toate neamurile (Matei 28:19).

Mulţumim Domnului pentru toţi aceia care, plătind un mare preț, au mers în toată lumea, ducând Evanghelia celor care nu au auzit niciodată de numele lui Isus. Însă, tristul adevăr despre evanghelizare în secolul douăzeci şi unu este că cele trei aspecte ale poruncii din Matei 28:19, 20 - să facem ucenici, să-i botezăm în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi să-i învăţăm să păzească toate poruncile lui Isus - sunt aproape complet ignorate. Când o mulţime de credincioşi pun accent pe evanghelizare fără să facă ucenici, devine datoria noastră să refacem echilibrul - ucenicia - şi să completăm sarcina.

Mulţi se gândesc numai la sarcina neterminată de a duce Evanghelia în toate părţile lumii. Dumnezeu a rânduit această sarcină pentru cei care au chemarea de evanghelist. Însă altora, Dumnezeu le rânduiește sarcina la fel de importantă - cea mult mai dificilă - de a-i face pe acești noi convertiți, ucenici.

O ilustraţie foarte potrivită este un atelier de dulgherie, angajat în facerea de mese, unde o multitudine de dulgheri sunt ocupați făcând doar picioare pentru mese, iar un număr foarte mic lucrează la partea de sus a mesei. Rezultatul este că atelierul este plin de mese neterminate, iar dulgherii sunt încă preocupați făcând treburi pe jumătate gata. În mod sigur că Isus, când lucra ca dulgher în Nazaret, întotdeauna termina o masă înainte să Se apuce de alta. El a crezut mereu în ideea că este important să termini ceea ce ai început (chiar şi pe cruce când a strigat „S-a isprăvit!") și El este același și astazi. Noi suntem lucrători alături de El, şi trebuie să terminăm fiecare lucru pe care îl începem. Toţi noii convertiţi trebuie făcuţi ucenici.

În Vechiul Testament era imposibil ca poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur Trup. Aceasta a devenit posibil doar după ce Isus S-a înălțat la Cer şi a turnat Duhul Sfânt peste credincioşi, ca să locuiască în ei. Acum, doi oameni pot deveni una. În Vechiul Testament, Israel era o congregaţie. Naţiunea a crescut la număr, dar a rămas o congregaţie. În Noul Testament însă, biserica trebuie să fie un Trup, nu o congregaţie.

Dacă doi nu devin una, atunci avem o simplă congregaţie. Aspectul important cu privire la Trupul lui Hristos nu este mărimea, ci unitatea lui. După acest standard este greu de găsit 'o biserică' despre care se poate afirma că nu este o congregaţie. Putem găsi peste tot congregaţii care cresc în număr - dar nu şi în unitate. Certurile, invidia şi concurenţa sunt prezente chiar şi în conducerea bisericilor.

Dumnezeu doreşte să aibă o expresie a Trupului lui Hristos peste tot în lume. Creştinismul babilonian nu poate împlini acest scop. Dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămăşiţă care realizează că trăsătura caracteristică ucenicilor lui Isus este faptul că se iubesc unii pe alții, și nu creșterea în număr a membrilor.

În Trupul lui Hristos, fiecare persoană este prețuită, chiar dacă nu are vreun dar anume. Fiecare este important prin faptul că este un membru al Trupului lui Hristos. De fapt, citim în Cuvânt că Dumnezeu dă mai multă cinste membrului lipsit de dar, pentru a se menţine unitatea în Trup (1 Corinteni 12:24, 25). În Biserică trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu şi să dăm cinste chiar şi celor care nu au niciun dar, atâta timp cât sunt smeriţi şi temători de Dumnezeu. În Babilon sunt cinstiţi: predicatorul priceput, cântăreţul talentat, şi noii convertiţi care au o anumită poziţie socială. Dar în Biserică (cortul lui Dumnezeu), dăm cinste celor temători de Domnul (Psalmi 15:1, 4).

Isus a spus că trebuie să-i învăţăm pe toţi creştinii să păzească toate poruncile Lui (Matei 28:20). Dumnezeu pune mai mare accent pe ascultarea de El decât pe jertfe (1 Samuel 15:22). Ideea că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite stadii de suferinţă fizică pentru a ne dovedi dragostea față de El, este una păgână. Acest concept este foarte dominant în cultura păgână din India, şi din păcate, şi-a găsit locul şi în creştinism. Spiritualitatea este astfel rezumată la a te lăsa de serviciu şi a te duce să locuiești într-un loc dificil, sub povara multor greutăţi, etc. Toate aceste lucruri cer un sacrificiu destul de mare, dar acest sacrificiu nu poate înlocui ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubirea noastră pentru Isus nu este dovedită prin sacrificii, ci prin păzirea poruncilor Lui - aşa cum Isus Însuşi a spus în Ioan 14:15. Supunerea faţă de toate învăţăturile lui Isus din Matei 5-7 este o mult mai mare dovadă a iubirii noastre pentru El decât dacă am renunţa la jumătate din salariu pentru El, sau dacă am renunţa la serviciu şi am deveni misionari.

Sfinţenia este o trăsătură a bisericii adevărate (Ierusalim). Prin urmare, creşterea în Ierusalim este măsurată de creşterea în sfinţenie - care include a ne iubi unii pe alții. Isus a spus că este strâmtă calea care duce la viaţă, şi puţini o vor găsi. Cei care prezintă poarta îngustă exact aşa cum a făcut-o Isus, vor descoperi că foarte puțini se alătură bisericii lor (Matei 7:13, 14). Însă, dacă deschidem poarta puţin mai mult decât a făcut-o Isus, numărul membrilor va creşte cu ușurință. Multe biserici se poticnesc la acest capitol. Isus a vorbit despre poarta strâmtă şi calea îngustă în contextul „predicii de pe munte" (Matei 5-7). Conţinutul acestor capitole constituie calea îngustă şi poarta strâmtă.