Înainte de răstignire, Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori. Acesta a fost apogeul a trei ani și jumătate dezamăgitori în care a fost împreună cu Domnul, de-a lungul cărora s-a dovedit a fi mândru, încrezător în sine și lipsit de rugăciune. Cu toate acestea, Domnul, când era pe punctul de a-i încredința lui Petru lucrarea de a hrăni oile Sale, n-a făcut nicio referire la vreuna din aceste slăbiciuni. Nici măcar nu i-a cerut să fie smerit și înclinat către rugăciune în viitor și să-L mărturisească cu îndrăzneală, înfruntând persecuția dacă era nevoie de dragul Domnului său. Nu, El n-a adresat astfel de întrebări, deși acestea sunt într-adevăr calificările pe care trebuie să le căutăm într-un om spiritual, și mai ales într-unul care are să fie conducător în mijlocul copiilor lui Dumnezeu.

Domnul Isus știa că o singură întrebare simplă avea să fie suficientă. Dacă această întrebare primea un răspuns sincer, restul lucrurilor aveau să urmeze în mod automat: "Mă iubești tu mai mult decât orice și pe oricine altcineva?" (Ioan 21:15-17). Dragostea față de Cristos este adevăratul test al spiritualității unui om. Dacă un om a ajuns într-o poziție înaltă în Biserică, poate chiar și aceea de episcop, în mod natural presupunem că el trebuie să fie un om spiritual. Nu este neapărat așa. Nașterea din nou și drept rezultat dragostea față de Cristos sunt cele care fac ca un om să fie spiritual. Este posibil astăzi ca un episcop al Bisericii nici măcar să nu se fi născut din nou. Deținerea unei diplome teologice - sau a mai multora - nu este nici ea garanția acestui lucru. Nu, nici chiar urmarea unui seminar evanghelic sănătos nu va face un om spiritual! Se poate să fii un lucrător creștin cu normă întreagă sau pastorul unei congregații, dar asta nu te face un om al lui Dumnezeu. Mult prea repede cu toții putem confunda participarea frecventă la întâlniri sau cunoștințele biblice profunde sau zelul neabătut în Evanghelie, cu semne ale spiritualității.

Rochia distinctivă și o privire pioasă ne pot înșela și ele. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu sunt de vreo însemnătate. Testul spiritualității autentice în ochii lui Dumnezeu este unul și numai unul: măsura dragostei tale față de El. În fond, asta este ceva doar între tine și Domnul tău. El pune întrebarea: "Mă iubești tu?" și rămâne ca tu să găsești răspunsul.

Când Isaac o iubea pe Rebeca, ceea ce căuta în schimb nu era slujirea ei, ci dragostea ei. În același fel, ceea ce așteaptă Domnul de la noi în primul rând nu este slujirea noastră, ci dragostea noastră. Acolo unde există dragoste adevărată, slujirea va decurge în mod spontan. În compania slujitorului lui Avraam, Rebeca a făcut o călătorie de 600 de mile din Mesopotamia în Canaan. Despre ce credeți că au vorbit în timpul acelei călătorii? Dacă îl iubea cu adevărat pe Isaac, cu siguranță Rebeca o fi pus întrebări despre el în tot timpul călătoriei. Trebuie să fi pus nesfârșite întrebări cu privire la Isaac tovarășului și călăuzei ei. Cu o asemenea foame va citi Biblia un credincios care Îl iubește cu adevărat pe Domnul Isus. Zi de zi Îl va invita pe Duhul Sfânt să-i descopere din ce în ce mai mult din frumusețea Domnului său.

Fie ca Domnul să ne arate din nou că măsura dragostei noastre față de El este adevărata măsură a spiritualității noastre. Și ca nu cumva să ne înșelăm singuri, să ne aducem aminte de etalonul pe care El Însuși l-a oferit. Dovada dragostei noastre este pur și simplu ascultarea noastră (Ioan 14:15, 21, 23, 24).

În ultima carte a Bibliei, acest adevăr solemn este confirmat. Acolo Domnul mustră biserica din Efes, fiindcă pierduse din vedere primele lucruri (Apocalipsa 2:1-5). În alte privințe era o biserică remarcabilă. Creștinii de acolo lucraseră cu răbdare, urâseră răul, îi demascaseră pe apostolii mincinoși, perseveraseră și suferiseră de dragul Numelui Său. Erau în lucrarea Domnului trup și suflet și nimic nu-i făcuse să renunțe. Totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, Domnul avea ceva împotriva lor. Constituia o lipsă atât de gravă încât să amenințe chiar existența lor ca mărturie pentru El. Ei căzuseră, le-a spus El, și dacă nu se pocăiau, avea să-Și retragă de la ei ungerea Sa, semnul aprobării Sale față de mărturia lor. Care era această lipsă gravă? Doar asta, că dragostea lor față de Domnul se răcise. Nu își pierduseră dragostea dintâi față de El, ci o părăsiseră și se mișcaseră în altă parte. Deveniseră atât de ocupați cu întâlnirile, taberele de recreere și convențiile lor (dacă putem spune așa) și cu celelalte forme de activitate creștină, încât Îl pierduseră din vedere pe Cel pentru care existau toate aceste lucruri. În mod clar, asta arată că Domnului Îi pasă mai mult de devotamentul inimilor noastre față de El decât de toată activitatea noastră. Diavolul, știind acest lucru, va face tot posibilul pentru a ne implica atât de mult în ocupații creștine de un fel și de altul, încât să nu găsim timp să petrecem cu Domnul nostru binecuvântat și astfel să lăsăm să se piardă devotamentul personal față de El.

Isus ne-a avertizat că în zilele din urmă păcatul se va înmulți așa de mult în lume, încât dragostea multora se va răci față de El (Matei 24:12). Trăim în acele zile acum. Printre marea majoritate a urmașilor declarați ai Domnului, temperatura spirituală este sub punctul de îngheț. Dacă noi înșine nu suntem în mod constant veghetori, vom descoperi că acea atmosferă rece va pătrunde și în noi. Frații și surorile mele în Cristos, chiar dacă pierdeți toate celelalte lucruri, nu lăsați să vă scape acest singur lucru - dragostea voastră față de Domnul vostru. Păstrați-o ca pe lucrul pe care-l doriți din toată inima voastră și pe care-l veți căuta în toate zilele vieții voastre.

"Cea mai mare... este dragostea. Urmăriți dragostea." (1 Cor 13:13; 14:1).