De-a lungul veacurilor, numeroşi creştini au căutat în mod sincer sfinţenia şi biruinţa asupra păcatului, luându-şi crucea şi lepădându-se de sine. Dar, adesea, ei au descoperit că viaţa creştină este o trudire aspră în loc de viaţa glorioasă pe care o descrie Biblia. Eşecul lor a fost acela că ei niciodată n-au înţeles viaţa de credinţă sub noul legământ. Ei au căutat să fie sfinţi pe baza principiilor vechiului legământ şi au pierdut astfel ceea ce Dumnezeu avea pentru ei.

2 Corinteni 3:6 ne spune că noul legământ este o slujire a Duhului care dă viaţă, spre deosebire de vechiul legământ care era o slujire a literei, care aducea moartea! Şi dacă umblăm potrivit literei poruncilor lui Dumnezeu – chiar şi în noul legământ – ea ne va aduce tot moartea. Numai dacă trăim prin credinţă şi Îi permitem Duhului Sfânt să ne conducă, vom intra în „viaţa lui Hristos”.

Întrucât Isus este acum înălţat şi a trimis Duhul Sfânt pe acest pământ, viaţa noastră poate fi mult mai glorioasă decât viaţa oricărui sfânt din Vechiul Testament. Deci, dacă astăzi ne trezim că trăim sub condamnare, depresie şi întuneric, trebuie să admitem că noi trăim încă pe baza principiilor vechiului legământ (2 Corinteni 3:9).

Două sunt lucrurile pe care Isus le-a accentuat frecvent în lucrarea Lui – credinţa în Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt.

Adam a pierdut această viaţă de credinţă prin puterea Duhului Sfânt atunci când a ales pomul cunoştinţei binelui şi răului în locul pomului vieţii (Geneza 2:9). El a ales să deţină în el însuşi cunoaşterea binelui şi răului, în loc să fie dependent de Dumnezeu pentru aceasta.

Pomul vieţii reprezintă viaţa de credinţă sub noul legământ, în timp ce pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă o viaţă de strădanie proprie sub vechiul legământ. Dacă Adam ar fi ales pomul vieţii el ar fi trăit prin credinţ㠖 în dependenţă constantă de Dumnezeu. Atunci Duhul Sfânt i-ar fi dat viaţa Divină. Dar el a ales în schimb să trăiască în dependenţă de el însuşi, independent de Dumnezeu. Şi de aceea a murit. Toţi necredincioşii trăiesc în acest mod – fără dependenţă constantă de Dumnezeu. Din nefericire, sunt şi mulţi credincioşi care trăiesc tot în acest mod.

Toate religiile îşi învaţă adpţii să facă binele şi să evite răul. Creştinii care caută sfinţenie de asemenea fac binele şi evită răul. Şi, în căutarea lor după sfinţenie, sfârşesc de obicei făcând distincţii din ce în ce mai fine între bine şi rău, prin diverse reguli şi ptractici!! Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre ei tot nu ajung să aibă o viaţă cu adevărat sfântă. De ce? Pentru că ei o caută prin fapte şi nu prin credinţă.

Timp de 1500 de ani Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi prin Lege care era binele şi care era răul. Dar ascultarea de faptele bune poruncite de Lege nu a condus nici măcar un israelit să aibă parte de viaţa veşnică. Trăire pe baza oricărui set de legi şi reguli – oricât de înalt ar fi standardul – nu va conduce pe nimeni la o evlavie autentică, nici măcar astăzi.

Adevărata sfinţenie este viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului – şi Dumnezeu are să ne dea această viaţă ca pe un dar. Noi n-o putem atinge niciodată. Trebuie s-o primim prin credinţă. Pavel spunea că, în zilele când nu era conştient de cerinţele Legii, se simţea „viu”. Dar când a înţeles cerinţele Legii lui Dumnezeu, a devenit atât de conştient de relele din viaţa lui încât s-a simţit „mort” (Romani 7:9)!! Aceasta este de asemenea şi experienţa multora care sunt născuţi din nou. Ei par să fie fericiţi şi „vii” cât timp aud numai de iertarea păcatelor lor. Dar, de îndată ce aud despre biruinţa asupra păcatului şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, se simt condamnaţi, nenorociţi şi „morţi”.

Dar Pavel nu s-a oprit la legea vechiului legământ – şi nici noi n-ar trebui. Dumnezeu i-a arătat lui Pavel o altă lege – legea Duhului de viaţă în Hristos Isus. Aceasta a fost legea care l-a eliberat în final de păcat ( Romani 8:2).

Mulţi caută să fie sfinţi făcând bine. Amintiţi-vă că Eva a mâncat din pom pentru că părea bun!! Ea nu a căutat să facă ceva rău!! Ea a mâncat fructul nu pentru că dorea să fie ca diavolul, ci pentru că dorea să devină ca Dumnezeu – pentru că aceasta îi promisese diavolul (Geneza 3:5). Oamenii care trăiesc potrivit Legii fac şi astăzi aceeaşi greşeal㠖 crezând că pot fi ca Dumnezeu prin faptele lor bune din afară.

Mare parte din binele pe care-l vedem în vieţile multor creştini vine, nu dintr-o sfinţenie autentică, ci dintr-o educaţie bună. Mulţi dintre aceşti creştini sunt onorabili, dar ei nu au o foame pasionată după Dumnezeu. Îşi petrec viaţa asimilând cunoştinţe din Biblie, dar fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Drept urmare, viaţa lor nu este cu mult diferită de viaţa unor necredincioşi buni din jurul lor. Tuturor credincioşilor de acest fel le-a scăpat ceva esenţial din ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să aibă - natura Divină.

Dumnezeu nu încearcă în primul rând să ne facă să facem binele, ci să ne facă să ne încredem în El pentru ca El să ne poată da natura Lui. În ochii Lui, cei drepţi nu sunt aceia care fac binele, ci aceia care trăiesc prin credinţă (Vezi Romani 4:5 şi Habacuc 2:4). În Habacuc 2:4, Dumnezeu pune în contrast două grupuri de oameni – cei care cred în Domnul şi cei care sunt mândri. Aceia care sunt mândri nu pot trăi prin credinţă. Motivul pentru care mulţi nu acceptă în mod liber darurile lui Dumnezeu prin simpla credinţă este pentru că ei sunt prea mândri să accepte ceva gratuit. Mai degrabă şi-ar câştiga iertarea şi sfinţenia făcând ei înşişi ceva.

Satan le spune creştinilor chiar şi astăzi (el cum i-a spus Evei) că nu e nevoie să depindă de Dumnezeu ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. El le spune că pot cunoaşte diferenţa prin intermediul conştiinţei proprii sau citind Biblia. Însă, mulţi necredincioşi trăiesc de asemenea pe baza conştiinţei lor – şi duc vieţi destul de bune. Şi un creştin poate de asemenea să trăiască aşa – dar el nu va fi drept în ochii lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi îşi încep bine viaţa creştin㠖 încrezându-se numai în Dumnezeu pentru îndreptăţirea lor. Dar apoi, asemeni creştinilor galateni, ei caută să devină desăvârşiţi prin propriile eforturi (Galateni 3:3). Ei îşi evaluează valoarea spirituală cântărind cât de mult au făcut pentru Dumnezeu sau pe baza rezultatelor pe care le-au văzut în lucrarea lor. Şi se simt mulţumiţi. Dar când oamenii L-au întrebat pe Isus cum pot împlini lucrările lui Dumnezeu, El nu le-a spus să facă fapte bune. El le-a spus să creadă în El (Ioan 6:28-29)! Fără credinţă este imposibil să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Sunt multe paradoxuri în viaţa creştină şi iată-l pe primul pe care-l întâlnim când suntem salvaţi: Ştim că Isus ne îndreptăţeşte atât de complet încât noi stăm acum înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodat㠖 pentru că Dumnezeu ne promite să nu-şi mai aducă aminte niciodată de păcatele noastre trecute împotriva noastră (Evrei 8:12). În acelaşi timp, ni se spune, de asemenea, să nu uităm niciodată păcatele noastre trecute, ca nu cumva să ajungem orbi şi neprevăzători (2 Petru 1:9)!!

Deci, pe de o parte, vedem că Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre trecute iar, pe de altă parte, nouă ni se spune să nu le uităm niciodată!! Cum să trăim cu această contradicţie aparentă?

Numai fiind DIN CE ÎN CE MAI conştienţi de faptul că sângele lui Isus ne-a curăţit păcatele noastre trecute, suntem conştienţi de acele păcate în ele însele.

Citeşte această ultimă propoziţie încă o dată, pentru că acesta este unul dintre cele mai importante principii ale vieţii creştine. Dacă îl crezi, acest adevăr te poate elibera.

Nu e nicio smerenie în a ne simţi vinovaţi de păcatele noastre trecute. Este necredinţă, nu smerenie, şi este o insultă la adresa sângelui lui Hristos. O astfel de necredinţă nu-L glorifică în niciun fel pe Dumnezeu. Pavel îşi spunea „cel dintâi păcătos” după 30 de ani în care fusese creştin (1 Timotei 1:15). Totuşi, mai spunea în acelaşi timp că: „Nu sunt conştient de nimic împotriva mea” (1 Corinteni 4:4). Ambele afirmaţii sunt adevărate. Această asigurare este ceea ce ne dă nouă mare încredere înaintea lui Dumnezeu şi mare îndrăzneală împotriva acuzaţiilor lui Satan şi împotriva fricilor cu care Satan încearcă să ne înspăimânte.

În zilele noastre, cele mai populare cărţi din librăriile creştine sunt acelea care tratează credinţa şi Duhul Sfânt. Dar majoritatea acestor cărţi îi conduc pe creştini într-o credinţă falsă şi în experienţe false. „Credinţa” pe care aceste cărţi o învaţă este credinţa de a deveni prosper şi sănătos – şi nu de a deveni sfânt şi spiritual. Creştinilor li se spune că pot obţine orice doresc de la Dumnezeu, doar dacă ei cred suficient de mult. O astfel de învăţătură este în mod fundamental opusă învăţăturii şi practicii primilor apostoli şi celei a misionarilor evlavioşi (din secolul al 19-lea şi începutul secolului 20), care şi-au sacrificat viaţa pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Credinţa autentică este aceea care te ajută să biruieşti lumea (1 Ioan 5:4) – lumea fiind „pofta ochilor, pofta cărnii şi mândria vieţii” (1 Ioan 2:16). După cum Isus a biruit această lume, şi noi putem s-o biruim (Vezi Ioan 16:33 şi Apocalipsa 3:21). Când biruim lumea, nu vom mai fi înşelaţi niciun moment de Satan care ne spune că plăcerile care vin prin sănătate şi prosperitate sunt superioare plăcerii care vine din părtăşia cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca noi să gustăm desfătarea pură a părtăşiei cu El. Numai aceasta ne va alunga dorinţa pentru alte plăceri (Psalmul 16:11). Dar numai atunci când gustăm părtăşia cu Dumnezeu putem fi eliberaţi cu adevărat. Credinţa în Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt te poate elibera din orice robie pe care Satan a pus-o vreodată peste tine.

Te vezi nedoritor să renunţi la vreo anume plăcere lumească ce te atrage? Strigă atunci la Domnul, cum a făcut Petru când se scufunda în mare, spunând – „Doamne, salvează-mă”. Vei vedea că Dumnezeu îţi dă nu numai dorinţa să te eliberezi de păcat, dar de asemenea o ură pentru el!! În noul legământ, Dumnezeu este Acela care lucrează în noi atât să dorim, cât şi să facem voia Lui (Filipeni 2:13). Ce evanghelie minunată este noul legământ!!

Viaţa lui Isus nu este ceva ce noi putem imita. Trebuie luăm parte la ea prin Duhul Sfânt. Majoritatea creştinilor nu experimentează aceasta pentru că ei nu sunt săraci în duh. Aceasta înseamnă că ei nu-şi trăiesc viaţa cu o conştiinţă constantă a nevoii lor de Dumnezeu. Ei sunt încrezători în ei înşişi şi independenţi. Isus i-a invitat numai pe cei însetaţi să vină la El să bea. Ca să mergem prin credinţă, noi trebuie să fim mereu însetaţi (săraci în duh), întotdeauna conştienţi de nevoia noastră după puterea Duhului Sfânt. Trebuie să fie un strigăt constant în inimile noastre (chiar dacă nespus) ca să fim umpluţi cu Duhul şi să experimentăm puterea Lui. Aceia care vin la Isus şi beau, vor găsi râuri de apă vie curgându-le din adâncul fiinţei lor (o viaţă în plinătatea Duhului Sfânt – Ioan 7:37,38). Astfel, cel mai slab credincios poate experimenta gloria acestei vieţi de credinţă în noul legământ şi poate deveni la fel de tare ca cel mai tare. Cine are urechi de auzit, să audă.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena