De-alungul secolelor, bărbaţii şi femeile pe care Dumnezeu i-a putut folosi ca să învingă forţele întunericului, ca să lase un impact permanent asupra păgânătăţii pentru Numele Lui şi ca să instituie o mărturie pentru slava Lui, au fost întotdeauna puţini la număr. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt primite de mulţi, însă rămăşiţa care lucrează împreună cu Dumnezeu a fost întotdeauna un grup mic. Din armata de 32.000 de bărbaţi a lui Ghedeon, Dumnezeu a putut folosi doar 300. De-alungul istoriei bisericii, proporţia a fost aproximativ aceeaşi. Câţiva sunt dispuşi să plătească preţul de a fi parte a acelei rămăşiţe.

Eu cred că astăzi ochii Domnului aleargă încoace şi încolo peste tot pământul căutând astfel de oameni - oameni de calibru spiritual - pe care El îi poate folosi să-I slăvească Numele Lui mare acolo unde este blamat în prezent.

Într-o asemenea zi, în Israelul de acum 2500 de ani, când Numele lui Iehova era dezonorat, Dumnezeu a trimis un mesaj poporului Său, spunând: „Şi popoarele vor cunoaşte că Eu sunt Domnul...când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor" (Ezechiel 36:23).

O promisiune implicită era în acest mesaj, însă o promisiune dependentă de o condiţie. Popoarele vor cunoaşte că Iehova era adevăratul Dumnezeu, dar numai atunci când El va fi fost sfinţit în vieţile oamenilor Săi.

Dumnezeu caută astăzi bărbaţi şi femei care să-I permită Lui să fie aşa de sfinţit în ei încât oamenii din jur să înceapă să recunoască aceasta, lăsând asupra lor un impact pentru Numele lui Dumnezeu. Găsim acest fapt exemplificat în viaţa unui om al lui Dumnezeu care a trăit în secolul 9 Î.Hr. Pe măsură ce ne uităm la viaţa lui, vom găsi cel puţin trei lucruri care ar trebui să- l caracterizeze pe slujitorul lui Dumnezeu din secolul 20.

Elisei era un om asemenea nouă, caracterizat de aceleaşi emoţii, dar care a influenţat generaţia lui pentru Dumnezeu. În înregistrarea vieţii lui adusă nouă în Scriptură, sunt trei locuri unde citim despre impresiile pe care el le făcea asupra celorlalţi. Haideţi să ne uităm la ele una câte una.

„Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce pâine la ea. Şi ori de câte ori trecea pe acolo, el se ducea să mânânce pâine. Ea a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt a lui Dumnezeu" (2 Împăraţi 4:8, 9).

Femeia care a făcut această observaţie era „o femeie bogată şi influentă" (Biblia Amplificată). Nu era o persoană naivă, uşor de impresionat prin aparenţe. Elisei vizitase frecvent casa ei şi ea îl privise zi după zi, aşa cum ne privesc pe noi păgânii. În final, a ajuns la concluzia sigură că Elisei era un om sfânt al lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, când alţii ne privesc, dacă nu pot să ajungă la aceeaşi concluzie, atunci orice am spune sau face nu va fi de nici un folos. Nu mă refer la impresia pe care o facem asupra oamenilor care ştiu foarte puţin despre noi, ci despre impresia asupra celor care ne întâlnesc în mod frecvent, aceia cu care locuim, aceia care ne cunosc complet.

Care este impresia pe care o lăsăm asupra altora? Ne consideră ei doar inteligenţi, spirituali şi elocvenţi sau poate având personalităţi dinamice? Aceste calităţi sunt esenţiale şi excelente pentru oamenii de vânzări, dar noi nu suntem chemaţi să fim oameni de vânzări. Noi suntem chemaţi să fim, în primul rând, bărbaţi şi femei sfinte ai lui Dumnezeu.

În bisericile şi organizaţiile noastre creştine, avem mulţi predicatori şi solişti, teologi şi administratori. Mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Dar avem noi oare oameni sfinţi ai lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea importantă.

Numai când avem bărbaţi şi femei sfinte vom avea o trezire adevărată.

Cred că este adevărat să spunem că, de obicei, sfârşim devenind tipul de oameni care ne-am dorit realmente să fim, în inimile noastre.

Dacă ne-am dorit fierbinte să fim bărbaţi şi femei sfinţi ai lui Dumnezeu - şi aminiţi-vă, Dumnezeu vede cel mai adânc dor din inimile noastre şi răspunde acelui dor - cu siguranţă vom fi aşa.

Prin urmare, dacă astăzi nu suntem sfinţi, probabil motivul este că ambiţiile noastre adevărate au fost altele. Poate că suntem mulţumiţi să fim doar inteligenţi şi dinamici, având perspicacitate administrativă. Este uşor să spunem că ne dorim sfinţirea mai mult decât orice altceva, pentru că este drept a spune aşa. Dar asemeni poporului lui Dumnezeu din zilele lui Isaia şi Ezechiel, dorinţele cele mai profunde ale inimilor noastre şi cuvintele de pe buzele noastre pot fi ca doi poli opuşi (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31).

Putem predica o binecuvântare sau putem predica două. Dar nici o teorie a sfinţirii şi nici o mărturie a experienţelor trecute nu pot vreodată să substituie o viaţă cu adevărat sfântă - o viaţă a cărei sfinţire nu este o iluzie, care posedă

„dreptatea şi sfinţenia adevărului" (Efeseni 4:24).

Ştim că în India, unii dintre prietenii noştri necreştini au un standard moral foarte înalt. Dacă văd în noi un standard de sfinţire mai jos decât îi învaţă religia lor pe ei, cum ar putea fi atraşi vreodată la Domnul Isus Hristos? Cât de trist dar adevărat este că unii necreştini devotaţi manifestă adesori un grad mai mare de integritate şi corectitudine decât o fac mulţi creştini. Ar trebui să ne ruşinăm de acest fapt şi să cădem cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să implorăm mila Sa.

Avem nevoie de bărbaţi şi femei cu adevărat sfinţi în bisericile noastre, şi mai ales printre liderii noştri creştini. Fără ei, toate eforturile de a duce ţara noastră la Hristos vor fi în zadar.

Noi creştinii pretindem să fim locuiţi de Duhul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că El Care locuieşte în noi este numit Duhul Sfânt, şi că funcţia Lui principală este nu să ne dea daruri, ci să ne facă sfinţi.

Când Isaia a avut o viziune a lui Dumnezeu, a auzit serafimii din jurul tronului strigând nu „Atotputernic, Atotputernic, Atotputernic", nici „Milostiv, Milostiv, Milostiv", ci „Sfânt, Sfânt, Sfânt". Oricine ar vedea o asemenea privelişte va realiza că nu este un lucru uşor să fii slujitorul unui asemenea Dumnezeu. Sfinţirea este o necesitate obligatorie în viaţa unuia care este chemat să-L reprezinte pe Cerescul şi Atotputernicul al Cărui Nume este Sfânt.

Faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu infinit de sfânt ar trebui să fie cea mai importantă încurajare pentru sfinţire în vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, cum Eu sunt sfânt", spune Domnul. Dacă tânjim după sfinţire doar pentru că dorim ca Dumnezeu să ne folosească, motivul nostru este egoist.

Trebuie să ne dorim să fim sfinţi pentru că Dumnezeul nostru este Sfânt, complet indiferent dacă El ne foloseşte sau nu.

Pe unde se ducea Elisei, aceasta era impresia pe care o lăsa asupra celor cu care venea în contact - că el era un om sfânt al lui Dumnezeu. Poate că oamenii uitau mesajul lui şi poate chiar punctele cheie ale predicii lui, dar nu puteau uita impactul vieţii lui. Ce provocare ar trebui să fie aceasta pentru noi! Cum ar trebui să tânjim, mai mult decât după elocvenţă în predici, expunere minunată a Scripturii şi abilitate în treburile administrative, dincolo de toate să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Oamenii nu pot şterge cu uşurinţă din memorie impresia făcută asupra lor de astfel de persoane.

De-a lungul pelerinărilor mele prin ţara noastră, am întâlnit mulţi lideri creştini şi misionari cu abilităţi şi daruri minunate. Am întâlnit exhibiţionişti şi extrovertiţi. Dar am întâlnit foarte puţini la care m-am putut uita ca la oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Sper că greşesc în evaluarea mea, dar am o teamă că aş avea dreptate.

Faptul că Dumnezeu foloseşte un om în slujirea Lui nu atestă că acel om este sfânt sau că viaţa lui este plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit odată un măgar pentru a-şi transmite mesajul Său, a folosit şi stăpânul măgarului, pe Balaam pentru a proroci, chiar dacă omul însuşi era corupt. Dacă Dumnezeu foloseşte un om pentru a păstori Cuvântul Lui, aceasta se întâmplă adeseori datorită îndurării Lui şi pentru că El iubeşte oamenii cărora omul le aduce Cuvântul, şi nu neapărat pentru că El este fericit cu viaţa acelui om.

Nu, nu trebuie să fim oameni sfinţi ca să păstorim Cuvântul în mod impresionant. Dar trebuie să fim oameni sfinţi dacă vrem să facem parte din rămăşiţa care duce luptele lui Dumnezeu în spatele scenei şi care cooperează cu El în construirea a ceea ce nu poate fi zdruncinat sau ars pentru veşnicie.

M-am întrebat de ce avem aşa de puţini bărbaţi şi femei sfinţi în bisericile noastre şi am ajuns la cel puţin trei motive. Pot fi mai multe.

Viclenia

Primul motiv de care sunt sigur este preponderenţa vicleniei. Primul pas către sfinţirea practică este întotdeauna eliberarea de toată şiretenia şi ipocrizia.

Nimeni nu poate fi un om sfânt al lui Dumnezeu dacă nu tinde cu toată inima să îndepărteze viclenia din viaţa sa în mod complet.

Rămăşiţa ilustrată în Apocalipsa 14:1-5, este descrisă ca neavând nici o vină. Foarte adesea, e mai multă vină în noi decât credem. Nu este nici unul printre noi care să nu aibă nevoie să se mărturisească, dacă suntem sinceri, că adesea căutăm să oferim celorlalţi o impresie mai bună despre noi decât este cu adevărat cazul. Trebuie să scăpăm de acest obicei. Avem nevoie să luptăm împotriva lui constant şi să-l dăm morţii, dacă vrem să fim cu adevărat sfinţi. Trebuie să tânjim să fim transparenţi şi să fim cunoscuţi aşa cum suntem de fapt. Ştiu că aceasta nu este ceva uşor. Este o luptă lungă cât viaţa să fii întotdeauna liber de orice şiretenie. Dar acesta este primul pas, şi nu va exista niciodată nici o trezire niciunde fără aceasta. Ne înşelăm singuri să credem că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre de trezire dacă noi nu facem un efort hotărât de a ne debarasa de înşelăciunea din vieţile noastre.

Viclenia este aceea care împiedică şi părtăşia creştină reală. Prea adesea, animozităţile ascunse şi un spirit de neiertare sunt adăpostite în inimile liderilor şi misionarilor creştini. În spatele unei faţade exterioare plăcute de spiritualitate sunt aceste rele dezgustătoare ale gropii fără fund. Acestea trebuie expuse şi înlăturate dacă vrem să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu.

Viclenia şi ipocrizia au fost păcatele pe care Isus le-a condamnat mai mult decât pe oricare altele. „Feriţi-vă", le-a spus El ucenicilor, „de aluatul fariseilor" care este ipocrizia. Când a apărut acest păcat în biserica primară, Dumnezeu l- a tratat drastic. Imediat el a ucis cuplul implicat, altfel aluatul întreg ar fi fost dospit de acest aluat mic (Faptele Apostolilor 5).

Am citit şi meditat adesea la mărturia lui Isus despre Natanael: „Iată cu adevărat un om în care nu este viclenie". Mă întreb dacă este vreo recomandare mai mare decât aceasta pe care să ne-o putem dori.

Avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine dacă Dumnezeu poate spune acelaşi lucru despre noi. Deşi, prea adesea El nu poate spune aşa - pentru că El vede în noi păcatele pe care le-am ascuns cu grijă de apropiaţii noştri.

Cu adevărat binecuvântat este omul în care nu e viclenie.

Lipsa disciplinei

A doua cauză a lipsei de sfinţenie în zilele noastre este faptul că noi nu ne disciplinăm cu severitate. Noul Testament pune un accent foarte mare pe disciplinarea mădularelor trupeşti - în special a urechii, a ochiului şi a limbii. În Romani 8:13, Pavel spune că nu ne putem bucura de viaţa spirituală dacă nu crucificăm faptele cărnii prin puterea Duhului. În 1 Corinteni 9:27, ne povesteşte cât de sever îşi disciplina el propriul trup. Nu contează ce experienţă a sfinţirii am putea avea, noi încă avem nevoie să ne disciplinăm mădularele trupului, aşa cum făcea Pavel, până la sfârşitul vieţii noastre, dacă vrem să fim sfinţi.

Trebuie să ne disciplinăm în legătură cu tipul conversaţiei faţă de care ne lăsăm urechile să o asculte. Nu ne permitem să pierdem timp ascultând la bârfă şi calomnii şi apoi să ne aşteptăm să fim acordaţi să auzim Vocea lui Dumnezeu.

Ochii noştri au nevoie să fie disciplinaţi în ceea ce li se permite să privească şi să citească - în special în aceste zile. Mai mulţi misionari şi slujitori ai Domnului au căzut în imoralitate deoarece nu şi-au controlat în mod constant ochii. Cât de mulţi alţii cad continuu în viaţa interioară, datorită indisciplinei din acest sector. „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte", trebuie să fie rugăciunea noastră constantă (Psalmul 119:37).

Limba noastră are nevoie să fie sub controlul Duhului Sfânt. Probabil că nu este nici un mijloc mai răspânditor de moarte spirituală în biserica creştină cum este limba omenească. Când Isaia a văzut Sfinţenia lui Dumnezeu, a fost condamnat în principal de modul în care îşi folosise limba. Aparent, nu realizase aceasta până când nu s-a văzut în lumina lui Dumnezeu.

Lui Ieremia Domnul i-a spus că va putea fi gura lui Dumnezeu numai dacă are grijă de modul cum îşi foloseşte limba - dacă separă ce este lipsit de valoare de ceea ce este preţios în conversaţiile sale (Ieremia 15:19).

Aceşti profeţi nu şi-au putut permite să fie nepăsători faţă de modul cum îşi foloseau limbile, pentru că altfel ar fi pierdut privilegiul de a fi purtărtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Nu s-au putut complace în conversaţii slobode, în trăncăneală nefolositoare, bârfă, calomnie şi critică şi să scape cu faţă curată. În consecinţă, şi-ar fi pierdut chemarea. Acesta poate fi unul din motivele datorită cărora nu prea avem profeţi în zilele noastre.

Watchman Nee a spus în The Normal Christian Worker, „Dacă un lucrător creştin vorbeşte neavizat despre tot felul de lucruri, cum să ne putem aştepta să fie folosit de Dumnezeu în rostirea Cuvântului Lui? Dacă Dumnezeu a pus vreodată Cuvântul Lui pe buzele noastre, atunci avem o obligaţie solemnă să păzim aceste buze doar pentru slujirea Lui. Nu ne putem oferi un mădular din trupurile noastre pentru slujirea Lui într-o zi, iar a doua zi să ni-l luăm înapoi să-l folosim la propria discreţie. Orice este o dată dat Lui este pentru veşnicie al Lui".

Aşa cum pentru corpul uman, un doctor poate adesea evalua starea noastră de sănătate uitându-se la limba noastră, tot aşa, în tărâmul spiritual, Iacov ne spune că modul în care un om îşi foloseşte limba este un test al spiritualităţii lui (Iacov 1:26). El îşi face curaj să spună că dacă un om îşi poate controla limba este un om perfect (Iacov 3:2).

Nici un timp pentru Dumnezeu

A treia cauză pentru lipsa generală de sfinţenie din zilele noastre este faptul că nu petrecem timp destul singuri cu Dumnezeu. Nici un om nu poate fi sfânt dacă nu hotărăşte că cel mai important lucru în viaţa lui este să petreacă timp în Cel Mai Sfânt Loc cu Dumnezeu. Aceasta este prioritatea noastră cea mai mare.

Faţa lui Moise strălucea dar numai după ce petrecuse patruzeci de zile singur pe munte cu Dumnezeu. El era om sfânt al lui Dumnezeu pentru că-L cunoştea pe Dumnezeul lui faţă în faţă. La fel şi Elisei. El se putea referi la Dumnezeu ca la „Iehova înaintea Căruia stau" (2 Împăraţi 3:14; 5:16). El ştia ce înseamnă să- L întâlnească frecvent pe Dumnezeu faţă în faţă şi că tocmai aceasta îl făcea sfânt.

În zilele noastre, lucrurile se mişcă într-un ritm atât de ameţitor încât putem fi prinşi uşor în învălmăşeala şi agitaţia activităţii şi să sfârşim nemaivând timp de petrecut singuri cu Dumnezeu. Prin aceasta Diavolul ne vlăguieşte de vitalitatea spirituală. Ne face să punem aşa un accent pe activitate şi pe întâlnirile de afaceri încât Locul cel mai Sfânt este neglijat.

Întotdeauna m-a fermecat să citesc despre momentele când Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a fi singur cu Tatăl Lui.

Odată, la sfârşitul unei zile ocupate cu predicarea şi îngrijirea de nevoile fizice ale miilor de oameni, El S-a retras de Unul singur pentru a avea un timp liniştit cu Tatăl Lui (Matei 14:23). Cu altă ocazie, după ce muncise până târziu cu o noapte înainte vindecând bolnavii, S-a trezit devreme şi s-a dus într-un loc pustiu să se roage (Marcu 1:35). Astfel este exemplul dat nouă de Fiul lui Dumnezeu care a fost mai ocupat decât ar putea vreodată să fie oricare dintre noi. În lumina aceasta, cine mai îndrăzneşte să spună că putem merge mai departe fără a petrece timp aşteptându-L pe Dumnezeu?

Pentru că Elisei ştia ce înseamnă să stea înaintea Dumnezeului lui în mod frecvent, el ştia şi cum să mustre fără frică păcatul. El i-a spus fără frică Împăratului lui Israel exact ce gândea Dumnezeu despre el. El l-a confruntat chiar şi pe slujitorul lui propriu cu păcatul lui, când acesta a căzut pradă lăcomiei. Şi Elisei a făcut aceasta fără a încerca să fie plin de tact sau diplomatic şi fără să vorbească pe ocoliş.

Există fără îndoială un loc al diplomaţiei şi tactului, dar sunt şi momente când e necesară o mustrare plină de credinţă şi fără frică a păcatului. Oare de ce sunt atât de puţini aceia dintre noi care vorbesc pe faţă împotriva păcatului, a lumii şi a compromisului din cercurile creştine, care este aşa de răspândit în timpurile noastre? Mă tem că motivul este că noi căutăm lauda oamenilor şi prin urmare nu dorim să ofensăm pe nimeni. O astfel de dorinţă carnală, la rândul ei, rezidă invariabil în faptul că petrecem aşa de puţin timp în prezenţa lui Dumnezeu, ca să învăţăm frica de El.

Dacă e să fim profeţi ai lui Dumnezeu, este esenţial să vorbim deschis împotriva tuturor compromisurilor care coboară standardele stabilite de Dumnezeu în Cuvântul Lui, şi să ne împotrivim faţă de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi se împotriveşte. Va trebui să luăm această atitudine nu doar ca indivizi dar şi ca organizaţie de credincioşi. Dacă noi, ca o organizaţie evanghelică, nu vorbim astăzi bisericii din India cu o voce profetică, vom da greş în ce priveşte responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Vorbind deschis, cu o voce profetică împotriva a tot ceea ce reduce scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui, probabil poate să reducă numărul nostru, dar Dumnezeu a fost întotdeauna mai interesat de calitate decât de cantitate. Nu trebuie să facem calea strâmtă mai largă decât a făcut-o Însuşi Dumnezeu.

Prorocii din vechime au fost întotdeauna neînţeleşi şi respinşi de oamenii timpurilor lor, şi aceeaşi soartă îl aşteaptă pe oricare ar fi proroc astăzi. Dar ne putem încuraja cu cuvintele înţelepte ale lui A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu, care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară. El a spus: „ Măsura adevărată a valorii unui om nu este întotdeauna numărul prietenilor lui ci, uneori, numărul duşmanilor lui . Fiecare om care trăieşte în mod anticipat faţă de veacul lui sigur va fi neînţeles şi adesea persecutat. De aceea, trebuie să ne aşteptăm să ca el să fie adeseori nepopular, de cele mai multe ori să stea singur, chiar să fie duşmănit, poate fi atacat în mod greşit şi cu asprime, alungat chiar şi de lumea religioasă".

Dumnezeu caută astăzi nu doar predicatori, dar şi profeţi care vor vorbi Cuvântul Lui cu credincioşie, aşa cum făceau profeţii din vechime - oameni despre care să se poată spune aşa cum se spunea despre Elisei, „Cuvântul Domnului este cu el" (2 Împăraţi 3:12).

Însă nu există nici o scurtătură către o astfel de slujire. Profeţii nu se fac în câteva secunde ca şi cafeaua instant. Ei nu sunt produşi nici de pregătirea la seminar. Trebuie să ştim că avem de aşteptat ore îndelungate în prezenţa lui

Dumnezeu văzând slava Lui, auzind vocea Lui şi fiind transformaţi în asemănarea Lui

Da, trebuie să fim sfinţi înainte de a putea fi profeţi.

Rugându-ne pentru trezire

Fraţi şi surori, înainte să continuăm să ne rugăm pentru trezire, avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine mai întâi dacă suntem dispuşi să plătim preţul pe care-l presupune să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei deopotrivă.

Adesea, când ne rugăm, mă tem să Dumnezeu trebuie să ne spună să ne oprim din rugăciune. Da, sunt momente când Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se roage. Odată i-a spus lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?" Şi până când Iosua nu s-a ridicat şi a scos la iveală păcatul lui Acan şi a pus în ordine lucrurile în tabăra lui Israel, Dumnezeu a refuzat să asculte rugăciunile lui (Iosua 7:10-13).

Deci e nevoie ca şi noi să ne întrebăm când venim înaintea tronului harului, dacă Dumnezeu ascultă. Poate că El nu ascultă.

Nu am rezolvat încă problemele cu acel frate cu care s-a întrerupt părtăşia. Continuăm să fim părtinitori cu cei bogaţi şi influenţi dintre enoriaşii noştri şi refuzăm să-i confruntăm cu păcatele lor. Încă nu ne-am umilit şi mărturisit ipocrizia şi înşelătoria care este în viaţa noastră. Limbile noastre sunt încă nestăpânite. Suntem rareori găsiţi în Cel mai Sfânt Loc. Inimile noastre încă nu au ajuns la punctul de a tânji de dor după a fi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu cu orice preţ. Ce valoare au atunci rugăciunile noastre? Pentru că, dincolo de toate, numai rugăciunea fierbinte care vine de la un om sfânt are mare folos înaintea lui Dumnezeu (Iacov 5:16).

Fie ca Domnul să ne cerceteze inimile.

„Dar Iosafat a zis: „Nu este aici nici un proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?" Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns şi a zis:

„Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie"." (2 Împăraţi 3:11).

Despre Elisei se vorbeşte aici ca despre unul care obişnuia să toarne apă lui Ilie ca să-şi spele mâinile - cu alte cuvinte, unul care îndeplinea sarcinile unui servitor.

Potrivit standardelor secolului 20, acesta n-ar fi cu siguranţă un mod măgulitor de a prezenta un profet al lui Dumnezeu. Mulţi predicatori de astăzi s-ar simţi ofensaţi dacă ar fi prezentaţi aşa unei audienţe.

Elisei făcuse multe alte lucruri pe lângă turnatul apei oamenilor ca să se spele. El despărţise apele Iordanului în două şi tot el vindecase ciuma cauzată de apa din Ierihon.

Acestea erau într-adevăr miracole uimitoare. Totuşi, el este prezentat aici ca un servitor. Şi nici nu cred că a fost deranjat de un astfel de titlu. Lucrarea lui ca servitor al lui Ilie trebuie să fi fost aşa de evidentă că aceasta era impresia pe care ceilalţi au reţinut-o despre el. De aceea slujitorul împăratului se referă aici la Elisei ca la unul care turna apă.

Fraţi şi surori, aceasta este ceea ce suntem chemaţi şi noi să fim - servitori ai altora. Isus Însuşi a fost Unul Care a turnat apă şi a spălat picioarele ucenicilor Lui. El a spus: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească" (Matei 20:28). Celor care râvneau locurile de conducere pe pământ şi în Cer, El le-a explicat că împărăţia Lui va fi diferită de împărăţiile pământeşti, şi că aceia care căutau să fie şefi în împărăţia Lui vor trebui să fie servitorii celolalţi.

Fiecare servitor al Domnului trebuie să fie un servitor al oamenilor, altfel pierde onoarea de a fi servitorul lui Dumnezeu.

Există două lucruri despre care cred că sunt contrare naturii unui slujitor. Unul este dorinţa de a fi binecunoscut şi faimos. Celălalt este atitudinea autoritară faţă de alţii. Vedem opusul la acestea două în Domnul nostru Isus:

„S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob" (Filipeni 2:7). Haideţi să ne uităm la aceste două lucruri.

Dorinţa de recunoaştere

Poate că am scăpat de dorinţa de a fi mari şi faimoşi în lume, însă, în secret, poate că ne dorim să fim binecunoscuţi şi acceptaţi în cercurile evanghelice. Probabil este dorinţa de a fi cunoscut ca un iniţiator de trezire spirituală sau ca un distins învăţător al Bibliei.

Sau poate fi aceea că dorim ca alţii să ştie că oamenii sunt întotdeauna binecuvântaţi prin predicarea noastră. Sau poate e dorinţa de a fi cunoscut ca Preşedinte sau Director al unei confesiuni sau misiuni progresiste. Oricare ar fi ele, toate dorinţele de acest gen sunt contrare spiritului lui Isus. Şi adesea, pentru că astfel de dorinţe carnale pândesc încă în inimile noastre, Dumnezeu este împiedicat să lase toată plinătatea Lui să curgă în noi şi prin noi către alţii.

Este un fapt cu adevărat trist că, în cercurile creştine de astăzi există un entuziasm nesănătos după popularitate. Şi acest fapt a dat lovitura de moarte la puţina spiritualitate pe care o avem. Această boală este aşa de răspândită încât, dacă nu suntem tot timpul în alertă şi nu ne luptăm cu ea, putem şi noi să fim infectaţi de ea total pe neaşteptate.

Liderii creştini şi predicatorii din zilele noastre nu mai sunt deloc asemeni lui Pavel, gunoiul şi lepădătura lumii (1 Corinteni 4:13).

Sunt mai degrabă ca starurile de cinema şi ca VIP-urile (Persoane Foarte Importante). Se scrie despre ei, sunt fotografiaţi, înălţaţi către ceruri şi slăviţi. Şi, ce este cel mai rău, mulţi dintre aceşti oameni (care datorează totul numai harului) iubesc să fie aclamaţi astfel.

Ei adoră să fie recunoscuţi ca lideri în creştinism. Este adevărat că nu putem să-i oprim pe ceilalţi să ne publice pe noi şi munca noastră. Dar fie ca Domnul să ne elibereze de la a avea vreun dor secret după o astfel de publicitate. Fie să ne eliberăm de orice dorinţă de a fi cunoscuţi ca altceva decât servitori, aceia care toarnă apă pentru alţii.

Isus Însuşi s-a ferit de popularitate. Când oamenii din zilele Lui au vrut să-L facă împărat, El i-a ocolit şi a stat singur cu Tatăl Său. El nu a dorit aclamaţiile oamenilor. El nu vrut să fie un VIP pe acest pământ (Ioan 6:15). El, Care era expersia perfectă a slavei Tatălui pe pământ, S-a ascuns şi a evitat faima şi onoarea pământească. Cu cât mai mult ar trebui să procedăm şi noi, oameni muritori, în acelaşi fel. Adevăratul servitor al Domnului va urma paşii Stăpânului Lui în acest aspect.

În afară de moda popularităţii, descopăr că există totodată şi o poftă după statistici în creştinismul de astăzi. Asemeni vânătorilor de capete din vechime, mulţi evanghelişti ai zilelor noastre au devenit sclavii dorinţei carnale de a număra capetele şi mâinile şi deciziile de credinţă şi apoi să se laude (cu toate că subtil) cu aceste numere. Diavolul vede această dorinţă în noi şi mizează pe ea ca să ne rătăcească.

Voi ilustra cu un exemplu a ceea ce vreau să spun. Într-o anumită parte din India, întâlnirile evanghelice erau ţinute odată de un binecunoscut evanghelist, invitat să predice. Mulţi şi-au ridicat mâinile şi au semnat mărturisirile de credinţă. Acestor statistici li s-a acordat o mare publicitate în multe părţi ale ţării şi oamenii L-au lăudat pe Dumnezeu pentru „trezirea" care s-a declanşat. Un an mai târziu, s-a întâmplat să întâlnesc persoana care era responsabilă cu

supravegherea acestor „convertiţi", şi l-am întrebat cum stăteau lucrurile. Mi-a spus ca nu s-a înregistrat aproape nici o schimbare în condiţia generală a bisericilor şi că toţi oamenii pe care-i vizitase păreau să fie în aceeaşi stare ca înainte. Fără îndoială că, în timpul întâlnirilor, a existat o precipitare emoţională dar nici o schimbare permanentă. Unii oameni ridicaseră mâinile de ochii lumii, ca să nu-l dezamăgească pe predicatorul care venise de aşa de departe ca să le predice! Alţii ridicaseră mâinile sperând că, prin aceasta, vor putea ulterior stabili un contact personal cu acest predicator „faimos", spunându-i că ei fuseseră salvaţi la întâlnirile lui! Alţii veniseră în faţă să-l privească mai îndeaproape pe evanghelist! Aceasta a fost povestea din culise a acestei „treziri" şi acesta este un fapt, nu o ficţiune.

Fraţi şi surori, iată un exemplu perfect a ceea ce eu aş numi „succes aparent". Diavolul l-a folosit ca să-i păcălească pe mulţi. Aproape nimeni n-a fost salvat, aproape nimeni nu a fost făcut mai sfânt şi, cu toate acestea, evanghelistul şi comitetul organizator s-au bucurat cu toţii de o „spărtură miraculoasă pentru Dumnezeu" în acea regiune! Dacă în acele serii de întâlniri, nimeni n-ar fi ridicat mâinile şi n-ar fi semnat mărturisirea de credinţă, predicatorul şi comitetul organizator probabil s-ar fi simţit aşa de umiliţi, încât ar fi căutat faţa lui Dumnezeu în rugăciune şi post, şi apoi ar fi realizat ceva de o valoare spirituală adevărată. Dar Diavolul a împiedicat să se întâmple aceasta, ţinându- i pe toţi bucuroşi de un succes aparent. El i-a făcut pe toţi să creadă că sute de suflete au fost eliberate din strânsoarea lui, când ele de fapt nu fuseseră.

Diavolul îi înşeală pe mulţi cu treziri aparente şi printre credincioşi. Oamenii vin la altar şi plâng şi strigă dar fără să-şi predea voinţele şi vieţile lui Dumnezeu. Alţii vin la predicator şi-i spun ce binecuvântare au însemnat pentru ei mesajele lui. Predicatorul pleacă încântat în inima lui că şi el este un lider de trezire spirituală ca Wesley şi Finney! El împărtăşeşte veştile „trezirii" cu alţii sub pretextul că doresc să-L laude pe Dumnezeu pentru aceasta, când tot ceea ce îl interesează în realitate este să afle alţii cum l-a folosit pe el Dumnezeu. Se duce el singur cu Dumnezeu în locul secret cerând eliberare pentru sufletele cărora le-a predicat? Nu, el crede că sunt deja eliberate. De aceea, el neglijează să se roage după ce se termină întâlnirile. El este prea ocupat să facă reclamă „trezirii".

Prin aceasta, mulţi lucrători creştini sunt înşelaţi astăzi de către vrăjmaş - nu pentru că sunt liberali în doctrina lor, ci pentru că iubesc publicitatea şi statisticile. Diavolul reuşeşte în astfel de situaţii pentru că vede această dorinţă după faimă şi publicitate în inimile predicatorilor şi a membrilor de comitet deopotrivă. El ştie că evangheliştii sunt dornici să-şi menţină reputaţia în faţa celorlalţi ca mari câştigători de suflete şi că membrii de comitet sunt nerăbdători ca oamenii să realizeze că lucrările lor au produs mult rod. Şi aşa el îşi împlineşte ţelurile diabolice.

Ceea ce a fost spus mai sus se aplică în mod egal misiunilor şi denominaţiunilor care se fălesc în statistici.

Vom fi noi şi mai convinşi de carnalitatea noastră în astfel de chestiuni, aşa cum a fost David când a numărat poporul odată şi s-a fălit cu aceasta (2

Samuel 24)? Fie ca Domnul să ne dea viziunea să vedem prin tot ceea ce este doar superficial. Fie ca El să ne elibereze de spiritul lumii publicitare, pentru că ea întotdeauna împrăştie tragism asupra lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu ne eliberăm de astfel de dorinţe carnale, vom vedea că Diavolul reuşeşte să ne înşele într-un fel sau altul.

Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţa mea este să fac o mărturie publică. Mi se pare mai greu să fac o mărturisire în public decât să ţin o predică. Deoarece este aşa de greu atunci când faci o mărturisire despre propria viaţă ori despre lucrările tale să eviţi să îţi asumi o parte din glorie.

Sunt sigur că nici unul dintre noi nu am îndrăzni să ne asumăm toată gloria şi creditul sau o parte majoritară din acestea pentru noi înşine. Probabil luăm doar 5% sau 10%. Sigur, simţim noi, nu este un comision prea mare pentru toată munca pe care am depus-o!

Ar trebui oare să ne mai surprindă când slava lui Dumnezeu se depărtează de la noi şi pe atât de multe biserici ar trebui să scrie „ I-Cabod" (Nu mai e slavă)?

Trebuie să ne înspăimânte să atingem slava lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este gelos şi El nu-şi va împărţi slava Lui - nici măcar un procentaj mic din ea - cu altcineva (Isaia 42:8).

Pavel a fost răpit odată în al treilea cer şi a ţinut ascuns acest lucru 14 ani menţionându-l doar atunci când a fost chemat să-şi apere aposolia - şi chiar şi atunci nu a dat nici un detaliu (2 Corinteni 12:2).

Acela care vede slava lui Dumnezeu îşi va ascunde întotdeauna faţa aşa cum a făcut Moise la rugul aprins şi aşa cum fac serafimii în jurul tronului lui Dumnezeu (Exodul 3:6; Isaia 6:2). El nu va dori să fie văzut sau cunoscut de oameni. Văzându-L pe Dumnezeu în toată gloria Lui, se va teme să atingă acea glorie. Îşi va ascunde faţa întotdeauna. Nu va vorbi despre sine însuşi sau despre lucrarea lui decât atunci când este absolut necesar; şi când face aceasta, o face în mod supus, ca nu cumva să-i revină vreun credit. El va evita dorinţa carnală de a vorbi despre dedicarea lui faţă de Dumnezeu şi despre experienţele minunate pe care le-a avut şi despre sacrificiile costisitoare pe care le-a făcut (care adesea merg sub haina unei mărturisiri), fie într-o adunare publică sau într-o publicaţie creştină.

O altă boală pe care am găsit-o în creştinism este o lăcomeală bolnăvicioasă după poziţiile de conducere. Când am fost în Marină, am întâlnit unii cărora nu le păsa dacă se căţărau pe umerii celorlalţi şi dacă-i călcau pe oameni în picioare, numai ca ei să ajungă în vârf. Când am părăsit Forţele Navale, am crezut că văzusem tot ce putea fi mai rău. Dar am fost deopotrivă de suprins şi îndurerat când am intrat în cercurile creştine din ţara noastră să găsesc exact acelaşi lucru, chiar printre creştinii evanghelici - o lăcomie a poziţiei şi o revendicare ţipătoare a acesteia. Am întâlnit creştini care făceau planuri şi adevărate campanii ca să devină preşedinţi, bătrâni, trezorieri sau să ajungă în Comitetele Executive ale organizaţiilor creştine. Toate acestea sunt contrare spiritului lui Isus. Omul care a văzut slava lui Dumnezeu nu intră în cursa

după faimă - nici în lume, nici în cercurile evanghelice. El este prea ocupat să lupte către premiul chemării cereşti a Lui Dumnezeu în Isus Hristos. El doreşte doar să toarne apă pentru alţii, să şteargă podeaua şi să-L slăvească pe Dumnezeul lui aici, pe pământ.

Să ne amintim că măreţia în ochii omeneşti nu înseamnă întotdeauna măreţie în ochii lui Dumnezeu. Dr. A.W. Tozer a spus odată, după 30 de ani de observare a scenei religioase, că se simte obligat să concluzioneze că prea adeseori sfinţenia şi conducerea bisericii nu erau sinonime. Acest lucru este adevărat şi în India. În majoritatea cazurilor, aceia din poporul nostru, care stau la marile amvoane şi care deţin poziţii înalte în cercurile creştine, nu sunt cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Cele mai rare bijuterii ale lui Dumnezeu se găsesc de obicei printre săracii şi necunoscuţii din bisericile noastre.

Dumnezeu permite ca dorinţa inimilor noastre să fie să fim mari în lumina Lui, întocmai ca Ioan Botezătorul (Luca 1:15). Există un motiv datorită căruia Ioan a fost mare în ochii lui Dumnezeu. Pasiunea vieţii lui Ioan, aşa cum a exprimat-o chiar el, a fost să poată creşte Hristos şi el însuşi să descrească (Ioan 3:30). El a căutat tot timpul să dispară în fundal aşa încât Isus să se evidenţieze.

Inima lui Dumnezeu se axează pe aceasta, ca, în toate lucrurile, Hristos să poată avea pre-eminenţa (Coloseni 1:18). Dacă şi inimile noastre sunt axate tot pe acest singur lucru, astfel încât noi să ne retragem în fundal şi singur Hristos să fie înălţat, atunci cu siguranţă vom avea în mod continuu puterea şi autoritatea lui Dumnezeu în spatele nostru. Atunci când avem alte ţeluri şi motive egoiste, poate necunoscute altora dar cunoscute lui Dumnezeu, în credincioşia Sa faţă de Numele lui Sfânt, Dumnezeu nu poate să ne încredinţeze puterea Sa.

Fraţi şi surori, numai prin bărbaţi şi femei care au spiritul lui Ioan Botezătorul poate Dumnezeu să-şi construiască adevărata Lui biserică. Există o biserică adevărată şi există una falsă - un Ierusalim şi un Babilon - aşa cum cartea Apocalipsa clarifică din plin. Ierusalimul poate fi construit numai de aceia care se dau pe ei înşişi la o parte şi care au spiritul unui servitor; în schimb, Babilonul poate fi construit de către oricine. Ierusalimul va rămâne pentru veşnicie, însă Babilonul va fi distrus foarte curând de către Dumnezeu (Apocalipsa 18:21).

Vă amintiţi cum a luat naştere Turnul Babel (începutul Babilonului). Oamenii s-au adunat împreună şi au zis: „...să ne facem un nume" (Geneza 11:4). Regele Babilonului, mulţi ani mai târziu, a vorbit în acelaşi ton: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?" (Daniel 4:30).

Orice credincios care are această dorinţă similară de a-şi face un nume pentru sine însuşi şi să se înalţe pe sine în ochii oamenilor, posedă spiritul Babilonului şi ceea ce construieşte prin lucrările lui nu poate dura pentru veşnicie.

Şi fraţilor, acest spirit, exact acelaşi, se găseşte în cele mai înalte eşaloane ale evanghelismului.

Acesta a fost spiritul pe care l-a avut Lucifer. El nu a fost mulţumit cu poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o. El a dorit să meargă mai sus şi, în consecinţă, a pierdut ungerea. Odată el a fost heruvimul uns dar a sfârşit ca Diavol. Şi el nu este singurul care a pierdut ungerea în această manieră.

Spiritul lui Hristos este contrar tuturor acestora. Deşi El era Dumnezeu, El S-a smerit pe Sine şi S-a golit de Sine de dragul nostru. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus..." (Filipeni 2:5-8).

Fie ca Dumnezeu să dezrădăcineze din inimile noastre toată dorinţa de a fi cunoscuţi şi acceptaţi de oameni. Să nu mergem încoace şi încolo încercând să ne lărgim influenţa şi să ne facem mai binecunoscuţi în cercurile evanghelice. Haideţi să nu râvnim să fim invitaţi în ţări străine ca „minuni spirituale din India păgână".

Dacă ţintim să fim ca Isus, ne vom cheltui timpul cu oamenii comuni, femei şi bărbaţi obişnuiţi, aşa cum a făcut Isus, şi nu vom căuta tot timpul să cultivăm prietenia doar cu liderii evanghelici. Biblia spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi" (Romani 12:16).

Fie ca Dumnezeu să ne ţină umili. Cel mai sigur loc unde putem fi este la piciorul crucii.

O atitudine autoritară

Domnul nostru a fost un servitor dar liderii creştini şi misionarii de astăzi sunt adesea stăpâni - şefi şi Sahibs (termenul indian pentru „stăpâni"). Probabil nu putem să-i împiedicăm pe alţii să ne numească „Sahibs", dar întrebarea e dacă noi dorim să fim Sahibs în inimile noastre.

Avem nevoie să reînvăţăm lecţia pe care Isus a căutat aşa de răbdător s-o predea ucenicilor Lui. Lor El le-a spus, după ce le-a spălat picioarele: „Împăraţii popoarelor domnesc peste ele şi celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte. Căci cine este cel mai mare: cine stă la masă sau cine serveşte la masă? Nu este cel care stă la masă? Şi totuşi Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care serveşte" (Luca 22:25-27). Oh, cum ar trebui să ne condamne aceste cuvinte atitudinea noastră autoritară faţă de cei de sub noi. Cum ar trebui să fim smeriţi de exemplul Domnului nostru. Fie ca Domnul să ne elibereze de toate ideile false, lumeşti de stimă de sine şi demnitate şi superioritate de rasă pe care le-am putea avea încă. Fie ca El să ne înveţe încă o dată că adevăratul semn al măreţiei în împărăţia lui Dumnezeu este să fii un servitor, unul care toarnă apa, cum a fost Isus.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să luăm locul de jos nu doar acum, ci până la sfârşitul vieţii noastre. Să nu căutăm niciodată onoarea şi respectul şi supunerea semenilor noştri în nici un moment, nici măcar când simţim că suntem lucrători experimentaţi în via Domnului. În atitudinea noastră faţă de alţii, fie ca noi să recunoaştem întotdeauna că ei sunt stăpânii şi noi suntem

servitorii - chiar dacă poziţia noastră oficială, în mecanismul administrativ al bisericii noastre, este mai înaltă decât a lor, şi chiar dacă suntem superiori în vârstă şi în experienţă. Cu cât mergem mai sus, cu atât mai mult intră în responsabilitatea noastră să-i servim pe ceilalţi.

2 Corinteni 4:5 este un verset foarte provocator în acest context. Pavel spune aici, parafrazând cuvintele lui: „Noi predicăm două lucruri: prin buzele noastre Îl proclamăm pe Isus Hristos ca Domn. Prin viaţa noastră ne proclamăm pe noi înşine ca robii voştri pentru Numele lui Isus".

Fraţi şi surori, acesta este mesajul nostru îndoit; şi ceea ce a pus Dumnezeu împreună, nici un om să nu despartă.

Aceasta este evanghelia completă. Fie să nu fim niciodată vinovaţi de proclamarea unei singure jumătăţi, pentru că numai atunci când acest mesaj este proclamat în totalitatea lui va începe păgânul să-L vadă pe Hristos sfinţit în noi. Lipsa acestuia împiedică astăzi atât de mult lucrarea Domnului în ţara noastră.

Dacă e să fim servitori, trebuie să ne umilim cu adevărat. Nu trebuie să confundăm amabilitatea cu umilinţa. Este uşor să ai amabilitate. Chiar şi politicenii egoişti sunt amabili. Putem avea o opinie încrezută despre noi înşine în inima noastră că suntem oameni mari şi apoi să fim politicoşi cu oamenii mai mici şi să luăm aceasta drept umilinţă. Nu, aceasta nu este nicidecum umilinţă.

Umilinţa adevărată presupune recunoaşterea mea că, în ochii lui Dumnezeu, nu există nici o diferenţă între mine şi oricine altcineva. Toate diferenţele naturale care există între mine şi alţii sunt determinate de circumstanţe şi de factorii de mediu etc., şi toate au fost stârpite la cruce. Crucea lui Isus ne reduce pe noi toţi la zero. Dacă aceasta nu s-a întâmplat în viaţa mea, înseamnă că nu am început să-i stimez pe alţii mai mult decât pe mine, aşa cum ni se porunceşte să facem în Filipeni 2:3. Odată ce am fost reduşi la zero, devine uşor să ocupăm locul umil doritori şi bucuroşi. Şi atunci, la fel de bine, devine uşor pentru Dumnezeu să împlinească scopul Lui total prin noi.

Atâta timp cât Moise (la vârsta de 40 de ani) simţea că el era menit să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a putut folosi (Faptele Apostolilor 7:25). Dumnezeu a trebuit să-l ducă în sălbăticie încă 40 de ani şi să-l zdrobească. În final, Moise a ajuns la locul unde a spus: „Doamne, nu sunt omul pentru această însărcinare. Sunt nepotrivit. Nici măcar nu pot vorbi" (şi se referea la propriu; nu era doar o falsă umilinţă, cum se găseşte adesea la unii oameni care spun lucruri similare!). Numai atunci l-a putut folosi Dumnezeu, pentru că Moise ajunsese acum la un sfârşit al sinelui său. La vârsta de 40 de ani, în puterea lui, tot ce a putut Moise să facă a fost să îngroape un egiptean în nisip. După ce Dumnezeu îl zdrobise, el a îngropat toată armata egipteană în Marea Roşie. Astfel este rezultatul zdrobirii.

Nu este de ajuns ca Domnul să ia cele cinci pâini şi să le binecuvânteze. Ele trebuie frânte înainte ca mulţimea să poată fi hrănită. Acesta este un proces

Elisei „a ridicat mantaua lui Ilie, care a căzut de pe el. Apoi s-a întors şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia Ilie îi dăduse drumul, şi a lovit apele cu ea şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?" Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte şi în alta şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie este peste Elisei"." (2 Împăraţi 2:13-15).

Aceşti fii ai prorocilor nu erau oameni uşor de păcălit. Erau studenţi ai Scripturilor şi cunoşteau bine Biblia, şi de aceea ei ştiau ce însemna să fii un om uns. Ei au recunoscut că Elisei era cu adevărat un astfel de om - unul pe care stătea Duhul lui Dumnezeu.

Recunoaşterea acestui fapt nu a venit din ascultarea vreunei predici emoţionante pe care ar fi predicat-o Elisei sau ca urmare a unei mărturisiri spectaculoase pe care ar fi făcut-o el din propria experienţă. Nu. Numai când au văzut puterea prezentă în viaţa lui, când l-au văzut despărţind Iordanul la fel cum făcuse Ilie, au ajuns la concluzia că el fusese într-adevăr uns.

Ungerea Duhului Sfânt este absolut esenţială dacă vrem să îndeplinim toată voia lui Dumnezeu în slujirea noastră pentru El. Nu este suficient ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi. Trebuie să cunoaştem prezenţa Lui în noi prin putere. Chiar Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns înainte ca El să poată împlini lucrarea Sa pământească (Matei 3:16; Vezi Faptele Apostolilor 10:38).

Dacă lucrarea noastră pentru Domnul se desfăşoară doar pentru că am reuşit să stabilim contactele corecte în America şi de aceea avem bani suficienţi să mergem şi să predicăm evanghelia şi să plătim evangheliştii noştri angajaţi, atunci ne pierdem vremea. De fapt, dacă există vreo justificare lumească pentru lucrarea noastră, putem la fel de bine să încheiem lucrarea creştină şi să ne angajăm într-o slujbă laică, pentru că străduinţele noastre nu pot împlini nimic pentru împărăţia lui Dumnezeu. Lucrarea noastră va trebui să aibă un aşa caracter încât, în afara puterii Duhului Sfânt, să nu existe nici o altă explicaţie pentru continuarea ei. Acesta este singurul tip de slujbă acceptat de Dumnezeu.

Există multă confuzie printre credincioşii de astăzi privind dovada reală a ungerii Duhului Sfânt. Dar reiese clar din acest incident al lui Elisei că dovada negreşită a ungerii este puterea.

Alte dovezi pot fi înşelătoare, însă nu aceasta.

M- ar trebui să luăm elocvenţa, exuberanţa emoţională, agitaţia sau zgomotul drept dovezi ale ungerii. Nu, nu este nici una din acestea, ci singură puterea. Putere este ceea ce Isus a primit când El Însuşi a fost uns (Faptele Apostolilor 10:38). Şi putere a fost ceea ce Isus le-a spus ucenicilor că vor primi când vor fi

unşi: „...voi veţi primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi" (Faptele Apostolilor 1:8). N-ar putea fi mai clar, nu-i aşa? Nu vorbire în limbi limbi, nu exuberanţă, ci putere.

Când Pavel le-a scris creştinilor din Corint, care confundau vorbirea în limbi cu puterea Duhului Sfânt, le-a spus: „...voi veni în curând la voi şi voi vedea nu cuvântul ( nu doar o să ascult mărturiile şi mesajele voastre, fie într-o limbă cunoscută sau într-una necunoscută ), ci puterea (puterea reală din vieţile voastre). Căci împărăţia lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) stă nu în cuvinte, ci în putere" (1 Cor. 4:19, 20 - parafrazat).

Deci, fraţi şi surori, niciodată n-ar trebui să fim mulţumiţi cu simplul fapt că putem vorbi bine sau că avem o mărturie minunată de relatat. Întrebarea care trebuie să ne-o punem este: Avem sau nu putere spirituală?

Predicile bine pregătite nu sunt un substitut pentru ungere, după cum nici o personalitate dinamică sau o mărturie spectaculoasă nu înlocuiesc puterea spirituală.

În acest timp al avansului ştiinţific, a devenit foarte uşor pentru noi, să depindem de mecanisme şi maşini electronice şi de diverse tipuri de ajutoare audio-video în locul Duhului Sfânt. Acolo unde invenţiile ştiinţei pot fi folosite pentru răspândirea evangheliei, în mod sigur trebuie să ne folosim de ele. Dar trebuie să fim prudenţi ca nu cumva, în mod total inconştient, dependenţa noastră să se mute de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la aceste lucruri materiale.

Este destul de uşor să descoperim unde zace cu adevărat dependenţa noastră. Dacă Duhul Sfânt este acela de care depindem, atunci va trebui să mergem la Dumnezeu în rugăciune iar şi iar, recunoscându-ne lipsa totală de ajutorare fără El. Oare facem noi aceasta? Nu întreb dacă trecem printr-un proces pe care-l numim „rugăciune" ca să ne uşurăm conştiinţele. Ceea ce vreau să spune este: Ne întoarcem noi la Dumnezeu şi Îi căutăm Faţa cu seriozitate (cu post dacă e necesar) până când suntem siguri că Duhul Sfânt se aşează în noi, în putere, pentru lucrarea pe care El ne-a chemat s-o facem? Şi aceasta nu este o experienţă odată pentru totdeauna!

Dacă nu depindem de tehnologie, atunci poate că dependenţa noastră rezidă în bani. Mi s-a spus că, într-un anumit grup evanghelic din ţara noastră, e o competiţie printre lucrători care poate să strângă cele mai multe fonduri pentru grup. Când o organizaţie creştină degenerează la acest nivel, devine evident ce consideră ei a fi cele mai esenţiale lucruri în activitatea lor. Arată unde zace cu adevărat dependenţa lor. Banii sunt lucrul cu adevărat important, aşa că ei cerşesc şi roagă oamenii în întâlniri publice să le ofere bani, înainte de a le predica evanghelia. Ce ruşine! Şi-L poate imagina cineva pe Isus făcând aceasta? Şi cu toate acestea ei spun că-L reprezintă.

Dacă astfel de oameni şi-ar petrece măcar jumătate din timpul pe care-l petrec cerşind bani, strigând la Dumnezeu după puterea Duhului Sfânt, ar realiza infinit mai mult prin lucrările lor.

Să vă sugerez o întrebare pe care ne-o putem pune singuri ca să ne testăm dacă noi depindem de bani sau de ungerea Duhului. Am fi la fel de tulburaţi dacă Dumnezeu ar îndepărta ungerea din viaţa noastră aşa cum am fi dacă susţinătorii noştri financiari ne-ar reteza suportul financiar?

Tot astfel, suntem adesea mai nerăbdători să verificăm dacă am primit salariul lunar întreg, decât dacă ungerea lui Dumnezeu este sau nu peste noi. De ce se întâmplă aşa? Deoarece simţim că lucrarea creştină se poate desfăşura fără ungere, dar nu fără bani. Fie c-o spunem sau nu, acţiunile noastre trădează gândurile noastre cele mai ascunse.

Când ne comparăm cu biserica primară, ce vedem? Ei nu aveau mecanisme electronice care să-i ajute să predice evanghelia, nu aveau oameni de afaceri bogaţi care să-i susţină financiar şi nu beneficiau de nici o acceptare în cercurile sociale. Însă, cu toate acestea, ei au realizat lucruri măreţe pentru Dumnezeu, deoarece ei au avut un lucru care este cel mai esenţial, fără de care totul este fără valoare. Ei aveau ungerea cu Duhul Sfânt. De aceea ei reuşeau unde noi eşuăm de cele mai multe ori.

Ungerea cu Duhul Sfânt este nevoia cea mai acută a bisericii creştine şi a liderilor creştini de astăzi.

Şi aici mă refer la ungerea adevărată care aduce putere - nu contrafacerea ieftină cu care se laudă şi se mulţumesc mulţi astăzi.

Lucrarea lui Dumnezeu - lucrarea Lui reală - încă se face, ca în trecut, nu prin puterea electronică, nici prin puterea economică, ci prin puterea Duhului Său Sfânt (Zaharia 4:6).

Discernământul

Am menţionat deja unele dintre modalităţile subtile prin care Satan încearcă să păcălească lucrătorii creştini în aceste zile. Înşelătoriile lui par să fie în creştere, pe măsură ce întoarcerea Domnului nostru se apropie. Într-o astfel de zi, cât este de esenţial ca noi - în special aceia aflaţi în poziţii de conducere în biserica creştină - să avem darul discernerii, să distingem ce este cu adevărat de la Dumnezeu de ceea ce nu este, adevăratul de fals şi să distingem de asemenea care este scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui în zilele noastre.

Dar judecata limpede sau discernământul şi viziunea spirituală pot veni numai prin ungerea Duhului Sfânt. Ele nu vin prin iscusinţă sau inteligenţă omenească, nici prin pregătiri seminariste. Este plăcerea Tatălui să ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi să le descopere pruncilor - acelora neajutoraţi care depind de El, făcându-ne să recunoaştem: „Doamne, deşi suntem iscusiţi în multe lucruri, suntem ignoranţi când este vorba de problemele spirituale".

Ieremia, în timpul său, a avut discernământul de a vedea prin trezirea superficială, care a avut loc în Iuda în timpul domniei împăratului Iosia, şi a prorocit că Dumnezeu îşi va trimite poporul în Babilon. Ezechiel de asemenea a fost capabil să vadă cauzele reale datorită cărora Dumnezeu a trebuit să-şi trimită poporul în captivitatea Babiloniană. Motivul datorită căruia aceşti oameni au fost capabili să vadă ceea ce alţi predicatori profesionişti ai zilelor lor nu puteau vedea este tocmai acesta: Ieremia şi Ezechiel aveau ungerea lui Dumnezeu peste ei.

Cu foarte puţine excepţii, condiţiile din majoritatea bisericilor de astăzi sunt exact întocmai condiţiilor predominante în mijlocul poporului lui Dumnezeu din zilele captivităţii Babiloniene. Într-un astfel de timp, avem nevoie de oameni cu viziune spirituală; şi dacă liderilor din poporul lui Dumnezeu le lipseşte viziunea spirituală în această oră crucială, poporul în mod sigur se va dezintegra (Proverbe 29:18).

Oh, ce nevoie disperată avem de ungerea Duhului Sfânt. Astăzi, este într- adevăr elementul fundamental lucrării noastre în via Domnului.

Numele lui Isus

Citim că Elisei a lovit apele Iordanului cu mantaua lui Ilie. Dacă ne gândim la Ilie ca la un caracter al lui Hristos înălţat la cer şi la Elisei ca la un caracter al bisericii lăsată în spate pe pământ, ca să ducă mai departe lucrarea Lui, atunci mantaua lui Ilie trebuie să fie o imagine a Numelui Domnului Isus Hristos pe care El L-a încredinţat bisericii Lui. Isus ne-a dat autoritatea să-I folosim Numele pentru a îndepărta obstacolele din calea noastră, întocmai cum Elisei a folosit mantaua pentru a-şi croi drum prin Râul Iordan.

Totuşi, nu este doar o chestiune de repetare a Numelui ca şi cum ar fi o formulă magică. Mulţi folosesc Numele Lui în acest mod, dar nu se întâmplă nimic. Nu are loc nici o manifestare de putere şi nici o mutare a munţilor care blocheză drumul.

Ghehazi a luat odată bastonul lui Elisei şi, sub instrucţiunile acestuia, l-a aşezat pe un copil mort. Poate că a şi strigat atunci într-o manieră autoritară:

„În Numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, scoală-te din morţi". Dar nu s-a întâmplat nimic.

Dumnezeu nu ascultă doar la vorbele pe care le spune un om. El se uită la inimă. Puterea cuvintelor depinde de tipul de om care le foloseşte. Dumnezeu ştia că inima lui Ghehazi nu era axată pe slava lui Dumnezeu, ci pe lume şi pe câştigul personal.

Inima lui Elisei era diferită. El căuta numai slava lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu I-a putut încredinţa lui autoritatea Sa. Aşadar, când Elisei s-a rugat, copilul mort s-a ridicat imediat. Când a lovit apele Iordanului cu mantaua, s-au despărţit în două.

Am întâlnit oameni care folosesc Numele lui Isus şi continuă să-L repete (uneori cu cea mai ridicată voce) dar nu se întâmplă nimic. Ei mi-au amintit de profeţii lui Baal care au strigat şi au ţipat pe Muntele Carmel. Împărăţia lui Dumnezeu nu se manifestă în cuvinte simple (nu contează cât sunt de strident sau autoritar spuse), ci în putere. Dacă Elisei n-ar fi fost un om uns, ar fi putut lovi apele cu mantaua cât de tare ar fi dorit, însă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi fost doar o pierdere de timp şi energie! Într-adevăr, ungerea Duhului este esenţială dacă e să folosim Numele lui Isus cu putere reală.

În Faptele Apostolilor capitolul 3, îl găsim pe Petru folosind Numele lui Isus; puterea lui Dumnezeu s-a manifestat. Ologul din naştere a început să meargă. A fost o minune aşa de evidentă încât nimeni nu trebuia să meargă încoace şi încolo să arate oamenilor rapoartele medicale, ca să-i convingă că fusese vindecat. Nu era nimic nesigur sau dubios în legătură cu acea minune. Nu a rămas nici o îndoială în mintea nimănui dacă a avut sau nu loc minunea cu adevărat - cum se întâmplă atât de des cu „minunile" forjate de unii vindecători ai zilelor noastre!

Îi găsim pe ucenici, în toată cartea Faptele Apostolilor, folosind Numele lui Isus iar şi iar ca să îndepărteze fiecare obstacol din calea împlinirii scopurilor lui Dumnezeu. Ei cunoşteau cu adevărat ungerea. Şi de aceea Faptele Apostolilor se termină cu cuvintele „fără nici o piedică". Porţile iadului nu puteau sta împotriva unei biserici atât de puternice.

Puterea învierii

Elisei despărţind apele Iordanului este o imagine a lucrării vieţii care stăpâneşte şi învinge moartea spirituală. În Biblie, apele Iordanului simbolizează moartea. Şi de aceea despărţirea apelor este simbolul biruinţei asupra morţii.

În lucrarea de mai departe a lui Elisei, începând cu acest moment, îl găsim angajat iar şi iar în aducerea vieţii din moarte.

În Ierihon a adus viaţă într-un pământ neroditor. În Sunem, a adus viaţă într- un pântec sterp de femeie.

Mai târziu, a adus viaţă într-un copil mort. Altădată, a adus viaţă într-un vas cu mâncare otrăvitoare. A adus viaţă şi în corpul care murea lent al generalului lepros.

Puterea lui Elisei niciodată nu dispărea. Chiar şi după ce a fost mort şi îngropat şi corpul lui era descompus, când a fost aruncat în mormântul său un om mort, acesta a înviat! Aceasta a fost lucrarea lui Elisei - să aducă viaţa din moarte pe oriunde mergea. Acesta a fost rezultatul direct al ungerii lui.

Acesta este tipul de putere pe care îl aduce Duhul Sfânt - puterea aducerii vieţii din moarte, puterea învierii. Aceasta este singura dovadă de negreşit a ungerii. Citim adeseori de această putere în Noul Testament.

Scriindu-le creştinilor efeseni, Pavel spune că rugăciunea lui pentru ei este să cunoască această putere. El continuă spunându-le că cea mai măreaţă manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, nici în minunile înregistrate în Biblie, ci în învierea lui Hristos din morţi (Efeseni 1:19-23). Scriindu-le creştinilor filipeni, Pavel le spune că dorinţa lui proprie este ca el să cunoască mai mult din această putere a învierii (Filipeni 3:10).

Sunt convis că aceasta este puterea despre care le-a vorbit Isus ucenicilor Lui că o vor primi, când Duhul Sfânt va veni peste ei (Faptele Apostolilor 1:8) - puterea învierii, puterea aducerii la viaţă din moartea spirituală.

Şi Dumnezeu doreşte să ne transmită aceasta şi nouă.

Fraţi şi surori, acesta este semnul ungerii. Nu o anume experienţă, nu o declaraţie, ci puterea de a aduce viaţă spirituală din morţi oriunde mergem. Împlineşte oare lucrarea noastră acest lucru? Acesta este testul dacă avem sau nu ungerea.

Cu toate acestea, aşa de adesea creştinii, în loc să lucreze viaţa, lucrează moartea. Păgânii din ţara noastră sunt de multe ori îndepărtaţi de Domnul în loc să fie atraşi la El, datorită certurilor şi conflictelor, lipsei integrităţii şi a altor comportamente necreştine pe care le văd în vieţile acelora care se declară a fi creştini născuţi din nou. Câtă nevoie avem să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să cerem iertarea Lui pentru blamul adus asupra Numelui Său prin comportamentul nostru.

Să nu ne fălim doar cu faptul că suntem „evanghelişti". Dacă nu suntem atenţi, putem sfârşi ca biserica din Sardes, având un nume că suntem vii, dar în realitate să fim morţi (Apocalipsa 3:1).

Nu este suficient că declaraţia de credinţă pe care o semnăm şi crezul pe care-l repetăm sunt sănătoase din punct de vedere Scriptural. Putem fi capabili să semnăm cea mai fundamentală declaraţie de credinţă. La fel poate şi Diavolul! El cunoaşte Biblia bine dar prin aceasta nu este modernist.

El este un fundamentalist total, cât de departe poate merge doctrina! De aceea nu este de nici un folos să ne încredem pe fundamentalismul nostru.

Doctrinele sunt importante. Dumnezeu a interzis ca eu să critic valoarea lor. Dar peste şi dincolo de doctrină, lucrul care contează la Dumnezeu este dacă noi slujim sau nu vieţii spirituale.

Apostolul Pavel putea spune că, prin ajutorul lui Dumnezeu, el era un slujitor destoinic al noului Legământ, păstorind viaţă spirituală (2 Corinteni 3:5,6). El nu s-a lăudat că era un fundamentalist. Nici nu vorbea doar de experienţele lui

- fie despre cea de pe Drumul Damascului sau de cea de pe Strada Dreaptă. Nu. El a demonstrat realitatea credinţelor sale fundamentale şi a experienţelor lui spirituale prin aducerea de viaţă în mod constant în situaţiile de moarte spirituală.

În viaţa lui Pavel, ca şi în cea a lui Elisei, nu a fost nici o reducere a puterii. Nu s-a întâmplat nici o pierdere a ungerii în anii de pe urmă, aşa cum pare să fie cazul multor slujitori ai lui Dumnezeu din zilele noastre. Pavel şi Elisei n-au ajuns niciodată la un nivel la care, glorificarea a ceea ce Dumnezeu a făcut în zilele din trecut, să fie singurul lucru pe care-l mai puteau face. Ei au trăit tot timpul în mulţumirea prezentă a ungerii şi în puterea lui Dumnezeu. Puterea lor spirituală în loc să pălească, sporea din ce în ce mai mult. Pe măsura zilelor lor era şi puterea lor. Lumina lor strălucea din ce în ce mai luminos până la ziua perfectă. Ce mod binecuvântat de a trăi! Şi totuşi, aceasta este calea pe care Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să meargă (Proverbe 4:18).

Elisei a trăit în legătură continuă cu Dumnezeu şi de aceea a fost capabil întotdeauna să aducă viaţa din moarte oriunde mergea. Şi astfel oamenii veneau la el cu problemele şi nevoile lor. El nu trebuia să meargă să caute o lucrare. El nu trebuia să meargă încolo şi încoace cerând oamenilor să-l sponsorizeze şi să-l invite. Nu. Oportunităţile pentru lucrare veneau la el din abundenţă, fără nici un efort trupesc din partea lui.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul. Oamenii din Ierusalim şi din toate ţinuturile Iudeii şi din toate regiunile dimprejurul Iordanului veneau de la distanţe depărtare ca să-l asculte - chiar dacă niciodată nu şi-a făcut reclamă şi niciodată nu a făcut o minune.

Aceşti oameni erau unşi şi ei trăiau constant sub ungere. Acesta era secretul. Nimic altceva.

Dar dacă ungerea Duhului este aşa de importantă, ce ce nu o oferă Dumnezeu tuturor copiilor Lui? Motivul este chiar acesta, că foarte puţini dintre ei sunt dispuşi să plătească preţul pentru a o primi.

Au existat mai multe motive graţie cărora Elisei a fost uns, şi mă pot gândi la cel puţin trei dintre ele.

Setea

Nimeni nu se poate îndoi de faptul că Elisei era însetat după ungere. El şi-o dorea mai mult decât orice altceva în lume.

În 2 Împăraţi 2:1-10, citim cum l-a testat Ilie în acest punct. Mai întâi i-a spus să rămână la Ghilgal, în timp ce el urma să plece mai departe. Dar Elisei a refuzat să-l părăsească pe Ilie. Apoi Ilie l-a condus încă 15 mile în direcţia vestică, la Betel, şi apoi încă 12 mile înapoi în Ierihon şi apoi încă 5 mile în direcţia estică, spre Iordan, testându-i lui Elisei perseverenţa şi seriozitatea în fiecare etapă.

În final, Ilie l-a întrebat dacă avea vreo dorinţă pe care el i-ar fi putut-o onora înainte de a pleca. Şi Elisei i-a zis: „(Doresc un singur lucru. De aceea te-am urmat tot acest timp. De aceea nu te-am putut părăsi, chiar când ai încercat să te descotoroseşti de mine.) Te rog să fie peste mine o parte dublă din duhul tău!"

Elisei tânjea cu toată inima sa după ungere. Nu avea de gând să se mulţumească cu nimic mai puţin. Şi a primit ceea ce a cerut.

Cred că Dumnezeu ne conduce adesea, aşa cum l-a condus Ilie pe Elisei, să ne testeze, să vadă dacă avem de gând să ne mulţumim cu mai puţin decât ungerea totală cu Duhul Său Sfânt. Dacă intenţionăm să ne mulţumim cu mai puţin, vom avea doar atât. Dumnezeu nu dă ungerea aceasta credinciosului mulţumit de sine, care se complace în starea în care este şi care crede că poate merge înainte foarte bine fără ea.

Dar dacă realizăm că acesta este singurul lucru de care avem nevoie mai mult decât orice altceva, dacă, la fel ca Elisei, suntem dispuşi să persităm până când îl avem, şi dacă, asemeni lui Iacov la Peniel, putem spune cu sinceritate:

„Doamne, nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta cu această binecuvântare ", dacă tânjim şi cerem această putere a Duhului Sfânt, atunci într-adevăr o vom primi. Atunci vom fi cu adevărat „Israel", având putere cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Dumnezeu permite adesori să vină în vieţile noastre eşecul şi frustrarea ca să ne arate cât de multă nevoie avem de această ungere. El caută să ne arate că, în ciuda faptului că suntem evanghelici în doctrină şi suntem locuiţi de Duhul Sfânt, avem încă nevoie să cunoaştem Duhul lui Dumnezeu stând peste noi în putere.

Nu este o chestiune uşoară să ai ungerea. Când Ilie l-a auzit pe Elisei, nu i-a spus "Oh, ceea ce ai cerut este un lucru uşor. Îngenunchează numai aici şi-mi voi pune mâinile peste capul tău şi-l vei primi." Nu. Ilie i-a spus lui Elisei: „Greu lucru ai cerut." Da, este un lucru greu. Trebuie să plătim un preţ pentru el. Trebuie să fim dispuşi să renunţăm la toate din lume pentru el.

Trebuie să ne dorim ungerea mai mult decât orice altceva pe pământ - mai mult decât banii şi confortul şi plăcerea, şi mai mult decât faima şi popularitatea şi chiar succesul în lucrarea creştină. Da, este într-adevăr un lucru greu. Dar aceasta este ceea ce presupune să însetezi. Când ajungem la acest nivel, putem merge la Isus să bem şi, aşa cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor curge prin noi în multe direcţii, aducând viaţă din moarte oriunde se revarsă (Ioan 7:37-39; Ezechiel 47:8, 9).

Dacă am primit ungerea, trebuie să fim atenţi să n-o pierdem cu nici un preţ. Putem s-o avem şi apoi s-o pierdem, dacă nu suntem grijulii. Puţin să ne complacem în critică răutăcioasă sau în conversaţii nefolositoare sau în imaginaţii murdare, sau să nutrim mândrie ori vreo ranchiună în inimile noastre şi ungerea dispare.

Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 9:27 că îşi ţine mădularele trupului în disciplină severă, ca nu cumva după ce a predicat altora, el însuşi să fie dezaprobat. N-am încetat niciodată să mă minunez cum puternicul apostol Pavel, după înfiinţarea atâtor biserici, după înfăptuirea atâtor minuni şi fiind atât de puternic folosit de Dumnezeu, să fie încă în pericol de a fi dezaprobat de

Dumnezeu, dacă ar fi fost neglijent cu mădularele trupului lui. Dacă e aşa, oare noi unde ne aflăm?

Avem nevoie să ne rugăm continuu: „Doamne, orice altceva aş putea pierde în viaţă, dar nu mă lăsa niciodată să pierd ungerea Ta."

Puritatea motivului

O a doua cauză a ungerii lui Elisei a fost aceea că motivele lui erau pure. Slava lui Dumnezeu era singurul lui interes.

Acest lucru nu este menţionat în multe cuvinte, dar devine foarte evident pe măsură ce citim povestea vieţii lui. Nevoia era aşa de mare în poporul lui Dumnezeu şi blamarea Numelui lui Dumnezeu îl durea, aşa cum îl duruse pe Ilie înaintea lui.

Şi el tânjea să fie uns ca să împlinească o lucrare pentru Dumnezeu în acel

ţinut prin care să îndepărteze ruşinea de pe Acel Nume glorios.

Motivele impure şi centrate pe sine sunt adesea cauza datorită căreia copiii lui Dumnezeu nu sunt unşi. Cei mai mulţi creştini sunt fericiţi dacă sunt drepţi în exterior, dar Dumnezeu caută adevărul în părţile dinlăuntru. El vede dacă suntem preocupaţi de slava Lui sau de propria noastră slavă. El vede dacă blamarea Numelui Lui ne răneşte sau nu. Dacă inimile noastre nu sunt împovărate şi îndurerate când vedem Numele lui Dumnezeu blamat în ţara noastră, în zilele noastre, atunci mă întreb dacă Dumnezeu ne va unge vreodată cât de cât.

În Ezechiel 9:1-6, citim cum Dumnezeu însemnează anumiţi oameni ca fiind în mod deosebit ai Lui. Aceia pe care i-a însemnat erau cei care plângeau şi gemeau la păcatele pe care le vedeau în poporul lui Dumnezeu. Aceştia constituie rămăşiţa lui Dumnezeu şi aceştia sunt cei pe care El îi unge - aceia ale căror inimi sunt preocupate de Numele Lui şi care caută să-L glorifice numai pe El.

Nici o iubire pentru această lume

Un al treilea motiv pentru ungerea lui Elisei a fost faptul că el nu nutrea nici un sentiment de iubire pentru această lume. Acest lucru a devenit evident în relaţia cu Naaman. Când acesta i-a oferit bani, el a refuzat să accepte vreo plată pentru minunea pe care o săvârşise.

Elisei nu avea nici un sentiment de iubire pentru această lume sau pentru bani. El nu a căutat câştigul personal în lucrarea Domnului.

Ghehazi, pe de altă parte, ne oferă un contrast izbitor. El era asistentul lui Elisei, întocmai cum Elisei fusese pentru Ilie. Şi dacă Elisei a putut primi o porţie dublă din duhul lui Ilie şi a continuat lucrarea lui Ilie, cu siguranţă şi Ghehazi ar fi putut deveni capabil să primească duhul lui Elisei şi să continue lucrarea lui Elisei.

Dar el nu a primit ungerea. În schimb, a primit lepră. De ce? Pentru că Dumnezeu i-a văzut inima. În ciuda tuturor acelor aparenţe exterioare de spiritualitate, exista adânc înrădăcinată în inima lui Ghehazi o dorinţă după câştigul personal. Poate că la început a intrat în lucrarea Domnului cu sinceritate, dar, foarte curând, a început să gândească în termenii avantajelor materiale. El a crezut că putea acumula atât bunăstare materială cât şi ungerea. Dar s-a înşelat. Mulţi lucrători creştini fac aceeaşi greşeală.

Fie ca Domnul să ne elibereze de vreo încercare de a folosi poziţia noastră sau lucrarea noastră, din orice biserică sau instituţie creştină, ca mijloc de câştig personal.

Un necredincios mi-a mărturisit odată observaţia lui potrivit căreia pare a fi chiar profitabil în zilele noastre să fii implicat în lucrarea creştină. Mi-a dat exemplul unui anumit lucrător creştin, care nu o dusese aşa de bine prin activitatea laică. Dar acum el avea din abundenţă. Primise o mulţime de bani din America. Şi-a construit o casă mare pentru el însuşi şi acum trăia în mare lux. Şi culmea tuturor acestora era că el se considera pe sine un evanghelic, având un loc asigurat în cer! Cu siguranţă astfel de oameni nu-I slujesc deloc lui Dumnezeu.

Fraţilor, când lucrarea creştină ne aduce profit material, trebuie să ne examinăm vieţile din nou să vedem dacă într-adevăr îl urmăm pe Isus. De obicei vom descoperi că nu.

Watchman Nee a spus că, dacă în umblarea noastră pentru Dumnezeu, nu este nici un cost implicat, nici un sacrificiu făcut, atunci trebuie să ne întrebăm serios dacă într-adevăr chemarea noastră a fost de la Dumnezeu.

Să ne întrebăm pe noi înşine dacă e vreun sentiment de iubire în inimile noastre pentru lume, pentru plăcerile, confortul şi bogăţiile ei. Dumnezeu nu ne poate unge dacă există aşa ceva.

O rămăşiţă biruitoare

Astăzi Dumnezeu caută în ţara noastră bărbaţi şi femei pe care să-i poată unge cu Duhul Lui - o rămăşiţă care este dispusă să plătească preţul pentru a primi şi păstra acea însărcinare cu putere.

Pentru noi, cei de astăzi, apele Iordanului simbolizează moartea spirituală care ne învăluie ţara prin lucrarea puterilor întunericului. Dumnezeu caută o rămăşiţă biruitoare în poporul Lui care să pătrundă prin ea şi să aducă viaţă din moarte. El caută oameni care vor folosi Numele Domnului Isus Hristos ca să pună pe fugă forţele vrăjmaşului şi care vor merge nestingheriţi prin orice obstacol; oameni care vor face o cărare prin fiecare Iordan şi care vor trasa o autostradă pentru Dumnezeul nostru în acest tărâm. Atunci vom vedea setea după reînviere în bisericile noastre, şi păgânii vor şti că Domnul nostru Isus Hristos este Dumnezeul adevărat.