Voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră este biruinţa continuă. Acest adevăr reiese clar din mai multe pasaje ale Bibliei. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste pasaje:

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos" (2 Corinteni 2:14) .

„Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit" (Romani 8:37) .

„... vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi" (1 Ioan 2:1) .

Cu toate că versetele de mai sus şi altele asemănătoare sunt în Sfânta Scriptură este greu să-i convingi pe mulţi credincioşi că Dumnezeu vrea ca ei să trăiască permanent o viaţă de biruinţă.

Dacă luăm Scriptura aşa cum e scrisă şi o credem pur şi simplu, ca un copil, atunci acest mesaj va fi evident pentru noi. Dacă ne bazăm însă pe propria noastră raţiune, putem găsi multe argumente convingătoare cum că o asemenea viaţă nu este posibilă în această lume rea. Mulţi „credincioşi" care de fapt nu cred vor adăuga mărturia lor la ceea ce ne spune nouă raţiunea şi curând vom ajunge să ne convingem pe noi înşine că în lumea aceasta nu este posibilă o viaţă de biruinţă.

Dacă noi nu suntem mai întâi convinşi că Dumnezeu vrea să trăim o viaţă de biruinţă continuă, nu

vom putea avea niciodată credinţa necesară trăirii unei astfel de vieţi, căci fără credinţă este imposibil să intri în viaţa de biruinţă. Absolut totul în viaţa creştină depinde de credinţă, iar credinţa este bazată pe revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Său.

Chiar dacă în trecut ai trăit în înfrângeri ani de-a rândul, nu fi trist, nu dispera. Pentru a face primul pas înspre o viaţă de biruinţă, este îndeajuns doar să vezi clar, în Cuvântul lui Dumnezeu, acest adevăr al unei vieţi de biruinţă continuă.

Pasajul biblic din 1 Ioan 2:6 spune: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" .

Cum a trăit Isus? A fost El biruitor câteodată sau de cele mai multe ori, sau tot timpul? Ştim răspunsul. El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar nu a păcătuit niciodată.

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4:15) .

Acum, ni se spune să trăim cum a trăit El. Este acest fapt posibil aici, pe Pământ? Ne-ar cere Dumnezeu să facem ceva ce ştie foarte bine că nu putem face? Nu. Aşa ceva este de neconceput. Nici măcar taţii pământeşti nu cer lucruri absurde copiilor lor; cu atât mai puţin Dumnezeu!

Unele dintre cele mai triste cuvinte scrise în Noul Testament se găsesc la Matei 13:58 - „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor" . Un mesaj asemănător în Marcu 6:5 spune:„N-a putut să facă nicio minune acolo". El a vrut să facă lucrări măreţe pentru acei oameni din oraşul Său natal şi ei aveau nevoie de acele minuni, dar necredinţa lor L-a oprit. Necredinţa ,,leagă" mâinile Dumnezeului Atotputernic, astfel că „nu poate" face pentru noi lucrările pe care vrea să le facă .

Mă întreb de câte ori a intenţionat Dumnezeu să facă minuni pentru tine, dar pe care „nu le-a putut" face datorită necredinţei tale. Oare câţi dintre noi, stând înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, vor auzi aceste cuvinte: „Nu am putut face tot ce am vrut pentru tine şi prin tine, din cauza necredinţei tale"? Un regret imens va cuprinde atunci inimile noastre descoperind acest fapt, la sfârşitul vieţii noastre pământeşti! Este bine să reflectăm acum la toate acestea.

Primii mei ani, după ce am devenit un creştin născut din nou, i-am petrecut cu un grup care, la adunările lui, se axa pe studierea Scripturii. Într-un fel sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă mi-a dat ocazia să îmi formez o bună cunoaştere a Scripturii. De cele mai multe ori, însă, studiul acestui grup era bazat pe logica omenească, fără a avea descoperirea dată de Duhul Sfânt. Noi studiam Biblia cum se studiază la şcoală chimia. Am descoperit înţelesul simbolurilor din Vechiul Testament etc., dar, cu toate acestea, eram învinşi de păcatul din viaţa noastră. Ştiam că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, dar nu aveam credinţă pentru nimic mai mult.

Când am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu adevărul botezului cu Duhul Sfânt şi am început să Îi cer Domnului acest botez, am constatat că îmi era cu neputinţă să cred. Am postit şi m-am rugat şi eram dispus să plătesc orice preţ pentru primirea acestui botez, dar îmi era foarte greu să cred că Dumnezeu mă ascultă şi răspunde la rugăciunile mele. Isus ne-a învăţat că oridecâteori ne rugăm trebuie să credem că am şi primit ceea ce am cerut.

„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea" (Marcu 11:24) .

Mi-a luat mult timp - mulţi ani - ca să pot ajunge la o credinţă simplă, ca de copil, în privinţa acestui pasaj. În cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi chiar mi-a împlinit-o. Am fost botezat în Duhul Sfânt prin credinţă. Darul limbilor care a venit în mod surprinzător după botez a fost pentru mine o confirmare în plus a ceea ce primisem deja prin credinţă.

Acum, când mă uit înapoi la acei ani de luptă, văd clar că

ceea ce m-a împiedicat a fost necredinţa.

Acelaşi principiu se aplică şi în cazul procesului de ajungere la o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Putem să postim, să ne rugăm şi să însetăm - fără să ajungem nicăieri - până când nu credem că Dumnezeu poate şi ne va şi conduce la o astfel de viaţă. Satan ştie că tu nu poţi primi nimic de la Dumnezeu fără credinţă. Deci poţi să-ţi imaginezi cât de mult va încerca el să-ţi umple inima cu necredinţă! Necredinţa este un pericol mai mare decât minciuna sau adulterul, pentru că acestea din urmă sunt recunoscute cu uşurinţă ca fiind păcate, pe când necredinţa nu. La Evrei 3:12 scrie: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu" .

O inima rea, plină de necredinţă, poate duce la despărţirea noastră de Dumnezeu. Necredinţa este cauza care stă la baza tuturor celorlalte păcate - după cum vom vedea în capitolul următor.

La Romani 6:14 spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har" .

În acest verset Duhul Sfânt ne spune foarte clar că, în condiţiile în care suntem sub har, păcatul nu poate avea stăpânire asupra noastră. Versetul este atât de clar, încât şi un copil îl poate înţelege. În ciuda acestui fapt,

mulţi credincioşi tot nu cred în posibilitatea reală de a trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului.

Dumnezeu vrea ca tu să trăieşti o viaţă de biruinţă. Nu contează cât de murdare sunt gândurile tale, sau de cât timp ai fost învins de mânie. Domnul te poate elibera complet şi îţi poate da o inimă curată. Acestea „nu le poate face", însă, pentru tine câtă vreme nu crezi.

Biblia spune că ceea ce credem în inima noastră trebuie să mărturisim cu gura noastră. La Romani 10:10 citim: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire" .

Acesta este un principiu important, căci prin mărturisirea cu gura noastră exprimăm credinţa noastră, ceea ce la rândul ei duce la eliberarea din lanţurile păcatului. Trebuie, deci, să rostim cuvântul mărturisirii noastre împotriva lui Satan, spunând: „Cred că Dumnezeu mă va conduce la o viaţă de biruinţă asupra păcatului". „Ei l-au biruit, [pe Satan] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Apocalipsa 12:11) .

Continuă să faci această mărturisire de fiecare dată când eşti doborât, până când biruinţa devine o realitate în viaţa ta. Nu te descuraja dacă biruinţa nu vine peste noapte. Dumnezeu va onora în mod sigur mărturisirea pe care o faci cu gura ta. Şi tu îl poţi învinge pe Satan.

Mulţi credincioşi au un obicei rău, şi anume, acela de a trata Cuvântul lui Dumnezeu cu superficialitate. Să luăm spre exemplu cuvintele lui Isus din Matei 12:36-37:

„Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit" .

Majoritatea credincioşilor nu cred că, literalmente, va trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor rostit vreodată. Când vom crede cu adevărat aceasta, vor fi eliminate din viaţa noastră toate bârfele, pălăvrăgelile, vorbirile de rău şi accesele de mânie. Toţi cei care iau în serios aceste cuvinte ale lui Isus vor lua măsuri drastice de îndepărtare a tuturor cuvintelor nefolositoare din vorbirea lor.

În versetele de mai sus, Isus spune că prin cuvintele noastre vom fi socotiţi neprihăniţi. Ştim cu toţii despre neprihănirea prin credinţă, dar credinţa fără fapte este moartă, şi o credinţă care nu ne curăţă vorbirea este moartă. Gândeşte-te la toate cuvintele pe care le-ai rostit (sau scris) în ultimele trei luni - acasă, la serviciu, soţului, soţiei, copiilor, colegilor etc. Oare o înregistrare a vorbirii tale ar dovedi că eşti un copil neprihănit al lui Dumnezeu, diferit de lumea din jurul tău? Sau înregistrarea ar arăta că vorbirea ta este asemenea cu cea a necredincioşilor?

Vorbirea multor credincioşi nu a fost curăţată, pentru că ei nu au luat în serios cuvintele lui Isus. Aceasta provine din lipsa lor de frică faţă de Dumnezeu. Ei se tem de oameni, mai mult decât se tem de Dumnezeu. Nu putem aspira la înaintare în viaţa noastră spirituală, dacă nu dezvoltăm obiceiul de a lua în serios Cuvântul lui Dumnezeu. În Iacov 1:26 scrie: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică" .

Aşadar, dacă un om nu-şi poate controla limba, creştinismul lui este zadarnic, pentru că, aşa cum a spus Isus, vorbirea noastră arată starea inimii noastre. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura" (Matei 12:34). Vorbirea noastră este un indicator foarte precis al stării noastre spirituale. Iată un alt exemplu: Cuvântul lui Dumnezeu spune că soţii să nu ţină niciodată necaz pe soţiile lor. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele" (Coloseni 3:19) . Ce înseamnă aceasta? Oare este permis soţului să ţină necaz măcar o dată pe soţia lui? Cuvântul lui Dumnezeu interzice categoric adulterul sau uciderea, şi, prin urmare, noi ştim că nu avem voie să comitem astfel de păcate nici măcar o singură dată. Totuşi, când citim că unui soţ nu-i este permis să ţină necaz pe soţia lui, această poruncă nu o primim cu aceeaşi seriozitate. De ce? Pentru că alegem, în funcţie de reprezentările din mintea noastră cu privire la poruncile lui Dumnezeu, iar apoi hotărâm: care dintre poruncile lui Dumnezeu să le luăm în serios şi pe care nu. Nu ne dăm seama că tot Cuvântul lui Dumnezeu trebuie luat în serios.

Cei care, însă, iau în serios toate cuvintele lui Dumnezeu plâng cu amar pentru păcatele lor de fiecare dată când cad. Astfel, ei vor găsi mângâierea (întărirea) Duhului Sfânt şi vor fi aduşi la o viaţă de biruinţă.„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [întăriţi] " (Matei

Dintotdeauna, Dumnezeu a cerut din partea omului ascultare. Sub Vechiul Legământ, israeliţii au primit porunci de care trebuiau să asculte. Au descoperit, însă, că nu puteau ţine în mod desăvârşit legile lui Dumnezeu.

Sub Noul Legământ, Dumnezeu a promis că va scrie poruncile Lui în inimile şi-n minţile noastre, astfel încât nu numai că Îl vom asculta, dar ne va fi chiar drag să ascultăm de El. Promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele" (Ezechiel 36:27) . Deci, numai prin ascultarea de poruncile Sale putem avea părtăşie cu Dumnezeu.

Totuşi mulţi credincioşi nu înţeleg ce înseamnă ascultarea. Cei mai mulţi credincioşi înţeleg atât de greşit

„harul", încât consideră ascultarea ca fiind o cerinţă a Vechiului Legământ. Poruncile lui Dumnezeu, prin urmare, sunt considerate o povară grea. Aceasta e o înşelăciune satanică. Este rezultatul ignorării iubirii lui Dumnezeu. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt date pentru binele nostru şi sunt menite să ne elibereze. Ele îşi au originea în inima lui Dumnezeu care ne iubeşte cu desăvârşire.

Moise spune (cu privire la Dumnezeu, care dădea lui Israel poruncile Sale pe Muntele Sinai) că „Domnul a venit din Sinai având în dreapta Lui focul legii. Da, El iubeşte popoarele" (Deuteronom 33:2-3) . Faptul că

Dumnezeu ne dă legile Lui este o dovadă a dragostei Sale fierbinţi pentru noi.

Unele dintre poruncile lui Dumnezeu cer din partea noastră jertfire de sine, dar, în cele din urmă, vom descoperi că ele sunt în cel mai înalt înţeles spre binele nostru. Un tată nu dă copiilor săi porunci pentru a-i împovăra sau pentru a le face rău, ci numai pentru a-i ajuta. Iată perspectiva corectă, de care avem şi noi nevoie, asupra poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă a crede într-un Dumnezeu care este desăvârşit în iubire. Când avem o asemenea credinţă, ne găsim plăcerea în înfăptuirea cu orice preţ a poruncilor lui Dumnezeu.

Aici este motivul ascuns al celor mai multe din înfrângerile noastre: diavolul a convins oamenii fie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt necesare, fie că ele sunt o povară. Dacă nu înţelegem motivul pentru care Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, întocmai cum ne cere El, atunci această neînţelegere dovedeşte doar propria noastră imaturitate. Într-o zi, când vom fi mai maturi, vom înţelege.

Copiii, când sunt obligaţi să meargă la şcoală, e posibil să nu înţeleagă motivul pentru care părinţii nu-i lasă să rămână acasă şi să se joace. Poate cred că părinţii lor sunt foarte duri cu ei, când, de fapt, iubirea îi determină pe părinţi să impună copiilor lor s-o rupă cu joaca pentru a ajunge oameni educaţi, maturi în gândire.

Asemenea acelor copii mici, nici noi nu înţelegem de multe ori căile lui Dumnezeu, dar dacă am crede în iubirea Sa, am asculta de tot Cuvântul Lui şi ne-am supune autorităţii Sale fără să-I mai punem nici o întrebare.

Gândiţi-vă cum stau lucrurile în privinţa suferinţei. De ce lasă un Dumnezeu al iubirii să trecem prin suferinţă? Deoarece suferinţa este o parte a

,,programei" de învăţământ în educaţia noastră duhovnicească. Prin suferinţă, Dumnezeu ne conduce la maturitate. Dacă în această viaţă nu ai avut multe prilejuri de a suferi, cu siguranţă că nici n-ai putut să-ţi însuşeşti multe dintre învăţăturile care au într-adevăr valoare duhovnicească.

Poate că ultima dată când ai avut o mică suferinţă ai cârtit şi te-ai plâns atât de mult, încât acum Dumnezeu te lasă să-ţi urmezi propriul drum. Este trist când Dumnezeu te dă la o parte şi te ,,aşează" pe un astfel de raft. Eu mai degrabă aş trece prin suferinţă în fiecare zi din viaţa mea, decât să fiu lăsat la o parte de Dumnezeu pe un raft.

Când Dumnezeu ne trece prin suferinţă nu are niciun rost să ne comparăm cu alţii. Aceasta ar fi ca şi cum copiii voştri s-ar întreba de ce tocmai ei trebuie să meargă la şcoală, când copiii săraci din mahala se pot juca în noroi toată ziua. Toate lucrările lui Dumnezeu în viaţa noastră vin din iubirea Lui desăvârşită pentru noi. El vrea fericirea noastră - nu veselia superficială şi fără sens a lumii - ci fericirea aceea veşnică şi plină de conţinut, care vine în urma sfinţirii vieţii. Şi în afară de calea suferinţei nu există nicio altă cale care ar duce la sfinţenie.

„Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui" (Evrei 12:10) . Isus a fost cel mai fericit om care a umblat vreodată pe Pământ. Totuşi El a fost singurul care a şi suferit cel mai mult. Fericirea Lui a izvorât din înfăptuirea voii Tatălui Său, nefiind rezultatul unei vieţi destinse, lejere. Îşi cunoştea Tatăl ca Iubire Desăvârşită, aşa că S-a supus cu bucurie la tot ceea ce Tatăl pregătise

pe calea Lui pentru El. Acesta a fost secretul vieţii Lui.

Rădăcina tuturor problemelor noastre spirituale stă în faptul că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu ca pe un Tată Iubitor şi ca pe Dumnezeul Suveran.

Un adevăr care mi-a revoluţionat viaţa creştină este destăinuirea minunată pe care ne-a făcut-o Isus potrivit căreia: Tatăl ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe El. Isus, în rugăciunea pe care a adresat-o Tatălui, a spus: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17:23) . În această rugăciune a lui Isus, observăm că El s-a rugat ca lumea din jur să cunoască acest adevăr; dar înainte ca lumea să-l poată înţelege trebuie ca el să cuprindă, mai întâi, inimile noastre.

Teoretic, toţi creştinii cred într-un Tată iubitor care este în Ceruri, dar, prin faptul că sunt deseori neliniştiţi şi îngrijoraţi şi atât de plini de nesiguranţă şi frică, ei dovedesc necredinţa care zace în adâncul inimii lor.

Cei care îndrăznesc să creadă că Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus sunt puţini la număr! Nici unul dintre noi nu ar îndrăzni să creadă un astfel de adevăr, dacă nu Însuşi Isus ne-ar fi spus, răspicat, că aşa stau lucrurile.

De-ndată ce ochii tăi sunt deschişi pentru a vedea acest adevăr glorios, acesta îţi va schimba întreaga perspectivă asupra vieţii. Toate cârtirile, toate

nemulţumirile, depresia şi perspectiva sumbră vor dispărea complet din viaţa ta. Ştiu că de o astfel de experienţă poţi avea parte şi tu, pentru că s-a întâmplat şi în viaţa mea.

Am trăit timp de mulţi ani în robia depresiei şi eram înfrânt. Nu aceasta era voia lui Dumnezeu pentru mine, însă nu mă puteam elibera din această stare. Lucrurile s-au schimbat, începând cu momentul în care ochii mei au fost deschişi, pentru a vedea adevărul că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus. Acum văd, că tot ce vine în viaţa mea vine din mâna unui Tată iubitor. Am văzut că are grijă de mine ca de lumina ochilor Săi; şi astfel, acum, nici o circumstanţă, oricât de dureroasă, din viaţă nu mă mai poate face cârtitor sau depresiv. Am învăţat, aşa cum spune Pavel, secretul de a fi mulţumit şi de a-L lăuda pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii.

„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (...) Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc" (Filipeni 4:4,11) .

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi" (1 Tesaloniceni 5:18) .

Acum, temeiul de neclintit al vieţii mele de credinţă este că DUMNEZEU MĂ IUBEŞTE ATÂT DE MULT, CÂT L-A IUBIT PE ISUS .

Faptul că nu ai ajuns să trăieşti o viaţă de biruinţă nu se datorează faptului că ai postit prea puţin şi nici faptului că te-ai rugat puţin. Biruinţa nu vine prin efortul propriu, ci prin credinţă. „Credinţa în ce?" - poate te întrebi. Credinţa în iubirea desăvârşită ce o are Dumnezeu pentru tine.

Mulţi credincioşi trăiesc sub condamnarea lui

Satan care le spune mereu: „Nu posteşti destul. Nu te rogi

destul. Nu mărturiseşti destul. Nu studiezi destul Biblia" etc., etc. Ei sunt continuu hăituiţi de asemenea gânduri de autocondamnare, într-un ciclu interminabil de activităţi şi într-o multitudine de lucrări moarte.

Îţi dai seama că autodisciplina, postul, rugăciunea, zeciuiala şi mărturia sunt toate lucrări moarte, dacă acestea nu sunt rodul iubirii tale faţă de Dumnezeu? Şi ele nu pot proveni din iubire dacă tu, întâi de toate, nu eşti sigur de iubirea lui Dumnezeu faţă de tine.

Rugăciunea lui Pavel pentru creştinii din Efes a fost ca ei să fie înrădăcinaţi şi statornici în dragostea lui Dumnezeu: „ ... şi-L rog [pe Dumnezeu] ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, să aveţi rădăcina şi temelia pusă în dragoste" (Efeseni 3:16,17) .

Creştinii din Efes erau deja convertiţi şi botezaţi cu Duhul Sfânt. Totuşi, aveau nevoie să fie întăriţi de Duhul Sfânt în omul dinlăuntru pentru a fi înrădăcinaţi şi statornici în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru ei, înţelegând astfel lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea acestei iubiri. Numai după aceea începe Pavel să le vorbească despre darurile prin care poate fi zidit trupul lui Hristos: „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (Efeseni 4:7). „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni 4:11-12).

La baza modului nostru de gândire trebuie să stea mereu încrederea deplină în iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să fim înrădăcinaţi şi statornici în această iubire, dacă vrem ca slujirea noastră să fie eficientă.

În alt loc, Noul Testament prezintă acelaşi principiu folosind expresia „intrarea în odihnă". „Fiindcă am crezut [în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru noi] , intrăm în <<odihna>> despre care a vorbit El", spune apostolul în Evrei 4:3. Apoi ne îndeamnă să ne străduim să intrăm în această odihnă. „Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare" (Evrei 4:11). Este uşor să cădem şi să ne îndepărtăm, când nu ne

„odihnim" în protecţia desăvârşită asigurată de iubirea lui

Dumnezeu.

Lumea este plină de oameni care caută pe cineva care să-i iubească. Mulţi creştini merg din biserică în biserică dorind să fie iubiţi. Unii caută dragostea în prietenii, iar alţii în căsătorie, dar toate aceste căutări pot duce la dezamăgire. Asemenea orfanilor, copiii lui Adam se simt în nesiguranţă şi ca urmare sunt mereu doborâţi de crize de autocompătimire. Este trist faptul că mulţi continuă să se simtă în primejdie chiar şi după convertirea lor, când, de fapt, nu mai au niciun motiv să se simtă aşa.

Ce ne spune Evanghelia cu privire la această problemă? Răspunsul este să ne găsim siguranţa în iubirea lui Dumnezeu.

Isus le spune în mod repetat ucenicilor Săi că toate firele de păr din cap le sunt numărate şi că Dumnezeu, Cel care hrăneşte milioanele de păsări şi îmbracă milioanele de flori, se va îngriji în mod sigur de ei.

Un argument şi mai puternic este următorul: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 8:32) .

Aşa cum S-a îngrijit de Isus, Dumnezeu se

va îngriji şi de tine.

Una din cauzele pentru care Dumnezeu ne lasă, câteodată, să fim dezamăgiţi de alţii, este de a ne învăţa să nu ne mai punem încrederea în oameni. El doreşte să ne elibereze de o asemenea idolatrie (fiindcă dependenţa de oameni este o formă de idolatrie) ca să învăţăm să ne încredem pe deplin numai în El. Aşa că, atunci când Dumnezeu îţi ordonează într-un astfel de mod circumstanţele încât eşti dezamăgit din toate părţile, aceasta să nu te descurajeze. Este la lucru mâna lui Dumnezeu care vrea să te depărteze de încrederea în puterea omenească şi să te înveţe să trăieşti prin credinţa în El. Învaţă să-ţi găseşti siguranţa în faptul că Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum L-a iubit pe Isus.

Toată concurenţa şi invidia între creştini apare ca urmare a acestei lipse de siguranţă. Un om care este sigur de iubirea lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu n-a făcut nicio greşeală făcându-l pe el aşa cum este, cu darurile şi talentele care i-au fost date, nu poate fi niciodată invidios pe alţii, şi nu urmăreşte niciodată să se ia la întrecere cu alţii. Aceeaşi lipsă de siguranţă generează şi toate problemele de relaţionare între credincioşi.

Gândeşte-te o clipă, dacă ochii tăi vor fi deschişi numai înspre acest singur adevăr - că Dumnezeu te iubeşte exact aşa cum Îl iubeşte pe Isus - cât de multe probleme vor fi rezolvate în viaţa ta!

Viaţa devine minunată când descoperim că Dumnezeu are un scop - şi anume unul glorios - în tot ceea ce îngăduie să vină în viaţa noastră. Chiar şi când spune „Nu" la rugăciunile noastre, acesta e un răspuns venit dintr-o inimă plină de iubire desăvârşită.

Când Dumnezeu a trimis şerpii înfocaţi să-i muşte pe israeliţi în pustie, aceasta a fost din iubire? „Atunci Domnul a trimes împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel"(Numeri 32:6) . A fost în mod sigur o acţiune motivată de iubire, pentru că a fost mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a-i face pe israeliţi să se pocăiască şi să se întoarcă înapoi la El, astfel încât să-i poată binecuvânta. El a vrut să-i binecuvânteze, dar nu a putut-o face până când ei nu s-au pocăit.

„Căci Eu ştiu gândurile pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde" (Ieremia 29:11) .

Un motiv pentru care Dumnezeu a permis ca lumea aceasta să fie un loc în care se trăieşte inconfortabil - cu suferinţe, boli, şerpi veninoşi etc., - este ca oamenii să se întoarcă la El în necazul lor, astfel încât să-i poată binecuvânta. Prin urmare, putem vedea modul în care foloseşte Dumnezeu chiar şi răul (cauzat de Satan), să lucreze pentru binele scopurilor Sale.

În ziua când îi vom întâlni pe cei răscumpăraţi, în veşnicie, şi vom auzi istoria vieţii fiecăruia dintre ei, vom descoperi pe deplin cum a folosit Dumnezeu muşcăturile de şarpe, dificultăţile financiare, cancerul etc., ca să-i întoarcă de la păcat şi să-i facă copii ai Lui. Vom auzi, de asemenea, cum a folosit Dumnezeu suferinţa pentru a-Şi sfinţii copiii, astfel ca ei să poată fi părtaşi Naturii Lui. În ziua aceea Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru multe lucruri, pe care, aici pe Pământ, nu le-am putut înţelege. Un credincios adevărat, însă, nu trebuie să aştepte până în ziua aceea; el crede chiar acum în înţelepciunea şi-n iubirea lui Dumnezeu - deci a şi început să mulţumească pentru toate lucrurile.

Scopul final al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră este ca noi să putem fi părtaşi Naturii Lui. Dumnezeu face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru, acest bine fiind transformarea noastră în asemănarea Fiului Său. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).

De ce îngăduie Dumnezeu, câteodată, să pierdem bani în mod accidental sau să fim trişaţi de oameni imorali? Mulţi dintre noi am trecut prin experienţa de a fi buzunăriţi în trenuri sau în autobuze aglomerate. Aceste agresiuni le-am considerat mereu ocazii favorabile pentru rugăciune în favoarea pungaşului sau a escrocului în cauză. Însă nu numai atât, Dumnezeu doreşte să ne elibereze şi de ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de bani şi lucruri materiale. El nu vrea ca, făcând mereu calcule, să ne îngrijorăm pentru fiecare ban pierdut şi să ne bucurăm pentru fiecare ban câştigat! Vrea să ne găsim

bucuria în El - o bucurie care nu poate fi nici sporită prin vreun câştig material, nici diminuată de vreo pierdere materială.

Aşa a trăit Isus pe Pământ, iar noi suntem chemaţi să trăim cum a trăit El. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus" (Filipeni 2:5). Dacă cineva I-ar fi dăruit lui Isus zece mii de dinari ca mulţumire pentru slujirea Lui, acest dar, în sine, nu i-ar fi sporit câtuşi de puţin bucuria care era deja deplină şi desăvârşită în Tatăl Său. Tot astfel, bucuria lui Isus n-ar fi fost diminuată de vreo pierdere materială. Iuda Iscarioteanul fura adesea mulţi din banii daţi ca dărnicie lui Isus. Aceste fapte erau cunoscute de Isus, şi, chiar dacă era mâhnit pentru starea lui Iuda, niciodată pierderea banilor în sine nu a fost ceea ce L-a deranjat.

Cât de diferită e situaţia în zilele noastre, când mulţi predicatori adoptă atitudini atât de greşite faţă de banii oferiţi lui Dumnezeu de către oamenii evlavioşi! Dar să nu ne legăm numai de predicatori. Care-i situaţia în cazul nostru? Creşte bucuria noastră prin câştigarea lucrurilor materiale, sau scade prin pierderea acestora? Atunci în mod sigur avem nevoie să ducem până la capăt mântuirea noastră, judecându-ne pe noi înşine şi lepădând astfel de atitudini.

Dacă eşti cu adevărat sincer în dorinţa ta de a fi părtaş la viaţa lui Isus, atunci Dumnezeu va lăsa să ţi se întâmple o mulţime de neplăceri, ca să te scape de iubirea lucrurilor materiale, de căutarea onoarei din partea oamenilor, de autocompătimire şi de multe alte atitudini care nu sunt din viaţa lui Isus.

Dacă nu vrei, El nu te va sili să mergi pe această cale. Dacă eşti mulţumit să trăieşti o viaţă de calitate inferioară din punct de vedere spiritual, o viaţă de învins, aşa cum trăiesc majoritatea credincioşilor din jurul tău, El te va lăsa să-ţi conduci viaţa de unul singur.

Dacă, însă, tânjeşti după tot ce are Dumnezeu mai bun, El Se va ocupa de tine cu fermitate, „extirpând" fără cruţare „tumorile canceroase" care-ţi ruinează sănătatea spirituală şi distrugând idolii care te corup. El va permite să suferi din cauza durerilor, dezamăgirilor, pierderilor, a speranţelor năruite, a umilirilor, a criticilor primite pe nedrept etc., ca să te conducă la acel nivel de stabilitate, de unde să nu mai poţi fi clintit vreodată. Din acel moment nu vei mai fi preocupat de îmbogăţire şi nici îngrijorat de sărăcie, nu te va afecta dacă eşti criticat sau lăudat, onorat sau defăimat. O dată ajuns în starea de moarte a lui Hristos faţă de toate lucrurile acestei lumi, eşti părtaş la viaţa lui Isus şi, în această nouă calitate, eşti un împuternicit al Lui să umbli pe Pământ ca un rege.

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru" (2 Corinteni 4:10) .

Puţini găsesc această cale care duce la viaţa din belşug în Hristos, pentru că sunt puţini cei care sunt dispuşi să plătească preţul morţii totale faţă de SINE. Nu putem trăi prin credinţă dacă nu murim faţă de noi înşine. Dacă nu vrem să fim crucificaţi împreună cu Hristos, atunci cunoaşterea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu în viaţa noastră va rămâne mereu la un nivel teoretic. Nu putem fi ucenici ai lui Isus, dacă nu ne lepădăm de toate lucrurile acestei lumi. Isus a spus că

„oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." (Luca 14:33).

Mai înainte ne-am uitat la Ioan 17:23, unde Isus a spus: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine". Isus nu Se roagă aici pentru lume sau pentru creştinii fireşti. El Se roagă pentru cei unsprezece ucenici ai Săi care au lăsat totul pentru a-L urma. Acei ucenici au ajuns să cunoască acea

siguranţă în iubirea Tatălui pe care n-o pot cunoaşte

niciodată creştinii fireşti şi oamenii acestei lumi.

Ce îi face pe creştini să fie fireşti? Oare nu acel mod de gândire lumesc, pe care-l adoptă ei în urma înşelării diavolului, conform căruia ar fi mai fericiţi dacă ar încerca să obţină „tot ce e mai bun din ambele lumi" (după spusele lor), în loc să se predea complet lui Dumnezeu? Dar aceasta e o înşelătorie!

Dacă ne-am pune încrederea în iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, ne-am lepăda cu dragă inimă de orice lucru pentru El. Atunci am fi complet eliberaţi de îngrijorare. În Filipeni 4:6-7 ni se porunceşte: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus."

Creştinii fireşti sunt mereu îngrijoraţi că s-ar putea, în orice moment, să li se scufunde barca în mijlocul furtunii. Isus a putut dormi în timp ce traversa furtuna, fiindcă era sigur de iubirea Tatălui Său. Ştia că diavolul nu-L putea îneca aşa uşor. Tatăl Său veghea asupra Lui tot timpul. Cât de frumoasă devine viaţa când realizăm că Tatăl ne iubeşte şi ne poartă de grijă în aceeaşi măsură în care L-a iubit pe Isus şi I-a purtat de grijă lui Isus!

Când Îl vom vedea în final pe Dumnezeu vom fi surprinşi să descoperim cât de mare era iubirea Lui faţă de noi în comparaţie cu ceea ce ne-am imaginat noi vreodată. Atunci ne vom da seama cât de absurde erau toate îngrijorările noastre. Dar cu ce ne va ajuta să ne dăm seama de această realitate abia în ziua aceea? Acum este vremea să avem ochii deschişi la realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să trăim prin credinţă.

În pasajul din 1 Corinteni 10 există un verset minunat: versetul 13. În el se găseşte o mângâiere extraordinară pentru fiecare dintre noi. El spune că

„Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita [încercarea] , a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda."

Oamenii spun adesea că trec prin încercări şi întristări insuportabile. Această afirmaţie poate fi adevărată pentru copiii lui Adam, dar în mod cert nu poate fi adevărată pentru ucenicii lui Isus, fiindcă Dumnezeu supraveghează atent orice încercare şi ispită care vine în viaţa lor.

Satan, împreună cu cei care ne urăsc, ar vrea să ne tulbure în felurite moduri. Dar ei nu pot ajunge până la noi fără permisiunea lui Dumnezeu. Chiar şi în Vechiul Testament, Satan şi-a dat seama că Dumnezeu a pus un zid de protecţie în jurul lui Iov, ca niciun rău să nu-l poată atinge. Satan I-a spus lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara." (Iov 1:10).

Pentru sfinţirea lui Iov, însă, Dumnezeu a permis ca această protecţie să fie diminuată, iar lui Satan i s-a permis să îl atace pe Iov. Cu toate acestea, măsura breşei în zidul de protecţie a fost determinată de Dumnezeu.

Zidul protector a fost deschis, la început,într-o măsură foarte mică (Iov 1), iar apoi, mai târziu, într-o măsură un pic mai mare (Iov 2). Sabeenii şi caldeenii, care au prădat averea lui Iov, au putut intra numai prin breşa făcută de Dumnezeu în acel zid protector. „Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat, şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei... Nişte Haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei." (Iov 1:15,17).

Tot prin aceeaşi breşă a intrat şi furtuna care a dărâmat casa peste copiii lui Iov. Totuşi, breşa nu era destul de largă pentru ca boala să poată pătrunde şi să atace trupul lui Iov. Însă, mai târziu, când Dumnezeu a deschis un pic mai mult zidul protector, a putut pătrunde şi boala care a început să-l chinuiască pe Iov. La început, Iov nu şi-a dat seama că Dumnezeu ţinea sub control tot ceea ce se întâmpla. El a înţeles aceasta mai târziu - pe la finalul povestirii - dar nu-l putem învinovăţi, pentru că el nu avea Scripturile aşa cum le avem noi. Acum, însă, noi avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, pentru a ni-L arăta pe Acela care controlează breşa din zidul de protecţie.

Zidul de protecţie este, de fapt, Dumnezeu Însuşi

ca un zid de foc în jurul nostru. „Eu Însumi - zice Domnul

- voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui, şi voi fi slava

lui în mijlocul lui!" (Zaharia 2:5) .

Însă, după cum citim în Vechiul Testament despre slujitorul lui Elisei, ochii noştri sunt adesea orbiţi şi nu vedem zidul de foc care ne înconjoară. Elisei, însă, l-a văzut şi astfel nu i-a fost frică deloc. „Slujitorul omului lui Dumnezeu [Elisei] s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?" El a răspuns: <<Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei>>. Elisei s-a rugat, şi a zis: <<Doamne, deschide-i ochii să vadă>>. Şi Domnul

a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei." (2 Împăraţi 6:15-17).

Slujitorul era înfricoşat pentru că nu putea vedea ceea ce vedea Elisei. Când, însă, Elisei s-a rugat pentru el, ochii lui au fost deschişi. Atunci s-a liniştit. Şi noi avem nevoie de deschiderea ochilor.

Dumnezeu ştie să refacă zidul protector şi ştie şi când să- l refacă. El controlează cu exactitate circumstanţele noastre, până în cele mai mici detalii, în funcţie de capacitatea noastră duhovnicească şi de înflăcărarea cu care luptăm pentru a dobândi cele mai înalte virtuţi ale Lui.

Când suntem imaturi şi slabi din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu ne va lăsa să fim testaţi de vreo ispită grea, nici nu-l va lăsa pe Satan să ne atace prea violent. În acelaşi timp, dacă Dumnezeu vede că nu suntem interesaţi de scopul Lui pentru viaţa noastră, El va îngădui să ducem un trai bun pe acest Pământ. Pierderea noastră va fi, atunci, în veşnicie.

Dumnezeu i-a permis lui Iov să înfrunte asemenea suferinţe intense tocmai pentru că Iov era unul dintre slujitorii Săi aleşi. Dumnezeu nu le va permite în viaţa oricui, fiindcă sunt puţini aceia care au ajuns la acel grad de maturitate la care sunt în stare să poarte asemenea suferinţe. În orice caz, sunt foarte puţini aceia care sunt interesaţi de o astfel de maturitate spirituală.

Isus a fost trecut de Tatăl Său prin toate ispitirile posibile, cărora ar trebui să le opunem rezistenţă vreodată. Aşa a ajuns El desăvârşit. Vedeţi Evrei 4:15:

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat". Uitaţi-vă de asemenea la Evrei 5:7-9: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari

şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice..." Astfel şi-a desăvârşit Isus educaţia ca Om şi a devenit perfect. Nici pentru noi nu este vreo altă cale spre desăvârşire.

Faptul că Dumnezeu nu va permite vreodată să fim ispitiţi sau încercaţi peste puterile noastre, este motivul pentru care putem fi siguri că putem trăi tot timpul în biruinţă. Dacă nu ne-ar fi fost dată garanţia lui Dumnezeu în 1 Corinteni 10:13, n-am fi putut avea o astfel de certitudine. Dumnezeu garantează că toate încercările şi ispitele pe care le întâmpinăm pot fi biruite.

Atunci de ce, totuşi, cădem?

Pentru că nu acceptăm calea de scăpare pe care ne-o oferă Dumnezeu în fiecare încercare şi ispită. Care este acea cale de scăpare? Este să ne smerim propriile fiinţe - chiar până la moartea pe cruce, aşa cum a făcut Isus. „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." (Filipeni 2:8).

Aceasta e calea îngustă spre viaţa din belşug, pe care puţini o găsesc. Mândria este atât de adânc înrădăcinată în firea pământească, încât puţini găsesc această glorioasă cale a umilinţei. Cei mai mulţi nici măcar nu ajung să înţeleagă ce înseamnă să-ţi smereşti propria fiinţă. Aceasta e într-adevăr un mister - dar Dumnezeu îl va descoperi tuturor celor care s-au predat Lui fără rezerve, din toată inima lor.

Poate gândim că presiunile vieţii sunt acelea care fac viaţa insuportabilă pentru noi. În realitate, mândria este cea care ne face viaţa dificilă şi părerile înalte pe care le avem despre noi înşine.

Am meditat la aceste lucruri, uneori, când eram nevoit să călătoresc în vreun compartiment aglomerat al unui tren fără locuri rezervate. Ne-având un loc unde să stau, trebuia să mă aşez pe podea, într-un colţ sau, alteori, să stau în picioare. Deja în gara de pornire compartimentul era ticsit de oameni şi de bagaje. Această situaţie s-a înrăutăţit de-a lungul traseului, căci după fiecare staţie erau mai mulţi oameni şi mai multe bagaje. Înghesuiala creştea încontinuu şi atunci m-am gândit:

„Dacă aş putea, în acest loc, să mă fac de mărimea unei furnici, n-ar mai fi presiunea aceasta mare peste mine". Îmi dădeam seama că presiunea era prea mare din cauza mărimii mele, ca fiinţă omenească. Un om mai gras decât mine ar fi văzut probabil şi mai stringentă problema dimensiunii lui în aceste condiţii! Totul depinde de mărimea noastră. O furnică ar fi găsit compartimentul destul de spaţios şi nu s-ar fi plâns deloc de presiunea exercitată asupra ei.

Din punct de vedere spiritual problema presiunii se rezolvă în acelaşi mod. Când presiunea creşte din exterior, dacă pot să mă fac tot mai mic şi mai mic în ochii mei, voi vedea că presiunea scade şi, treptat, va dispărea. Dumnezeu doreşte să ne reducă. Trebuie ca El să ne reducă la nimic în ceea ce priveşte estimarea propriei noastre fiinţe, înainte de a-Şi putea împlini scopul cu noi. De exemplu, de ce ne simţim ofensaţi de alţii? Oare nu din cauză că avem păreri deosebit de bune despre noi înşine şi despre drepturile noastre? Simţim că oamenii nu ne acordă respectul pe care-l merităm sau că ei ne deposedează de drepturi. Ne simţim răniţi când oamenii ne vorbesc de rău pe la spate. Ceea ce cauzează asemenea suferinţă este umflarea mândriei noastre. Să spargem acest balon al mândriei şi, când vom ajunge cu adevărat dezumflaţi, vom constata că nu mai există nicio presiune. Acesta e secretul. Fie ca Dumnezeu să ne

Există încă un motiv pentru care Dumnezeu vrea să ne smerim şi anume pentru ca să ne poată da harul Său. Dumnezeu nu poate încălca propriile Sale legi, şi una din legile prin care El S-a legat pe Sine este aceea de a sta împotriva celor mândri şi de a da har celor smeriţi (1 Petru 5:5). Oricât de mult ne-ar iubi, El nu ne poate da harul Său dacă suntem mândri, iar dacă nu obţinem har de la Dumnezeu, nu putem trăi în biruinţă. Puterea ispitei poate fi învinsă numai prin puterea harului lui Dumnezeu.

„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos" (Ioan 1:17) . Sub Lege (Vechiul Legământ) oamenii se luptau din nou şi din nou împotriva ispitei din inimile lor, dar erau mereu învinşi.

În ce priveşte standardele exterioare ale legilor lui Dumnezeu, viaţa lui Saul din Tars era desăvârşită. În Filipeni 3:6 el mărturiseşte, în legătură cu propria-i viaţă, următoarele: „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, [eram] fără prihană". Totuşi, el a constatat că era fără putere împotriva plăcerilor carnale şi a lăcomiei de avere din inima lui. El spune în Romani 7:8 că „păcatul a luat prilejul prin poruncă, şi a făcut să se nască în mine tot felul de pofte".

Legea nu-i putea face pe oameni în stare să-şi păstreze curată inima de pofta carnală. Nu aceasta era

menirea ei. Scopul Legii a fost să-i arate omului păcatul lui şi starea lui de om neajutorat împotriva poftelor trupeşti, precum şi să-l reţină de la păcate exterioare prin frica de pedeapsă. Un om putea avea, prin Lege, o conduită exterioară perfectă în ochii lumii, însă inima lui putea fi plină de murdăria păcatului, ca un cămin de canalizare! Atât era maximul utilităţii Legii.

Vestea bună a Noului Legământ prin Isus Hristos este că ceea ce n-a putut face Legea poate face harul. Harul lui Dumnezeu este favoarea Lui, nemeritată de noi, a iertării păcatelor noastre, şi nu numai. Harul este mai mult decât atât. Este puterea lui Dumnezeu care ne poate face capabili să învingem păcatul.

În 2 Corinteni 12:9 cuvântul „har" este egal ca înţeles cu „ putere", pentru că Domnul spune: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Acest har (putere) vine să ne ajute când suntem ispitiţi. În cartea Evrei, Scriptura spune: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evrei 4:16) şi „Căci este bine ca inima să fie întărită prin har" (Evrei 13:9) . Astfel ne putem păstra inima neîntinată de poftele carnale şi de lăcomia de avere. Aceasta este vestea bună a Noului Legământ.

În Evrei 8:10 Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor" . Sub Vechiul Legământ (Legea), Dumnezeu se adresa omului astfel: „Să faci…" şi „Să nu faci…"; dar observaţi (în versetul de mai sus) că sub Noul Legământ, Dumnezeu Însuşi îşi asumă responsabilitatea spunând: „Voi pune..." şi „Voi scrie...". Dumnezeu îşi face lucrarea în mintea şi inima noastră prin Duhul harului. Prin har,

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă

dă , după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni 2:13) . Numai astfel poate „porunca Legii să fie împlinită în noi" (Romani 8:4) . Acesta a fost scopul principal pentru care Dumnezeu a turnat Duhul Său în ziua Cincizecimii. Acesta a fost „Duhul de îndurare" pe care Dumnezeu a promis că Îl va „turna peste…locuitorii Ierusalimului" în ziua aceea (Zaharia 12:10).

Acel râu încă mai curge şi azi, ca o cascadă, din tronul lui Dumnezeu pe Pământ. Locuitorii Ierusalimului ceresc al lui Dumnezeu (Biserica), încă mai pot veni sub această cascadă pentru a fi îmbibaţi cu harul lui Dumnezeu. Atunci promisiunea din Romani 6:14, care spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har", va fi împlinită.

Exista o singură condiţie pentru a veni sub această cascadă şi anume condiţia smeririi propriei noastre fiinţe!

Harul ne poate înălţa deasupra păcatului, deasupra circumstanţelor în care ne găsim, deasupra depresiei, deasupra indispoziţiilor, deasupra lui Satan, deasupra amărăciunii, a urii, a invidiei, a poftelor carnale şi a tuturor celorlalte rele. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe" (1 Petru 5:6).

Ce este „mâna tare a lui Dumnezeu" sub care trebuie să ne smerim? Este Mâna care rânduieşte toate circumstanţele şi oamenii care traversează drumul vieţii noastre de zi cu zi. A ne smeri propria fiinţă înseamnă a ne supune de bunăvoie tuturor tratamentelor aplicate de Dumnezeu asupra noastră - în toate circumstanţele - chiar şi atunci când El permite oamenilor să treacă călare, deasupra capetelor noastre.

Niciodată nu trebuie să ne temem că aceste

tratamente ar putea deveni, la un moment dat,

insuportabile pentru noi, deoarece Dumnezeu veghează asupra breşei din zidul de protecţie şi ştie cât de mult trebuie să o deschidă. El ştie şi când să o închidă.

Dacă suntem învinşi de vreun păcat, poate exista numai un singur motiv care a cauzat această cădere, şi acela este mândria noastră. Nu putem birui păcatul, dacă Dumnezeu nu ne dă har, iar Dumnezeu nu ne dă har când suntem mândri. De fiecare dată când ne vedem doborâţi, trebuie să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem:

„Doamne, arată-mi unde se ascunde în mine mândria care Te-a împiedicat să-mi dai har ca să pot birui."

Dacă suntem prompţi în a ne judeca, în acest fel, pe noi înşine de fiecare dată când cădem, biruinţa poate fi a noastră într-un timp foarte scurt.

Biruinţa asupra păcatului este dreptul nostru pe care l-am dobândit prin naşterea în Noul Legământ. Nu-l lăsa pe Satan să te priveze de acest drept prin ignoranţă sau prin mândrie. Dacă ne ia mult timp până obţinem biruinţa, aceasta se datorează faptului că Îi ia mult timp lui Dumnezeu să ne smerească. Îi ia timp lui Dumnezeu să sfărâme acea încredere în propriile noastre puteri, de care noi, ca fii ai lui Adam, suntem plini.

O formă a mândriei este să gândim că avem tăria să biruim păcatul. Gândim că tot ce avem nevoie este încă un pic de hotărâre, încă un pic de autodisciplină, un pic mai multă rugăciune şi post şi încă nişte cunoştinţe biblice. Când citim despre biruinţă, într-o carte ca aceasta, putem gândi că dacă am înţeles clar doctrina, va fi uşor să biruim.

Înaintăm cu mare încredere, dar încă nu ne dăm seama că încrederea noastră este pusă tot în noi înşine şi nu în harul lui Dumnezeu. Şi ce să vezi, din nou cădem atât de îngrozitor!

Dar credeţi că învăţăm lecţia după prima cădere?

Nu, n-o învăţăm. Aşa că Dumnezeu trebuie să ne lase să

Pentru a avea o credinţă de neclintit, aceasta trebuie neapărat să fie ancorată pe temelia celor trei realităţi privitoare la Dumnezeu: iubirea Lui desăvârşită,puterea Lui absolută şi înţelepciunea Lui ireproşabilă. Dacă suntem convinşi de iubirea Lui, trebuie să fim neapărat convinşi, în aceeaşi măsură, şi de puterea Lui nelimitată. De aceea ne-a învăţat Isus să începem rugăciunile noastre cu apelarea lui Dumnezeu ca „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri".

„Tatăl nostru" ne aduce aminte de iubirea Lui desăvârşită; iar „Care eşti în Ceruri" ne aduce aminte că El este Dumnezeul Atotputernic, Care domneşte în deplină suveranitatepeste tot ce se întâmplă pe Pământ. Fiind Dumnezeu, El este perfect în înţelepciune, deci rânduieşte fără greşeală împrejurările noastre în concordanţă cu înţelepciunea Lui.

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite [înţelepciunea Lui este desăvârşită] ... şi mă povăţuieşte pe calea cea dreaptă [El rânduieşte perfect circumstanţele mele]" (Psalmi 18:30,32).

Dacă Dumnezeu nu ar fi desăvârşit în iubire, în putere şi în înţelepciune, atunci credinţa noastră nu ar avea temelia puternică de care să se ancoreze, dar, pentru că El este desăvârşit în toate aceste trei atribute ale Lui, credinţa ancorată în El este de neclintit.

Credinţa este sprijinirea personalităţii umane pe Dumnezeu, în condiţiile deplinei încrederi în iubirea Lui desăvârşită, în puterea Lui absolută şi-n înţelepciunea Lui perfectă.

Noi vom mărturisi cu dragă inimă că înţelepciunea lui Dumnezeu este desăvârşită. Căile Lui sunt atât de înalte faţă de ale noastre, precum este de înalt Cerul faţă de Pământ. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." (Isaia 55:8,9). De aceea, de multe ori, noi nu putem înţelege modul în care lucrează Dumnezeu sau modul în care rânduieşte persoanele cu care venim în contact. Dacă un copil nu poate înţelege toate căile tatălui său, atunci nu e un lucru neobişnuit nici faptul că noi nu putem înţelege toate căile lui Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce creştem spiritual şi devenim tot mai mult părtaşi naturii dumnezeieşti, vom începe să înţelegem din ce în ce mai mult căile lui Dumnezeu.

Pentru mulţi credincioşi, tema suveranităţii absolute a lui Dumnezeu peste toţi oamenii şi toate circumstanţele vieţii, rămâne încă o problemă nerezolvată. Poate că ei vorbesc bine despre această suveranitate, însă nu cred că ea „funcţionează" în situaţiile vieţii cotidiene. Totuşi Scripturile sunt pline de exemple care Îl prezintă pe Dumnezeu intervenind în mod suveran în folosul poporului Său - lucrând de multe ori în cele mai neobişnuite moduri.

Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi cu întâmplările biblice, absolut miraculoase, în care Dumnezeu a lucrat pentru poporul Său - cum ar fi eliberarea israeliţilor din Egipt etc. Dar de multe ori pierdem din vedere minunile şi mai mari, prin care Dumnezeu a făcut ca armele folosite de Satan, pentru

atacarea poporul Lui Dumnezeu, să se întoarcă împotriva lui Satan însuşi.

Exemplul lui Iosif este grăitor în acest sens. Dumnezeu avea un plan cu cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacov, şi anume, ca la vârsta de treizeci de ani să-l înalţe la rangul de al doilea cârmuitor al Egiptului.

Iosif era un tânăr cu frică de Dumnezeu şi de aceea era urât de Satan care i-a întărâtat pe fraţii lui mai mari împotriva lui. Dumnezeu a asigurat, însă, viaţa lui Iosif, astfel că ei nu l-au putut ucide. Totuşi, ei au organizat vânzarea lui unor negustori de sclavi ismaeliţi. Însă unde credeţi că l-au dus acei negustori pe Iosif? În Egipt, bineînţeles! Aceasta a fost împlinirea Pasului Întâi în planul lui Dumnezeu!

În Egipt, Iosif a fost cumpărat de Potifar. Acest fapt a fost şi el rânduit de Dumnezeu. Soţia lui Potifar era o femeie rea. Îndrăgostindu-se de Iosif, a încercat să-l ademenească în mod repetat. În cele din urmă, însă, când şi-a dat seama că ispitirile ei au rămas fără succes, a adus acuzaţii mincinoase împotriva lui Iosif şi l-a aruncat în temniţă. Dar cu cine credeţi că s-a întâlnit Iosif în închisoare? Cu paharnicul lui Faraon! Dumnezeu a aranjat şi pentru paharnicul lui Faraon să fie întemniţat în aceeaşi perioadă, astfel încât Iosif să-l poată întâlni. Acesta a fost Pasul Doi în planul lui Dumnezeu.

Pasul al Treilea al lui Dumnezeu a fost să-l lase pe

paharnicul lui Faraon să uite de Iosif timp de doi ani:

„Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. După doi ani, Faraon a visat un vis... Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul, şi a zis lui Faraon..." (Geneza 40:23, 41:1,9) . Acesta a fost momentul, potrivit cu orarul lui Dumnezeu, în care Iosif trebuia să fie eliberat din închisoare.

Scriptura din Psalmi 105:19-20 spune: „Până la vremea

când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat

Cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimes să-i scoată lanţurile, şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit."

Iosif era acum la vârsta de treizeci de ani. Vremea lui Dumnezeu a sosit. Atunci Dumnezeu i-a dat un vis lui Faraon şi, în acelaşi timp, i-a adus aminte paharnicului că Iosif fusese interpretul visului său. Astfel Iosif a fost adus înaintea lui Faraon şi a devenit al doilea cârmuitor al Egiptului. Sincronizarea evenimentelor din viaţa lui Iosif, făcută de Dumnezeu, nu putea fi mai exactă.

Nouă nu ne-ar fi venit niciodată ideea să aranjăm lucrurile în modul în care le-a aranjat Dumnezeu. Dacă am fi avut puterea să plănuim viaţa lui Iosif, i-am fi împiedicat, probabil, pe agresori să-i facă vreun rău. Modul de a lucra al lui Dumnezeu a fost, însă, desăvârşit. Este o minune mult mai mare când răul pe care ni-l fac oamenii este transformat pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pentru noi! Dumnezeu găseşte o mare bucurie să întoarcă în bine planurile urzite de Satan, astfel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele aleşilor Lui.

Haideţi să aplicăm aceste evenimente la circumstanţele vieţii noastre. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de oamenii răi, faţă de fraţii care ne stau împotrivă din invidie, faţă de femeia care ne aduce o acuzaţie falsă, faţă de prietenii care ne promit ajutor şi care apoi ne dau uitării, în timp ce noi stăm la închisoare pe nedrept? Oare credem noi că într-adevăr Dumnezeu este absolut suveran, pentru a-i folosi pe toţi aceşti oameni şi toate faptele lor - fie că ei acţionează deliberat ori accidental - să lucreze împreună pentru împlinirea scopului Său pentru vieţile noastre? Dacă a făcut aceasta pentru Iosif, n-ar putea s-o facă şi pentru noi? Bineînţeles că poate şi că vrea să facă aceasta.

Dar vă voi spune cine ar fi putut strica planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iosif. O singură persoană şi

aceasta era Iosif însuşi. Dacă el ar fi dat curs invitaţiilor ademenitoare ale soţiei lui Potifar, ar fi fost înlăturat în mod sigur de Dumnezeu.

Există numai o singură persoană în Univers care poate strica şi zădărnici planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi acea persoană eşti tu însuţi. Nimeni altcineva nu o poate face. Nici duşmanii tăi şi nici prietenii. Nici îngerii şi nici Satan. Numai tu. Din momentul în care conştientizăm aceasta, vom fi eliberaţi de o mulţime de temeri şi de atitudini greşite faţă de cei care ne fac rău.

Pentru ca minţile noastre să fie strâns ancorate de acest adevăr să ne uităm la încă un exemplu din Vechiul Testament. În cartea Estera citim că Dumnezeu i-a salvat pe evrei de la masacrul pregătit întregii lor etnii. Este însă surprinzător să vezi cum i-a salvat Dumnezeu: printr-un mic incident, şi anume, prin faptul că într-o noapte împăratul nu putea dormi. În noaptea aceea, Haman şi soţia lui îşi făceau planuri cum să obţină acordul împăratului pentru spânzurarea în dimineaţa următoare a lui Mardoheu, ca un preludiu la masacrarea tuturor evreilor. Însă, în timp ce Haman şi soţia lui îşi ţeseau planurile lor rele, şi Dumnezeu era la lucru de partea lui Mardoheu. „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel" (Psalmi 121:4) . În noaptea aceea, împăratul n-a putut dormi din cauza intervenţiei lui Dumnezeu. În pasajul din Estera 6:1 citim: „În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă, şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le- au citit înaintea împăratului". Împăratul a ascultat istoria naţiunii sale timp de câteva ore, până la revărsatul zorilor. Atunci citirea a ajuns la pasajul în care scria că Mardoheu a salvat odată pe împărat dintr-o tentativă de asasinat. Împăratul şi-a întrebat slujitorii ce onoare i s-a acordat lui Mardoheu pentru această faptă bună, iar aceştia i-au răspuns că nu s-a făcut nimic în acest sens.

Sincronizarea evenimentelor de către Dumnezeu era din nou perfectă. Exact în acel moment intra Haman, plănuind să-i ceară împăratului permisiunea de a-l spânzura pe Mardoheu. Înainte ca Haman să-şi poată deschide gura, împăratul l-a întrebat că, ce s-ar cădea, în opinia lui, să fie făcut unui om pe care împăratul doreşte să-l onoreze. Haman, încrezut cum era, s-a gândit că împăratul se referea la persoana lui şi astfel a propus o mare paradă de cinstire pentru un astfel de om. „Du-te îndată şi fă aceasta pentru Mardoheu", a spus împăratul.

Cât de minunat ştie Dumnezeul nostru să întoarcă situaţiile create prin uneltirile lui Satan! În cele din urmă, Haman a fost atârnat de aceeaşi spânzurătoare pe care el o pregătise lui Mardoheu. „Cine sapă groapa altuia cade el în ea, şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte" (Proverbe 26:27) .

În această relatare Haman îl reprezintă pe Satan care tot timpul plănuieşte ceva rău împotriva noastră. Dumnezeu nu-l opreşte, fiindcă El are un plan mult mai bun. El vrea să întoarcă spre binele nostru planurile rele ale lui Satan. Groapa pe care ne-o sapă diavolul va fi cea în care va cădea el însuşi, în final.

Versetul din Ţefania 3:17 (într-una dintre traduceri) spune că „Dumnezeu, în tăcere, face mereu planuri în favoarea noastră, fiind motivat de iubire".

În timp ce în noaptea aceea Mardoheu dormea liniştit, fără să ştie de toate planurile rele pe care Haman şi soţia lui le urzeau împotriva lui, Dumnezeu plănuia să-l protejeze pe Mardoheu. Ar fi putut dormi, Mardoheu, la fel de liniştit şi dacă ar fi ştiut de planurile ticăloase ale lui Haman. De ce nu? Dacă Dumnezeu era de partea lui, cine putea fi împotriva lui?

Petru a putut, şi el, să doarmă liniştit în închisoare, în noaptea dinaintea zilei în care Irod plănuise să-l omoare, ştiind că Dumnezeu, motivat fiind de iubire,

plănuia în tăcere în favoarea lui. La momentul potrivit, îngerul lui Dumnezeu a venit, l-a trezit pe Petru şi l-a eliberat (Faptele Apostolilor capitolul 12).

Şi noi putem dormi liniştiţi în fiecare noapte, indiferent de oamenii sau demonii care ar încerca să ne facă vreun rău, dacă credem în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, peste toate lucrurile şi toate fiinţele.

O dată ce am înţeles suveranitatea lui Dumnezeu, vom înceta să mai dăm vina pe oameni pentru ceea ce ni se întâmplă. Nu ne va mai fi frică de Satan, gândind că ar putea să ne facă vreun rău. Nu ne vom mai teme de boală, de durere sau de orice altceva în lumea aceasta.

Biblia ne spune să mulţumim pentru tot, în toate

situaţiile , şi, de asemenea, pentru toţi oamenii.

„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos." (Efeseni 5:20) . „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi." (1 Tesaloniceni 5:18) . „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii" (1 Timotei 2:1) .

Putem face cu adevărat aceasta numai după ce am înţeles suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.

Dumnezeu Se îngrijeşte de noi aşa cum S-a îngrijit de Isus. Acelaşi har care L-a ajutat pe Isus şi aceeaşi putere a Duhului Sfânt, care L-a făcut în stare să biruiască, sunt disponibile acum şi pentru noi.

Iuda l-a trădat pe Isus, Petru s-a lepădat de El, ucenicii Lui L-au părăsit, mulţimea s-a întors împotriva Lui, a fost judecat pe nedrept, acuzat în mod fals şi a fost dus în afara cetăţii pentru a fi crucificat. Cu toate acestea, în drum spre Calvar, El S-a putut întoarce către mulţime, spunându-le: „nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe

voi înşivă şi pe copiii voştri." (Luca 23:28). Nu a fost nici

o urmă de autocompătimire în El.

El ştia că paharul din care a băut fusese trimis de Tatăl Său. Iuda Iscarioteanul a fost doar mesagerul care i- a adus paharul, deci Isus a putut să Se uite la Iuda cu dragoste şi să-l numească „Prieten". Fără a avea credinţă în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, tu nu vei fi capabil să procedezi aşa.

Isus i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus" (Ioan 19:11) .

Această siguranţă I-a dat putere lui Isus să umble cu demnitate în această lume, ca un împărat. A trăit cu acea demnitate şi a murit cu aceeaşi demnitate duhovnicească.

Acum, suntem chemaţi să „trăim cum a trăit Isus". După cum El „a avut o mărturie bună" înaintea lui Pilat şi noi trebuie să mărturisim înaintea acestei generaţii necredincioase. În pasajul din 1 Timotei 6:13-14 Pavel îi spune lui Timotei: „Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont , să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos".

După cum am văzut, binele final pe care Dumnezeu îl face în viaţa noastră este să ne facă părtaşi naturii Lui, părtaşi sfinţeniei Lui. În uimitoarea Lui suveranitate, Se foloseşte de toţi cei pe care îi întâlnim în viaţă, pentru împlinirea scopului Său. De aceea Îi putem mulţumi pentru TOŢI oamenii.

De ce îl îngăduie Dumnezeu pe acel vecin supărător, pe acea rudenie certăreaţă şi pe acel şef tiranic să te hărţuiască mereu? El ar putea să-i mute cu uşurinţă în alt loc sau chiar să le ia viaţa, făcând astfel viaţa mai

Banii sunt marea putere în această lume. De aceea Isus spune că există numai doi stăpâni care caută devotamentul nostru: Dumnezeu şi Mamona. „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona." (Luca 16:13).

Lumea crede în puterea banilor şi spune: „Banii pot face orice". Noi, în calitate de credincioşi, spunem:

„Dumnezeu poate face orice"; însă, în majoritatea cazurilor, acei necredincioşi au mai multă credinţă în dumnezeul lor (banul) decât avem noi în Dumnezeul cel viu şi adevărat.

Din moment ce zilnic avem de-a face cu banii,

avem nevoie să obţinem biruinţa şi în acest domeniu.

Lumea crede că banii pot face minuni. Dar noi? Nu poate Dumnezeul nostru să facă minuni mai mari decât pot face banii? Dumnezeu, însă, nu va lucra în folosul nostru, dacă nu avem credinţă. Isus a spus că există două persoane în Univers pentru care nimic nu este imposibil. Una dintre persoane este Dumnezeu. Cealaltă este credinciosul, nu numai cu numele, ci care chiar are credinţă. „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu ... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!" (Marcu 10:27; 9:23). Nimic nu este imposibil - pentru

Dumnezeu şi pentru persoana care are o

credinţă autentică.

Aceasta e ceva care ne taie respiraţia, dar aşa este puterea credinţei - ne conectează la atotputernicia lui Dumnezeu. Cu o asemenea credinţă noi trebuie să demonstrăm lumii din jur că Dumnezeul nostru este mai mare decât banii.

Îmi aduc aminte de vremea când a trebuit să obţinem o autorizaţie de la Guvern pentru a cumpăra cimentul necesar construirii bisericii noastre din Bangalore. Am mers la oficiul guvernamental unde funcţionarul, fiind ocupat, mi-a spus să revin săptămâna următoare. Am revenit, aşa cum mi-a spus, dar el mi-a spus iarăşi: să revin mai târziu. Aceasta s-a întâmplat în mod repetat, până când cineva, care era mai informat în ce priveşte modul de lucru al oficiului guvernului, mi-a spus că de fapt funcţionarul îmi cerea, într-un mod indirect, o mită!

Bineînţeles că mituirea funcţionarului nici nu putea intra măcar în discuţie. În schimb, ne-am rugat. Eu am continuat să revin din nou şi din nou la oficiu, şi, prin aceasta, am dobândit multă răbdare! În cele din urmă, după câteva luni, am obţinut autorizaţia. Intenţionasem să rezolv doar problema cimentului, dar mi s-a rezolvat şi problema pe care o aveam în privinţa răbdării! Dumnezeu ne dă întotdeauna mai mult decât ce îi cerem!! Aleluia!!

Cât este de minunat că Dumnezeu a putut folosi un funcţionar corupt, pentru a mă face în stare să devin părtaş naturii dumnezeieşti, dobândind răbdare! Dacă i- aş fi dat mită acelui om, aş fi primit cimentul mai repede, dar n-aş fi obţinut roada răbdării. Aşa este calea lui Dumnezeu. Dacă Îl cinstim, şi El ne va cinsti pe noi.„Căci voi cinsti … pe cine Mă cinsteşte", spune Domnul (1 Samuel 2:30).

Dacă în viaţă nu vom urmări satisfacerea vreunei ambiţii personale, ci vom persevera în împlinirea voii lui Dumnezeu, nu vom avea niciodată vreo problemă.

La acea vreme, când ne ocupam de construirea bisericii din Bangalore, vroiam să avem cimentul numai în condiţiile în care Dumnezeu vroia să-l avem. Nu vroiam o clădire de adunare pe care Dumnezeu nu ar fi vrut s-o avem. Nici nu vroiam să avem clădirea înainte de timpul lui Dumnezeu. Deci, dacă autorizaţia pentru ciment s-ar fi eliberat numai după patru ani, noi eram pregătiţi să aşteptăm. Orarul lui Dumnezeu este întotdeauna perfect. El face totul la timp, niciodată nu întârzie. Data pe care a hotărât-o Dumnezeu, ca noi să primim cimentul, trebuia să fie data la care noi am primit, efectiv, acel ciment. Nicio putere de pe Pământ nu ne-ar fi putut împiedica să-l primim la momentul care era stabilit în orarul lui Dumnezeu. Deci, dacă suntem pregătiţi să aşteptăm timpul lui Dumnezeu, vom constata că El se ocupă, în felul Lui şi la vremea hotărâtă de El, de toţi funcţionarii implicaţi.

Din cauza nerăbdării, Saul a pierdut împărăţia. Citeşte următoarele: „[Saul] a aşteptat şapte zile, după timpul hotărât de Samuel. Dar Samuel nu venea la Ghilgal, şi poporul se împrăştia de lângă Saul. Atunci Saul a zis: <<Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţumire.>> Şi a jertfit arderea de tot. Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine. Samuel a zis: <<Ce-ai făcut?>> Saul a răspuns: <<Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că Filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: Filistenii se vor coborî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului! Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot>>. Samuel a zis lui Saul: <<Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse

Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul>> " . (1 Samuel 13:8-14).

Prin nerăbdare, mulţi au pierdut ceea ce avea mai bun Dumnezeu pentru ei. Nimeni nu poate împiedica planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, dacă iei poziţie în favoarea adevărului şi a neprihănirii şi dacă eşti gata să aştepţi timpul lui Dumnezeu. „Prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele" (Evrei 6:12).

Acelaşi principiu se aplică în problema finanţelor pentru nevoile noastre familiare. Credinţa noastră este în Dumnezeu, nu în bani. Dacă îţi conduci casa după principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, vei avea întotdeauna destui bani pentru nevoile tale. S-ar putea să nu devii niciodată bogat, dar cu siguranţă nu va trebui să cerşeşti. David spune: „Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n- am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea." (Psalmi 37:25) , iar Isus a spus:

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri [materiale] vi se vor da pe deasupra" (Matei 6:33).

Mulţi dintre „lucrătorii creştini cu normă întreagă" care au început în credinţă, au ajuns să fie cerşetori respectabili, fiind nevoiţi să trimită lunar „scrisori de rugăciune" (care în multe cazuri sunt, de fapt, „scrisori cerşetoare") care strecoară cu dibăcie o aluzie la nevoile lor financiare.

De ce trebuie să faci aluzii oamenilor despre nevoile tale, dacă, cu adevărat, ai în Cer un Tată iubitor şi atotputernic? Dacă nu putem depinde de Dumnezeu în privinţa unei nevoi atât de mici, cum ar fi nevoia întreţinerii noastre, atunci putem, la fel de bine, să ne

oprim de tot din slujirea Lui! În astfel de situaţii ne cere loialitatea atât Dumnezeu cât şi Mamona. În care din ei ne vom încrede?

Dacă interesele noastre sunt aceleaşi cu cele ale lui Dumnezeu, nu vom avea deloc probleme. Dacă nu avem nici o dorinţă de a cumpăra sau de a poseda ceva ce nu este voia lui Dumnezeu pentru noi atunci putem sta mereu liniştiţi, pentru că Dumnezeu se va îngriji întotdeauna de nevoile noastre: dacă e nevoie, chiar în mod miraculos. Însă, dacă cedăm dorinţei de a cumpăra multe lucruri nefolositoare, pentru a ne satisface lăcomia de avere, atunci vom da de probleme la fiecare pas.

Acelaşi principiu al credinţei se aplică şi în domeniul găsirii unui partener de viaţă: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul." (Proverbe 19:14) .

Dacă Dumnezeu a plănuit pentru tine o anumită persoană ca partener de viaţă, există oare vreun pericol ca altcineva să se căsătorească cu persoana respectivă? Dacă crezi în suveranitatea lui Dumnezeu, răspunsul este nu. Atunci nu trebuie să fi nerăbdător, şi nu te lupta pentru a cuceri inima cuiva. Dumnezeu poate, are toată puterea să păstreze acea persoană pentru tine. Poţi fi pe deplin liniştit în această privinţă.

Adam nu a trebuit să alerge frenetic prin toată grădina Edenului în căutarea unei partenere de căsătorie! Chiar dacă ar fi căutat, n-ar fi găsit pe nimeni! Ce a făcut Dumnezeu? L-a adormit pe Adam şi pe când se odihnea el, Dumnezeu i-a pregătit o soţie. Apoi Dumnezeu l-a trezit şi i-a dat-o pe Eva.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult cum l-a iubit pe Adam şi cu siguranţă te va conduce şi pe tine la persoana potrivită, dacă a plănuit căsătorie pentru tine. Însă tu trebuie neapărat să te încrezi în El! Aşteptarea fără credinţă va conduce numai la dezamăgire.

Dacă nu ai nicio ambiţie în afara voii lui Dumnezeu şi dacă eşti gata chiar să rămâi necăsătorit, în cazul în care aceasta ar fi voia lui Dumnezeu, atunci nu ai nici un motiv să îţi faci griji. „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui." (2 Cronici 16:9). Ce Dumnezeu minunat avem!

„Ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră." (1 Ioan 5:4). Dacă crezi: că înţelepciunea, iubirea şi puterea lui Dumnezeu sunt desăvârşite pentru viaţa ta, vei birui întotdeauna lumea - împreună cu prinţul ei (Satan) şi împreună cu puterile ei (Mamona, plăcere, onoare etc.). Dacă, însă, refuzi să crezi în suveranitatea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui, vei constata că eşti târât, împreună cu ceilalţi copii ai lui Adam, într-o viaţă de mizerie - trăită fără evlavie, în compromisuri şi în frustrări.

Lumea spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înşişi. Biblia spune, însă, că Dumnezeu îi ajută pe cei care nu sunt în stare să se ajute pe ei înşişi. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi. El spune că este Dumnezeul văduvelor, al orfanilor şi al străinilor. În Deuteronom 10:17,18 se spune: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte." El nu Se autointitulează „Dumnezeul celor bogaţi şi puternici, fiindcă aceştia au acces la ajutor omenesc şi financiar. El este Dumnezeul celor slabi şi neajutoraţi care nu au acces la nici un fel de ajutor din partea oamenilor. Dumnezeu este de partea celor slabi. De aceea, înainte de a ne putea ajuta, El trebuie să ne facă slabi.

Dumnezeu a pus în trupul lui Pavel un ţepuş ca să- l facă slab, astfel încât Pavel să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care era tot timpul peste viaţa lui. În 2 Corinteni 7-10, Pavel spune: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedece să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este

făcută desăvârşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare".

Atâta timp cât eşti dependent de bunăstarea ta materială şi de prietenii tăi influenţi, căutând să-ţi petreci viaţa într-un mod confortabil, Dumnezeu te va lăsa să te descurci singur. Nici măcar nu-ţi va răspunde la rugăciunile prin care Îi ceri ajutorul, deoarece vede că încrederea ta este în braţele omeneşti, adică în contul tău bancar şi-n oamenii influenţi pe care îi cunoşti.

Dacă, însă, ai putea să ajungi, cumva, în starea de slăbiciune - în care nu mai depinzi de oameni sau de resurse omeneşti - ai fi cea mai binecuvântată persoană de pe faţa Pământului! Fiindcă atunci Dumnezeu Însuşi va fi Susţinătorul tău. Este o binecuvântare să fim slabi şi neajutoraţi, pentru că atunci ne putem încrede în Dumnezeu, pentru toate nevoile noastre.

Împăratul lui Iuda, pe nume Asa, a fost un om pe care Dumnezeu îl ajutase de multe ori, dar atunci când s- a îmbolnăvit grav de picioare s-a încrezut, în privinţa vindecării, în doctorii lui şi nu în Dumnezeu. Citim despre el următoarele cuvinte care ne întristează: „În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori. Asa a adormit cu părinţii săi, şi a murit…" (2 Cronici 16:12-13).

Fiind împărat, Asa avea destui bani să-i plătească pe cei mai buni doctori din vremea lui, dar influenţa şi bogăţia lui nu i-au putut vindeca boala. Cu cât mai bine ar fi fost dacă s-ar fi încrezut în Domnul! Nu a fost nimic greşit în faptul că a fost tratat de doctori. A fost total

greşit că a fost dependent de ei şi că „n-a căutat pe

Domnul".

Cea mai fericită situaţie este aceea în care Domnul este singurul tău Ajutor. Dacă eşti unul dintre aceia care doresc cele mai bune daruri ale lui Dumnezeu pentru viaţa lor, vei remarca faptul că Dumnezeu, prin lecţii repetate, te va dezvăţa de obiceiul de a te sprijini pe braţe omeneşti. El te va face slab, ca să te poţi sprijini numai pe El.

Gândiţi-vă cum a tratat Dumnezeu cu Ilie. Când a fost o foamete în Israel, Dumnezeu l-a hrănit pe Ilie prin corbi şi i-a dat să bea dintr-un pârâu. „Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe: <<Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo>>. El a plecat şi a făcut după cuvântul Domnului. S-a dus şi s-a aşezat lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, şi pâine şi carne seara, şi bea apă din pârâu" (1 Împăraţi 17:2-6).

Aşadar, de două ori pe zi corbii îi aduceau pâine şi carne, şi era tot timpul destulă apă în pârâu. Aceasta se întâmpla cu aşa regularitate, încât Ilie era în pericolul de a deveni dependent mai degrabă de pârâu şi de corbi, decât de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a hotărât să schimbe metoda de aprovizionare. „Dar după o vreme pârâul a secat, căci nu căzuse ploaie în ţară." (1 Împăraţi 17:7).

Într-o dimineaţă, Ilie a coborât la pârâu şi l-a găsit secat. Dumnezeu Şi-a învăţat slujitorul să înceteze să mai fie dependent de corbi şi de pâraie. El, Cel care a făcut ca un corb să se comporte contrar naturii lui carnivore pentru a-i duce carne slujitorului Său, putea fi, acum, considerat demn de toată încrederea că se va îngriji de o

altă resursă, pentru a continua aprovizionarea slujitorului Său.

Deci Dumnezeu îi spune lui Ilie să se ducă la Sarepta, şi acolo El se va îngriji de slujitorul Său: nu printr-un om de afaceri bogat, ci printr-o văduvă ne- evreică, bătrână şi neajutorată, care se afla într-o sărăcie lucie. Ea era ultima persoană din Sarepta pe care am fi ales-o noi pentru o astfel de misiune.

Căile lui Dumnezeu sunt, însă, diferite de ale noastre. El îşi găseşte plăcerea în folosirea celor mai puţin probabile căi de ajutor, pentru ca credinţa noastră să fie întemeiată nu pe calea de ajutor, ci pe Dumnezeu.

„Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 1:27-29).

Va fi o zi minunată în viaţa noastră când corbii, care ne-au hrănit atâta timp, vor înceta să mai vină. Atunci, noi vom putea începe să ne încredem numai în Dumnezeu.

Când persoana care ţi-a promis ajutorul te dezamăgeşte, nu te plânge împotriva ei. Dumnezeu a trebuit neapărat să-l oprească din a te mai ajuta, pentru ca tu să poţi învăţa să te sprijini doar pe Dumnezeul cel viu.

El este un Dumnezeu gelos şi nu Îşi va împărţi slava cu nimeni. „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia." (Isaia 42:8) . Mesajul „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine" este unul pe care avem nevoie să-l auzim din nou şi din nou, pentru că firea noastră pământească are o înclinaţie puternică înspre idolatrie, adică, să se sprijine pe ajutorul

Esenţialul a tot ce am spus până acum este că mântuirea noastră esteprin har şi prin credinţă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." (Efeseni 2:8) .

Am început viaţa creştină - primind iertarea păcatelor şi botezul în Duhul Sfânt - prin har, prin credinţă. Într-o zi, când Isus Hristos, Domnul nostru, se va întoarce în slavă, vom fi ridicaţi „în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh". Şi acest lucru va fi tot prin har şi prin credinţă.

Deci, atât începutul cât şi finalul vieţii noastre creştine pe Pământ, sunt prin har şi prin credinţă. Ceea ce avem de învăţat este că orice primim în perioada dintre început şi final, primim pe baza aceluiaşi principiu duhovnicesc. Prin har şi prin credinţă putem învinge tot ceea ce este rău şi putem împlini sarcina care ne este dată de Dumnezeu şi care trebuie împlinită pe Pământ.

Dumnezeu cunoaşte tot viitorul. Nu ni se poate întâmpla ceva (mâine, săptămâna următoare sau anul viitor) care ar putea să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El cunoaşte sfârşitul încă de la început. Aceasta trebuie să ne dea o mare mângâiere, deoarece din moment ce Dumnezeu ştie că mâine sau săptămâna viitoare te vei confrunta cu o mare încercare sau ispită, în mod sigur El îţi va da har pentru a face faţă acestei situaţii.

Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită" (2 Corinteni 12:9) . Harul Său ESTE de ajuns pentru orice nevoie. „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună" (2 Corinteni 9:8) .

Harul este disponibil din abundenţă pentru a ne

ajuta la vreme de nevoie.

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie." (Evrei 4:16) .

Oricare ar fi nevoia ta, harul lui Dumnezeu este disponibil să te ajute. De aceea, pentru a primi acest har, suntem chemaţi să venim cu îndrăzneală la Tronul de Har. În trecut, am fost învinşi pentru că nu am primit acest har. În viitor, situaţia se poate schimba. Dacă ne smerim propriile fiinţe şi ne ridicăm glasul în rugăciune, cerând har la vreme de nevoie, Dumnezeu nu ne va dezamăgi.

Biblia spune că cei ce primesc plinătate de har vor domni în viaţă prin Isus Hristos. „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!" (Romani 5:17) .

Aceasta era voia lui Dumnezeu pentru Adam, ca el să aibă putere şi autoritate pentru a stăpâni peste toate lucrurile. În Geneza 1:26 se spune: „Dumnezeu a zis:

<<Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ>>".

1. Dumnezeu vrea să te ajute să trăieşti tot timpul o viaţă de biruinţă. Crede aceasta din toata inima ta.

2. Dumnezeu îţi dă porunci pentru că te iubeşte; de aceea: pe fiecare dintre poruncile Sale să le iei în serios.

3. Dumnezeu îi iubeşte pe ucenicii lui Isus la fel de mult cât Îl iubeşte pe Isus. Găseşte-ţi siguranţa în această iubire.

4. Fiecare încercare are un scop dumnezeiesc. Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fii ispitit sau încercat peste puterile tale. Crede aceasta din toată inima ta.

5. Isus a fost ispitit în toate privinţele, exact aşa cum suntem şi noi. Totuşi, El nu a păcătuit niciodată. Când eşti ispitit, uită-te la El ca la Exemplul tău.

6. Dumnezeu dă har numai celor smeriţi. Deci ia crucea şi smereşte-ţi propria fiinţă tot timpul.

7. Dumnezeu va controla toate circumstanţele din viaţa ta, astfel încât ele vor lucra împreună spre binele tău, în sensul cel mai înalt al cuvântului. Crede aceasta din toată inima ta.

8. Să fii dependent numai de Dumnezeu, onorându-L ca Ajutor al tău de nădejde, în orice situaţie. Cere-i să te dezveţe de obiceiul de a fi dependent de orice altceva sau de oricine altcineva, în afară de El.

9. Dumnezeu poate da puterea Lui numai celor

slabi. Deci lasă-L să te zdrobească şi să te reducă la un

„punct zero".

Când îndoit sub poveri şi griji, Sufletul ţi-e deznădăjduit;

Nu trebuie să te temi,

Dumnezeu e foarte aproape.

El te iubeşte cum L-a iubit pe Fiul Său Şi te va ajuta şi pe tine;

Doar încrede-te în Cuvântul promisiunii Lui

Şi El deja te vede, trecut biruitor.

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu Ceea ce a făcut pentru Isus va face şi pentru tine Cu măreaţă putere El te va întări;

Nu este un secret ceea ce poate face Dumnezeu.

Deşi păcatul şi răutatea umplu această lume

Şi tu eşti copleşit;

Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat -

„Păcatul nu poate stăpâni peste tine." Şi când curentul ispitei trage cu putere,

Harul lui Dumnezeu va fi punctul tău de sprijin; Astfel că poţi trăi cum a trăit Isus,

În biruinţă zi de zi.

Când durerea şi boala vin la tine Şi îi atinge şi pe cei dragi ai tăi, Dumnezeu ştie ceea ce simţi -

El are putere pentru a vindeca.

Tatăl tău se va îngriji de nevoile tale - El este credincios şi El este adevărat; Şi aşa cum S-a îngrijit de Isus

Se va îngriji şi de tine.

O, ce glorioasă mângâiere vei avea -

Dacă vei veni să-L cunoşti Pe Isus ca Domn al tău

Şi, de asemenea, ca Frate al tău mai Mare. Căci tot ce are Dumnezeu este acum al tău Şi El nu te va lăsa să pleci;

Şi acum că, Dumnezeu e binefăcătorul tău, Cine mai poate fi răufăcătorul tău?

Zac Poonen

1. Dacă ţinem litera legii dar respingem duhul ei,

avem o formă de evlavie fără puterea ei.

2. O persoană smerită este mulţumitoare lui Dumnezeu şi oamenilor chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucruri.

3. Dacă suntem biruiţi de vreun păcat, cauza de bază este mândria care se află ascunsă undeva în noi.

4. Dacă suntem cu adevărat smeriţi, este imposibil

să nu primim har de la Dumnezeu.

5. O persoană smerită nu poate fi niciodată

învinsă de oameni, de Satan sau de poftele trupeşti.

6. Dacă ne smerim propriile fiinţe, vom fi protejaţi de mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

7. Este imposibil ca două persoane să devină una, în afară de cazul în care amândouă sunt sărace în duh.

8. Cei săraci în duh sunt aceia care sunt conştienţi de propriile lor slăbiciuni şi neputinţe şi care, din această cauză, se judecă încontinuu pe ei înşişi.

9. A avea descoperire înseamnă a vedea lucruri, oameni, circumstanţe, etc., din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

10. Bârna din ochiul nostru e o atitudine lipsită de dragoste şi plină de judecată faţă de fratele în ochiul căruia este doar un fir de praf.

11. Legea ne dă porunci, dar nu ne face apţi pentru a le împlini. Harul ne cheamă la un nivel mai înalt, dar ne dă puterea să atingem acel nivel.

12. În fiecare zi avem ocazia să facem voia lui

Dumnezeu, sau să irosim ziua.

13. Obstacolele din calea noastră nu trebuie să le interpretăm imediat ca fiind semnale pentru retragere, ci trebuie să vedem în ele provocări pentru întărirea credinţei noastre.

14. Cel care umblă după poftele trupeşti va avea aşteptări de la ceilalţi, dar cel care umblă după îndemnurile Duhului va purta poverile altora şi îi va sluji pe alţii.

15. Cel care este sigur de iubirea lui Dumnezeu nu- i va judeca pe alţii, nu-i va invidia şi nici nu va concura cu alţii.

16. Toată slava care nu este acordată lui Dumnezeu este slavă deşartă.

17. Daca trăim în mod egoist, amintirea acestei vieţi ne va aduce regrete în veci de veci.

18. Dumnezeu permite nevoi în viaţa noastră şi permite să primim ajutor de la alţii pentru a ne învăţa dependenţa reciprocă în Trupul lui Hristos.

19. Când dăruim cuiva un cadou trebuie s-o facem neapărat în aşa fel, încât să nu călcăm în picioare demnitatea acelei persoane, ca fiinţă omenească.

20. Valoarea reală a vieţii noastre stă în ceea ce am

dăruit , nu în ceea ce am primit.

21. Ceea ce primim prin descoperire dumnezeiască este adevărata noastră avere. Restul nu e nimic altceva decât cunoştinţă şi este la fel de nevaloroasă ca o bancnotă falsă.

22. Credinţa poate fi bazată numai pe cuvântul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. De aceea omul trebuie să trăiască prin fiecare cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu.

23. Dumnezeu poate să ne ridice şi să-Şi împlinească scopul prin noi, dar trebuie ca mai întâi să ne aducă la un punct zero.

24. Suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos. Nu suntem chemaţi să-L imităm, ci să fim părtaşi naturii Lui.

25. A ne teme de Dumnezeu înseamnă să fim credincioşi în taina vieţii noastre particulare.

26. Nimeni altcineva în afară de noi înşine nu poate strica planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

27. A fi credincios în folosirea banilor este o virtute mult mai înaltă decât a fi doar corect în domeniul financiar.

28. Spiritualitatea adevărată constă în răstignirea voinţei proprii şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

29. A zidi pe nisip înseamnă a înţelege doctrina şi a fi emoţionat de ea. A zidi pe stâncă înseamnă a împlini Cuvântul lui Dumnezeu.

30. Pentru a fi duhovnicesc, omul trebuie să renunţe nu numai la ceea ce este rău, dar şi la ceea ce este neroditor.

31. A avea daruri duhovniceşti fără iubire dumnezeiască este asemenea unui conductor electric neizolat care în loc să aducă lumină aduce moarte.

32. Isus a fost crucificat: nu pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că a demascat curvia religioasă. Să urmăm exemplul Lui.

33. Niciun prooroc adevărat din Biblie nu a fost vreodată produsul vreunei şcoli biblice; numai proorocii falşi.

34. Toate abilităţile omeneşti şi calificările noastre pământeşti sunt complet fără valoare privind calificarea în ochii lui Dumnezeu.

35. Cel mai mare arhanghel a devenit Diavolul prin mândria frumuseţii, înţelepciunii şi poziţiei lui. Trebuie să ne ferim de o asemenea mândrie cu orice preţ şi întotdeauna.

36. Legea este asemenea unei alifii care ţine sub control infecţia. Harul este asemenea unui antibiotic care omoară microbii cauzatori de infecţie.

37. Semnul inconfundabil al credinţei este lauda şi mulţumirea, aduse lui Dumnezeu.

38. Dumnezeu ne dă lucruri materiale ca să le

folosim, nu ca să le iubim sau să le posedăm.

39. Creştinismul adevărat este calea de mijloc între

ascetism şi materialism.

40. Putem fi ca Isus numai când va reveni El în

slavă, dar putem trăi cum a trăit Isus, chiar acum.

41. Isus a crescut în înţelepciune în propria Lui casă şi la propriul Lui loc de muncă (la atelierul de dulgherie). Şi noi putem creşte în înţelepciune în aceste două locuri.

42. Când îi acuzăm pe fraţi, devenim colaboratorii lui Satan; când mijlocim pentru ei devenim colaboratorii lui Isus.

43. Dacă facem ca persoana noastră să fie o necesitate pentru alţii, împiedicăm umblarea lor cu Dumnezeu.

44. Tot ce nu îşi are originea în iubire va pieri într-

o zi.

45. Maturitatea noastră spirituală este testată prin

atitudinea pe care o avem faţă de aceia care nu

împărtăşesc modul nostru de a vedea lucrurile.

46. A avea o inimă curată înseamnă a nu dori nimic şi a nu dori pe nimeni, în afară de Dumnezeu.

47. Dacă Isus nu L-a putut sluji pe Tatăl Său fără

ungerea Duhului Sfânt, nici noi nu o vom putea face.