Pavel a stat în Efes timp de trei ani, predicând zi și noapte (Fapte 20:31). Asta înseamnă că creștinii efeseni au ascultat multe sute de predici de pe buzele lui Pavel. Ei văzuseră minuni extraordinare săvârșite de Domnul în mijlocul lor (Fapte 19:11). Din mijlocul lor, Cuvântul lui Dumnezeu se răspândise în toate părțile înconjurătoare ale Asiei Mici pe parcursul unei perioade scurte de doi ani. Ei experimentaseră trezire (Fapte 19:10,19). Au fost cei mai privilegiați dintre toate bisericile din timpurile apostolice. Au fost, de asemenea, fără îndoială, cea mai spirituală biserică din Asia Mică în acea vreme. (Putem vedea asta din scrisoarea lui Pavel către Efeseni, unde n-a trebuit să corecteze nicio eroare în mijlocul lor, spre deosebire de cum a trebuit să facă în celelalte biserici cărora le-a scris.) Dar, când Pavel părăsea Efesul, i-a avertizat pe prezbiterii de acolo că lucrurile aveau să ia o întorsătură în rău în generația următoare, sub noua conducere a bisericii. Le-a spus că aveau să vină lupi răpitori în mijlocul lor și că din mijlocul lor aveau să se ridice oameni care vorbesc lucruri stricăcioase, atrăgând pe oameni după ei înșiși, în loc să-i atragă la Domnul (Fapte 20:29,30).

Atât timp cât a fost Pavel acolo, niciun lup n-a îndrăznit să intre în turma de la Efes. Pavel a fost un portar credincios (Vezi Marcu 13:34), care avea autoritate spirituală de la Domnul, fiindcă era uns, fiindcă se temea de Dumnezeu și căuta interesele Domnului și nu ale sale. Dar a avut, de asemenea, suficient discernământ spiritual încât să știe că condiția spirituală a prezbiterilor din Efes era rea - și astfel, știa că lucrurile aveau să se deterioreze de îndată ce aceștia preluau conducerea bisericii. Pavel n-a dat prezbiterilor o prorocie a ceea ce avea să se întâmple cu siguranță la Efes. Nu. A fost doar un avertisment. Nu trebuia să se întâmple așa cum prezicea el - dacă prezbiterii doar s-ar fi judecat pe sine înșiși și s-ar fi pocăit.

Iona a prorocit odată nimicire asupra cetății Ninive. Dar nu s-a întâmplat așa cum a prezis el, fiindcă oamenii din Ninive s-au pocăit. Biserica din Efes de asemenea ar fi putut scăpa de soarta pe care Pavel a prezis-o. Dar vai, noua generație de lideri din Efes n-au luat în serios avertismentul lui Pavel și s-au îndepărtat de Domnul. La sfârșitul secolului întâi, a treia generație venise la putere. Iar apoi lucrurile au ajuns foarte rău. Doctrinele lor erau încă corecte și erau zeloși în activitatea creștină. Probabil că încă mai aveau întâlniri de rugăciune ce țineau toată noaptea și alte întâlniri speciale ale lor. Dar, condiția lor spirituală era atât de rea încât Domnul era pe cale să-Și înlăture recunoașterea Lui față de ei ca biserică. Care a fost crima lor? Își pierduseră devotamentul față de Domnul (Apocalipsa 2:4,5).

Ce ne învață istoria bisericii din Efes? Aceasta - că nicio doctrină nu e la fel de importantă ca devotamentul fierbinte față de Domnul. Există doar o caracteristică, și doar una, a adevăratei spiritualități - faptul că viața lui Isus se manifestă tot mai mult în comportamentul nostru și acest lucru, la rândul său, poate veni doar printr-un devotament personal crescând față de Domnul.

Pavel a fost un om evlavios - un apostol înflăcărat și credincios, care a fost devotat Domnului Isus până la sfârșitul vieții sale. Și el a avertizat credincioșii de pretutindeni că Satan va încerca toate mijloacele posibile pentru a-i îndepărta de la "credincioșia față de Hristos" (2 Corinteni 11:3). Erori în chestiuni doctrinare, cum ar fi "botezul în apă" și "botezul cu Duhul Sfânt", nu sunt deloc la fel de periculoase ca pierderea devotamentului personal față de Hristos. Cu toate acestea, mulți credincioși nu par să realizeze niciodată acest lucru. Vedem că, chiar și Pavel a putut sluji scopului lui Dumnezeu decât în generația sa. Cei care au trăit alături de el, ca Timotei, și-au însușit duhul lui și au trăit în devotament total față de Hristos (Filipeni 2:19-21). Dar în alte privințe, Pavel n-a putut să-și transmită spiritualitatea nici măcar la cea de-a doua generație de credincioși din bisericile pe care le înființase.