Într-o referire profetică la Domnul Isus din Isaia 50:4, citim: „Dimineaţă de dimineaţă El (Tatăl) Mă trezeşte și Îmi deschide înțelegerea ca să cunosc voia Sa”. Acesta era obiceiul lui Isus. El asculta vocea Tatălui Său de dimineața devreme și pe tot parcursul zilei, și făcea exact ceea ce Îi spunea Tatăl Său să facă. El nu avea discuții cu oamenii pentru a decide ce să facă, ci avea întâlniri de rugăciune cu Tatăl Său. Creștinii sufletești fac planuri discutând cu oamenii. Creștinii spirituali așteaptă să audă de la Dumnezeu.

Isus a dat o mare prioritate rugăciunii în viața Sa. El pleca adesea pe furiș în pustie și Se ruga (Luca 5:16). Odată a petrecut o noapte întreagă în rugăciune pentru a cunoaște voia Tatălui cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici (Luca 6:12, 13). Creștinul sufletesc consideră timpul petrecut în așteptarea lui Dumnezeu ca timp pierdut, și se roagă doar pentru a-și liniști conștiința. Rugăciunea nu este o necesitate disperată în viața lui, pentru că el este încrezător în sine. Omul duhovnicesc, însă, este dependent de Dumnezeu în permanență pentru toate lucrurile, și este astfel condus, din pură necesitate, la rugăciune.

Isus a trăit prin Tatăl Său (Ioan 6:57). Pentru Isus, Cuvântul lui Dumnezeu era mai important decât mâncarea (Matei 4:4). Trebuia să-l primească de multe ori pe zi, direct de la Tatăl. După ce primea Cuvântul, El îl împlinea. Ascultarea era, de asemenea, mai importantă decât mâncarea Lui zilnică (Ioan 4:34). Isus a trăit în dependență de Tatăl. Atitudinea Lui de-a lungul zilei era: „Vorbește, Tată, căci Eu ascult”.

Gândiți-vă la alungarea schimbătorilor de bani din Templu. Trebuie să fi fost multe ocazii când Isus a fost în Templu cu schimbătorii de bani de acolo, și nu i-a alungat afară. A făcut acest lucru numai când a fost călăuzit de Tatăl Său. Creștinul sufletesc ar alunga mai degrabă pe schimbătorii de bani în mod perpetuu sau niciodată. Cel care este călăuzit de Dumnezeu însă știe când, unde și cum să acționeze.

Au fost multe lucruri bune pe care Isus le-ar fi putut face, dar pe care nu le-a făcut niciodată pentru că erau în afara domeniului voii Tatălui Său pentru El. El era mereu ocupat să facă cele mai bune lucruri. Iar acestea au fost îndeajuns. El nu venise pe pământ să facă lucruri bune, ci să facă voia Tatălui Său.

„Nu știați că trebuie să fiu în lucrurile Tatălui Meu?”, i-a întrebat El pe Iosif și pe Maria, la vârsta de doisprezece ani (Luca 2:49 - versiunea YLT). Acestea erau singurele lucruri pe care era interesat să le realizeze. Când a ajuns la sfârșitul a 33 de ani și jumătate pe pământ, El a putut spune cu adevărată satisfacție: „Tată, am făcut tot ce Mi-ai spus TU să fac” (Ioan 17:4).

El nu călătorise prin lume, nu scrisese nicio carte, urmașii Săi erau puțini, mai erau încă multe nevoi nesatisfăcute în multe părți ale lumii etc. Dar El sfârșise lucrarea pe care Tatăl o rânduise pentru El. Asta, și numai asta, contează în cele din urmă.

Isus a fost un slujitor al Domnului Iehova. Și „cel mai important lucru cu privire la un slujitor este că face exact ceea ce îi spune stăpânul său să facă” (1 Corinteni 4:2 - versiunea TLB). El Și-a petrecut viața ascultând de Tatăl Său și astfel a împlinit toată voia Tatălui Său, fără epuizare sau „preocupări” frustrate. El Și-a dat la moarte propriile Sale interese umane. El nu era sufletesc. El era spiritual.