1. Frica de Dumnezeu: Frica de Dumnezeu este începutul (alfabetul) înţelepciunii (Proverbe 9:10). Aceasta e prima lecţie din şcoala înţelepciunii. Dacă nu învăţăm alfabetul, nu putem merge mai departe. "Frica de Domnul este urârea răului", pentru că Dumnezeu Însuşi urăşte răul (Proverbe 8:13). Când luăm aminte la chemarea lui Dumnezeu de "a fi sfinţi căci El este sfânt" şi suntem pătrunşi de această chemare, atunci vom urî păcatul. Multor credincioşi le vine foarte uşor să biruiască unele păcate (mânia, păcate sexuale, etc.) când sunt în prezenta altor credincioşi, deoarece le este frică de faptul că îşi vor pierde reputaţia. Însă, atunci când sunt singuri, ei cad foarte uşor în asemenea păcate. Ei cad, prin urmare, nu datorită incapacităţii lor de a birui aceste păcate, ci pentru că iubirea propriei lor reputaţii este mai mare decât frica lor de Dumnezeu. Ei pun un preţ mai mare pe aprecierea oamenilor decât pe cea a lui Dumnezeu. Astfel de creştini au nevoie să-şi simtă ticăloşia, să plângă şi să se pocăiască de faptul că "s-au închinat făpturii (omului) în locul Făcătorului" (Romani 1:25) şi au nevoie să-şi înalţe glasul înspre Dumnezeu, din toată inima lor, ca Dumnezeu să îi înveţe frica Lui. Promisiunea biblică este că dacă strigi din inimă către Domnul, dacă ceri și cauți frica de Domnul așa cum ai umbla după o comoară ascunsă, atunci Dumnezeu te va învăţa frica Lui (Proverbe 2:3-5; Matei 5:6). El va fi găsit doar de cei care Îl caută din toată inima (Ieremia 29:13). Numai aceia care plâng din pricina eșecurilor lor vor fi mângâiaţi (întăriţi şi ajutaţi - Matei 5:4) de Mângâietor. Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul de a trăi doar în prezenţa lui Dumnezeu. Motivul pentru care Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o zonă privată - cea a gândurilor - este ca să ne încerce să vadă dacă avem sau nu frica Lui. Dacă ne pasă doar de reputaţia externă înaintea oamenilor, vom fi nepăsători cu privire la gândirea noastră. Prin acest lucru Dumnezeu face diferenţa între cei care doresc biruinţa totală şi cei care doresc doar o biruinţă exterioară asupra păcatului. Dacă vărsăm lacrimi pentru păcatele din gândire aşa cum facem pentru păcatele externe, vom avea biruinţă foarte curând.

2. A avea mintea setată spre a suferi: În păcat, există o anumită plăcere - dar ea este înşelătoare şi de scurtă durată (Evrei 3:13; 11:25). Opusul plăcerii este suferința. A suferi înseamnă a ne priva propria fire pământească de plăcerea păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că dacă ne înarmăm cu această atitudine putem s-o sfârşim cu păcatul şi să facem voia lui Dumnezeu în toată viaţa noastră (1 Petru 4:1, 2). "Pătimirea în trup" despre care se vorbeşte în versetul 1 nu trebuie redusă doar la simpla suferinţă fizică, trupească, căci nimeni nu s-a oprit vreodată din practicarea păcatului doar prin acest fel de suferinţă. Aici este vorba de durerea lăuntrică cauzată firii pământeşti prin refuzarea satisfacerii dorinţelor ei. Refuzăm să ne facem pe plac nouă înşine, după cum nici Isus nu Şi-a făcut niciodată pe plac Lui Însuşi (Romani 15:3). În acest fel suntem părtași suferinţelor Lui. O atitudine hotărâtă de a "pătimi în trup", spune Petru, este armura noastră în momentele decisive ale luptei. Însă noi trebuie să avem armura înainte de începerea luptei. Căutarea armurii abia după începerea atacului violent al ispitei nu va fi de nici un folos, fiindcă de obicei în acele momente critice armura nu poate fi găsită. Nu. Trebuie să fii înarmat înainte de începerea conflictului. Când nu avem această armură (atitudinea hotărâtă ca mai degrabă să suferim în lepădarea de sine decât să avem chiar şi cea mai mică plăcere a vreunui gând păcătos) atunci în momentele de ispită dăm înapoi şi cedăm în faţa acesteia (Evrei 10:38). Dar dacă suntem hotărâţi ca mai degrabă să murim decât să păcătuim - adică să fim "ascultători până la moarte" aşa cum a fost Isus (Filipeni 2:8), atunci această armură va fi tăria şi protecţia noastră în ziua luptei. Dacă, de exemplu, iubim lucrurile materiale ne vom pierde foarte uşor pacea şi vom cădea în păcat atunci când ne vom confrunta cu pierderi materiale sau când cineva ne va distruge sau va pierde vreunul dintre bunurile noastre valoroase. Dar dacă am ales calea "pătimirii în trup", încrezându-ne în faptul că Dumnezeu rânduieşte toate lucrurile spre binele nostru (Romani 8:28), atunci vom putea primi cu bucurie chiar și pierderea materială (Evrei 10:34).

3. Prețuirea părtășiei: În Noul Testament nu există creştinism individualist. Proorocii din Vechiul Testament (ca Ilie şi Ioan Botezătorul) au trăit în singurătate, dar aceasta se întâmpla pe vremea când exista doar o "umbră" şi nu exista un "Trup" (Coloseni 2:17). Însă acum, noi avem Trupul lui Hristos, şi pe măsură ce ne găsim locul în acest Trup, Capul (Hristos) ne ajută să nu cădem. Pavel spune clar că protecţia împotriva greşelilor şi creşterea creştină ne sunt date numai atunci când suntem puternic ataşaţi de Cap şi când ţinem degajate liniile de alimentare înspre celelalte membre ale Trupului (Coloseni 2:19). Isus a spus că Biserica nu va fi biruită de Porţile Iadului (Matei 16:18). Satan va ieşi biruitor negreşit împotriva unui creştin singuratic, care încearcă să trăiască de capul lui, izolat de alţi creştini. Nu este de ajuns să mergem la adunare de două ori pe săptămână. Trebuie să preţuim părtăşia cu ceilalţi membrii ai Trupului lui Hristos ca să putem fi integraţi în Trup. Numai atunci când ne găsim locul ca membre complet funcţionale în Trupul lui Hristos vom putea să ne bucurăm de biruinţa Capului. Atunci, în vremurile în care ispitele sunt prea mari ca să le facem faţă pe cont propriu, ceilalţi membri ai Trupului devin puterea noastră (Eclesiastul 4:9-12). Încurajarea reciprocă în Trup este modalitatea lui Dumnezeu de a ne ajuta să nu fim înșelați și să nu cădem în păcat (Evrei 3:13). Preţuieşte o astfel de părtăşie, şi vei fi scutit de multe dureri și eșecuri.