Adevărata părtăşie creştină trebuie fundamentată pe lumină. Putem umbla în părtăşie adevărată şi profundă unul cu altul numai dacă suntem dispuşi să umblăm în lumină. Aceasta implică consimţirea de a fi noi înşine cu fiecare persoană - evitând orice prefăcătorie şi ipocrizie. Aşa intenţionează Dumnezeu să se poarte creştinii unii cu alții. Amintiţi-vă că, primul păcat judecat în mod public de Dumnezeu în biserica primară a fost ipocrizia (vezi întâmplarea cu Anania şi Safira consemnată în Fapte 5:1-14).

Păcatul ne-a făcut pe toţi să purtăm măşti în relaţiile noastre unii cu alţii. Ne temem şi ne este ruşine să fim cunoscuţi aşa cum suntem în realitate. Trăim într-o lume plină de oameni care poartă măşti; iar când oamenii se întorc la Dumnezeu, ei nu-şi dau jos măştile. Ei îşi poartă măştile şi merg la adunare, se întâlnesc cu alţi oameni - şi numesc aceasta părtăşie. Dar această părtăşie este o farsă. Cu toate acestea, Diavolul i-a făcut pe cei mai mulţi creştini să se mulţumească doar cu atât.

Este adevărat că este imposibil ca noi să renunţăm complet la măştile noastre. Trăind într-o lume păcătoasă şi având părtăşie cu alții într-o biserică imperfectă, limitaţi de propria fire, nu este nici posibil nici de dorit să fim complet sinceri cu ceilalţi. Sinceritatea totală nu este realizabilă, pentru că nu ne putem vedea pe noi înşine pe deplin. Nu este nici recomandabilă, deoarece îi poate stânjeni pe alţii.

În mod cert avem nevoie de înţelepciune în a fi oneşti. Dar niciodată n-ar trebui să pretindem că suntem ceva ce nu suntem. Aceasta este ipocrizie - şi ipocrizia a fost condamnată în mod deschis de către Isus.

O atitudine de autoîndreptăţire, fariseică, este ceea ce-i împiedică pe mulţi creştini să fie canale de sprijin şi încurajare pentru alţii. Atitudinea noastră trebuie să fie de aşa natură încât fraţii noştri creştini să se simtă liberi să vină la noi fără teamă şi să se descarce, ştiind că vor găsi simpatie şi înţelegere, şi că nu vor fi dispreţuiţi pentru ignoranţa sau eşecurile lor.

Lumea este plină de oameni singuri, tensionaţi, paralizaţi de frică şi nevrotici. Hristos are răspunsul la problemele lor, iar acest răspuns ar trebui să vină la ei prin Trupul Lui, Biserica. Dar, vai, majoritatea creştinilor fiind aşa de autoîndreptăţiţi şi neautentici, nu fac decât să-i alunge pe oamenii în nevoie.

Keith Miller spune în cartea sa Gustul Vinului Nou (The Taste of New Wine): „Biserica noastră modernă este plină cu mulţi oameni care arată curaţi, sună curați, dar înlăuntru s-au săturat de ei înşişi, de slăbiciunile pe care le au, de frustrările lor, şi de lipsa realității în jurul lor şi în biserică. Prietenii noştri necreştini simt că „Acest grup de oameni drăguţi, netulburaţi, nu mi-ar înţelege niciodată problemele mele"; sau, aceia dintre ei care sunt mai perceptivi, care ne cunosc din punct de vedere social sau profesional, simt fie că creştinii sunt în mod evident ignoranţi faţă de situaţia umană, fie că sunt total ipocriţi".

Avem nevoie să învăţăm ce înseamnă să avem părtăşie sinceră cu alţii la un nivel personal - iar, cu toţii putem începe cu o singură persoană.