Aprobarea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui Isus când El avea treizeci de ani, datorită unui singur motiv: Isus biruise cu credincioșie ispita în timpul tuturor acelor ani. El trăise o viață centrată în Tatăl Său și nu în El Însuși. Nu Și-a placut Lui Însuși niciodată (Rom. 15:3). La botezul Său, Tatăl a mărturisit, “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” și nu “Acesta este preaiubitul Meu Fiu pe care L-am binecuvântat”. Mărturia din urmă nu ar fi însemnat nimic. Cea dintâi, care indica aprobarea lui Dumnezeu, a însemnat totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă a căuta și noi aceeași atestare.

Ca și copii ai lui Adam, cu toții ne naștem egocentrici. Creștem așteptându-ne ca toate să se învârtă în jurul nostru și să ne slujească. Când ne convertim, ne așteptăm ca și Dumnezeu să ne slujească și să ne binecuvânteze în diverse moduri. Venim la El inițial pentru a fi binecuvântați cu iertarea Sa și apoi continuăm să căutăm binecuvântarea vindecării, răspuns la rugăciune, prosperitate materială, serviciu, locuință, partener de căsătorie, etc. Dar este posibil ca viețile noastre să fie tot centrate pe sine, chiar și când suntem profund ‘religioși’ în ochii noștrii și ai altora. Dumnezeu devine doar o persoană în plus în ‘orbita’ noastră, și căutăm să obținem ce putem de la El. Fiul risipitor a venit înapoi pentru a căpăta hrană de la tatăl său; dar tatăl tot l-a primit. Dumnezeu ne primește chiar și atunci când motivațiile noastre sunt complet egoiste. Ne iubește atât de mult încât tânjește să ne primească chiar și atunci când venim la El cu o motivație în mod evident egocentrică. Speranța Sa, cu toate acestea, este că ne vom maturiza repede să realizăm că adevărata spiritualitate este să fii părtaș naturii Sale, care este să dăruiești mai degrabă decât să primești. Cu marea majoritate a copiilor Săi, totuși, Dumnezeu nu poate niciodată să realizeze acel scop. Ei trăiesc și mor în egocentrismul lor gândindu-se doar la “Eu”, “Mie” și “al Meu” și la binecuvântări materiale și fizice.

A fi maturi înseamnă a avea mintea înnoită astfel încât nu mai este centrată pe ce putem obține de la Dumnezeu, ci mai degrabă asupra a ceea ce poate obține Dumnezeu din noi în unica noastră viață pe pământ. Această înnoire a minții noastre este ceea ce aduce transformare (Rom. 12:2). Aceasta i-a calificat pe cei 144 000 (în Apoc. 14) ca să stea cu Mielul pe Muntele Sionului. Adevărata spiritualitate nu este doar să obținem biruință asupra mâniei, iritabilității, gândurilor necurate, iubirii de bani, etc. Este să încetăm să mai căutăm folosul nostru – propriul câștig, confort, propria comoditate, voința proprie, drepturile noastre, onoarea noastră și chiar propria “spiritualitate”.

Când ucenicii L-au rugat pe Isus să-i învețe să se roage, El i-a învățat o rugăciune care nu conține cuvintele “Eu”, “Mie” sau “al Meu” în ea nici măcar o dată (Luca 11:1-4). Ne-a învățat acolo să fim preocupați întâi de numele, împărăția și voia Tatălui, și apoi să fim preocupați de frații noștri credincioși (bunăstarea lor materială și spirituală) la fel de mult ca de noi înșine (‘nouă’, ‘nouă’, ‘nouă’ și nu ‘mie’, ‘mie’, ‘mie’). Este ușor să învățăm acea rugăciune “pe de rost” și să o repetăm ca un papagal. Dar pentru a învăța acea lecție în inima noastră necesită să renunțăm cu adevărat la tot și să-L punem pe Dumnezeu în centrul inimii noastre. Legea pe care o vom găsi cel mai frecvent în mădularele noastre (Rom. 7:22), dacă suntem sinceri în a ne judeca, va fi legea egoismului, pofta de a ne căuta propria comoditate și drepturile noastre pe tot parcursul vieții.

Isus ne-a învățat să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu – cu alte cuvinte, să detronăm ‘sinele’ și să-L punem pe Dumnezeu și interesele Sale în centrul vieții noastre. Isus a renunțat la confortul cerului pentru a face voia Tatălui Său pe pământ. Pavel a renunțat la confortul de a fi un om de afaceri creștin trăind luxos în Tars pentru a fi apostol, înfruntând greutăți pentru Domnul. Fiecare dintre apostoli au trăit acea viață jertfitoare centrată pe Dumnezeu. Au dat tot ce au avut mai bun pentru promovarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, spre deosebire de mulți din “predicatorii turiști” din ziua de azi.

O sfințenie care încă ne lasă să ne căutăm propriul confort și comoditate este o sfințenie falsă – chiar dacă am biruit mânia și gândurile murdare. Acest lucru este ceea ce mulți nu au realizat; și în consecință, Satan a putut să-i înșele. Mulți creștini călătoresc sau migrează în diferite țări căutând comodități și confort și bogăție. Pot încă să aibă binecuvântările lui Dumnezeu asupra vieților lor, dar nu aprobarea lui Dumnezeu – fiindcă nimeni nu poate sluji și lui Dumnezeu și lui mamona (adică bogăției, plăcerii, confortului, etc.). Dacă credem că binecuvântarea lui Dumnezeu asupra vieților noastre și asupra copiilor noștri este un indiciu că El este, de asemenea, bucuros cu noi, atunci Satan cu adevărat ne-a înșelat. Binecuvântarea lui Dumnezeu și aprobarea Sa sunt două lucruri total diferite. La sfârșitul vieților noastre pământești, mărturia pe care o avem ar trebui să fie mărturia pe care Enoh a avut-o înainte să părăsească pământul: “A fost plăcut lui Dumnezeu” (Evr. 11:5). Doar cinci cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică a vieții sale pământești. Aceasta este mărturia pe care Isus și Pavel au avut-o. A avea doar mărturia că “A fost binecuvântat de Dumnezeu” nu valorează nimic, fiindcă și milioane de necredincioși pot avea această mărturie. Dumnezeu îi caută pe aceia care vor căuta aprobarea și nu doar binecuvântarea Sa.