Majoritatea credincioşilor din zilele noastre nu par să aibă profunzimea sau dedicarea sau puterea pe care au avut-o primii creştini.

Care credeţi că este motivul?

Principalul motiv este că ei nu s-au pocăit cu adevărat.

Mesajul pe care Însuși Isus l-a predicat a fost: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1:15). El le-a poruncit ucenicilor să predice acelaşi mesaj (Luca 24:47). Şi exact asta au făcut ei (Faptele Apostolilor 20:21).

Cuvântul Lui Dumnezeu este foarte clar în privinţa aceasta. Pocăinţa şi credinţa nu pot fi separate, dacă vrei să fii bine și cu adevărat convertit. Dumnezeu a pus aceste două lucruri împreună. Iar ce a unit Dumnezeu, niciun om nu trebuie să despartă.

Pocăinţa şi credinţa sunt, de fapt, primele două elemente ale temeliei vieţii creştine (Evrei 6:1). Dacă nu te-ai pocăit cum trebuie, atunci temelia ta sigur va fi defectuoasă. Prin urmare, întreaga ta viaţă creştină va fi instabilă.

Găsim în Biblie câteva exemple de astfel de oameni a căror pocăinţă a fost falsă.

Când împăratul Saul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, el i-a recunoscut lui Samuel că a păcătuit. Dar nu a vrut ca poporul să afle acest lucru. El căuta încă onoarea omenească. Nu se pocăise cu adevărat. Îi părea doar rău că a fost prins (1 Samuel 15:24-30). Aceasta a fost diferenţa dintre el şi împăratul David care şi-a recunoscut păcatul în mod public atunci când a căzut (Psalmul 51).

Împăratul Ahab a fost un altul la fel ca Saul. I-a părut rău pentru sine însuşi atunci când Ilie l-a avertizat că Dumnezeu îl va judeca. El chiar s-a acoperit cu un sac şi şi-a plâns păcatele (1 Împăraţi 21:27-29). Dar nu s-a pocăit cu adevărat. Îi era doar frică de judecata Lui Dumnezeu.

Cazul lui Iuda Iscarioteanul este un exemplu clar de pocăinţă falsă. Când a văzut că Isus fusese condamnat la moarte s-a simţit rău şi a spus: „Am păcătuit” (Matei 27:3-5). Dar el şi-a făcut mărturisirea înaintea preoţilor - aşa cum fac unii chiar şi în zilele noastre! El nu s-a pocăit - chiar dacă poate s-a întristat pentru ceea ce făcuse. Dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, s-ar fi dus înaintea Lui Dumnezeu cu inima zdrobită şi ar fi cerut iertare. Dar el nu a făcut acest lucru.

Avem de învăţat foarte multe din aceste exemple - ca de exemplu, ce nu este pocăinţa!

Adevărata pocăinţă este „întoarcerea la Dumnezeu de la idoli” (1 Tesaloniceni 1:9).

Idolii nu sunt doar cei făcuţi din lemn şi piatră pe care îi găsim în templele păgâne. Există idoli la fel de periculoşi cărora oamenii li se închină şi care nu arată aşa de urât. Aceştia sunt idolii plăcerii, comfortului, banilor, ai propriei reputaţii, ai căutării să se facă lucrurile după placul nostru etc.

Cu toţii ne-am închinat unor asemenea idoli timp de mulți ani. A te pocăi înseamnă să încetezi a te mai închina lor, şi să te întorci de la ei la Dumnezeu.

Adevărata pocăinţă va implica întreaga noastră personalitate - mintea noastră, emoţiile noastre şi voinţa noastră.

În primul rând, pocăinţa înseamnă schimbarea minţii noastre în raport cu păcatul şi cu lumea. Realizăm că păcatele noastre ne-au separat de Dumnezeu. Ajungem să înţelegem, de asemenea, că întregul mod de viaţă al acestei lumi este împotriva lui Dumnezeu. Şi dorim să ne întoarcem de la acest mod de viaţă care Îl dezonorează pe Dumnezeu.

În al doilea rand, pocăinţa implică emoţiile noastre. Ne pare rău pentru modul în care am trăit (2 Corinteni 7:10). Ne urâm pentru acţiunile noastre trecute şi, mai mult decât atât, detestăm răul mai mare pe care-l vedem în interiorul nostru, pe care nimeni altcineva nu-l vede (Ezechiel 36:31).

Plângem şi ne tânguim pentru că L-am rănit pe Dumnezeu aşa de mult prin modul în care am trăit. Aceasta a fost reacţia multor oameni mari din Biblie când au devenit conştienţi de păcatele lor. David (Psalmul 51), Iov (Iov 42:6) şi Petru (Matei 26:75) - toţi au plâns amarnic atunci când s-au pocăit de păcatele lor.

Atât Isus, cât şi apostolii, ne-au încurajat să plângem şi să ne tânguim pentru păcatele noastre (Matei 5:4; Iacov 4:9). Aceasta este calea înapoi către Dumnezeu.

În final, pocăinţa implică voinţa noastră. Trebuie să renunţăm la voinţa proprie, care se încăpăţânează - “dorind să se facă lucrurile cum vrem noi” - şi să-L facem pe Isus Domnul vieţilor noastre. Aceasta înseamnă că suntem gata să facem orice doreşte Dumnezeu de la noi să facem, de acum înainte, oricare ar fi costul şi oricât de umilitor ar fi.

Fiul risipitor s-a întors acasă la tatăl său ca un tânăr zdrobit, cu voinţa predată, dispus să facă orice i-ar cere tatăl său să facă. Aceasta este adevărata pocăinţă (Luca 15:11-24).

Nu trebuie să-I mărturism lui Dumnezeu fiecare păcat pe care l-am comis vreodată. Ar fi imposibil, în orice caz, să ni le amintim pe toate. Fiul risipitor nu a făcut aceasta. Tot ceea ce a spus a fost: „Tată, am păcătuit”. Şi asta e tot ceea ce este nevoie să spunem şi noi.

Însă, amintiţi-vă că şi Iuda Iscarioteanul a spus tot „Am păcătuit”. Dar este o diferenţă ca de la cer la pământ între mărturisirea lui şi cea a fiului risipitor. Dumnezeu nu ascultă doar cuvintele pe care le spunem. El simte duhul din spatele cuvintelor şi ne tratează corespunzător.