Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Dumnezeu, cât şi în raport cu slujirea Lui este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. El caută o răsplată pentru slujba pe care I-o oferă lui Dumnezeu. "Ți-am slujit în toți acești ani", îi spune fiul cel mare tatălui, "dar nu mi-ai dat niciodată un ied". Acesta slujise tatălui său pentru o răsplată în tot acel timp, dar acest lucru n-a fost evident până atunci. Acel moment de presiune a scos la iveală adevărul.

Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu - nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la un beneficiu. Recompensa la care se așteaptă poate fi chiar vreo anumită binecuvântare spirituală sau răsplată din partea lui Dumnezeu. Dar slujirea făcută cu un astfel de motiv este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu i-a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus: "Ţi-am păstrat talantul în siguranţă (fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit), pentru că m-am temut de tine (că îţi vei însuşi profitul meu), fiindcă eşti un om dificil" (Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu aspru.

Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că: "Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie" (2 Corinteni 9:7). La fel, şi în privinţa slujirii Lui, Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu de silă sau din necesitate. Decât să I se aducă slujiri de silă, mai bine ar prefera să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru o recompensă nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile ajung și mai rău când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.

Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: "Cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult." Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că alții care au lucrat mai puține ore au primit aceeași plată (Matei 20:1-16).

Exact același lucru îl vedem la fiul cel mare: "Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el."

Când israeliţii I-au slujit lui Dumnezeu cu cârtire, El i-a trimis în captivitate după cum le spusese că va face: "Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, (...) vei sluji vrăjmaşilor tăi" (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.

Deseori, creştinii centraţi pe sine Îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Cristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!

Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Cristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani "i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea" (Geneza 29:20). La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.

Biblia ne spune că relaţia lui Cristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.