Neînțelegerile în relațiile omenești sunt inevitabile, chiar și în rândul celor care sunt credincioși sinceri. Ca și creștini, noi credem că există anumite lucruri pe care nici măcar nu trebuie să le luăm în considerare în vremuri de dificultate. De exemplu, când suntem supărați, nu ne vom gândi niciodată să-l omorâm pe adversarul nostru. E de râs chiar și să te gândești că asta e o posibilitate. În același fel, în căsătorie, nici măcar nu considerăm divorțul ca o opțiune în rezolvarea neînțelegerilor noastre. Divorțul ar trebui să fie o opțiune de neconceput între soți în căsătorie în același fel cum crima este de neconceput între prieteni într-o ceartă.

Pe lângă faptul de a ști ce să nu facem, este important să știm ce SĂ facem în vremuri grele. Ar trebui să căutăm mijloace care să ne ajute să rezolvăm conflictele într-o manieră sănătoasă, constructivă.

În propria mea căsnicie, amintirea următoarelor două lucruri a fost de un ajutor enorm:

Trebuie să fiu primul care moare față de sine

Aproape niciodată nu există o circumstanță în care vina este 100% doar la una din părți. Ambele părți dețin o parte din responsabilitatea oricărei neînțelegeri. În calitate de “cap al familiei”, cred că bărbatul ar trebui să-și asume responsabilitatea de a conduce prin a-și cere primul iertare de partea sa, chiar dacă simte că 99,9% din vină este a soției sale. (Este incredibil de puțin probabil că această proporție simțită reflectă realitatea.)

Un lucru pe care l-am învățat este că nu trebuie să-mi cer iertare în speranța de a impulsiona reciprocitatea. Scopul meu nu ar trebui să fie să o fac pe soția mea “să își ceară și ea iertare”, ci mai degrabă să recunosc cu adevărat și să-mi asum responsabilitatea. Sigur, mi-aș dori ca soția mea să-și ceară iertare, dar aceasta este o dorință a firii. Trebuie să mor față de voia mea și față de propriile mele dorințe și, în schimb, să încerc să fiu responsabil și preocupat de propriile mele deficiențe în problema în cauză.

Se vorbește mult în lumea creștină de astăzi despre faptul că soțul este un “lider spiritual”. După cum le-am spus adesea fraților proaspăt căsătoriți, conducerea spirituală constă în primul rând în a fi prima persoană din relație care moare față de sine. Există tot felul de idei lumești care pătrund în creștinătate despre ce înseamnă pentru bărbat să fie cap: despre a impune respect, a fi ascultat, a fi conducătorul familiei etc. Toate acestea sunt noțiuni greșite. Pentru a învăța ce este adevărata conducere spirituală, trebuie să privim la Isus Cristos ca fiind Capul nostru spiritual și Soțul Bisericii Sale. Privind la propriul nostru Cap și văzând cum a condus El spiritual Biserica Sa, vedem conducerea spirituală a lui Isus definită prin lepădarea de propria Sa voință în fiecare zi, murind față de Sine, privind la Tatăl Său, depinzând de Duhul Sfânt, purtând-Și crucea și sprijinindu-ne în slujire și iubire. El nu a cerut niciodată respect sau ascultare forțată, ci mai degrabă ne-a dat exemplul de supunere smerită și de ascultare față de voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aceasta este ceea ce ar trebui să facem noi, ca bărbați, în familia noastră: să dăm exemplu de supunere smerită față de Dumnezeu ca o faptă spirituală de conducere.

Să caut mai întâi restaurarea relației mele cu Dumnezeu

O imagine care m-a ajutat cu adevărat să mă gândesc la rezolvarea conflictelor/neînțelegerilor din propria căsnicie este cea a mâinilor cântând la pian. Aceste mâini pot fi comparate cu soțul și soția într-o căsătorie. Gândiți-vă când mâinile unui pianist cântă frumos la pian. Nu prin eforturi proprii sunt coordonate mâinile, nu prin timpul petrecut împreună într-un buzunar de cangur etc., ci mai degrabă pur și simplu pentru că ambele mâini sunt perfect conectate la capul pianistului.

În căsnicie, obișnuiam să cred că trebuie să avem o mulțime de discuții lungi pentru a “a ajunge pe aceeași pagină” etc., ceea ce înseamnă realmente doar că mâinile “petrec mai mult timp împreună”; discuțiile nu ne-au adus niciodată în același ton! Am crezut în mod eronat că unitatea este o funcție a coordonării și comunicării, dar mai multă coordonare și comunicare n-a dus la mai multă unitate; de multe ori, propriile mele eforturi n-au dus decât la o mai mare lipsă de unitate.

Când am văzut că dacă mâinile nu sunt coordonate înseamnă că una dintre ele este deconectată de la capul pianistului, totul a avut sens! Deconectarea este paralizie și nu ne putem aștepta ca un pianist cu mâna paralizată să cânte frumos. La fel, în căsătorie, nevoia nu este să petrecem mai mult timp împreună ca membri paralizați; ci trebuie să căutăm să fim restabiliți la o conexiune perfectă cu Capul nostru!

A-L căuta pe Dumnezeu în mod individual mai întâi, a-mi examina propria inimă (a-I cere să-mi cerceteze inima și să-mi dezvăluie dacă există vreo ofensă acolo, hotărât cu înflăcărare să îndrept orice îmi dezvăluie El), aceasta este calea mai productivă și mai roditoare pentru restabilirea relației mele pământești decât să elaborez diferite puncte de vedere și tactici într-o discuție.

Pe măsură ce am făcut acest lucru, am constatat că multe neînțelegeri dispar complet, nefiind nevoie de discuții suplimentare. Când ne dorim o conversație ulterioară, ne putem angaja în aceasta în mod roditor ca membri care au fost restabiliți la sănătate, ca mâini sănătoase pe deplin funcționale.

Fratele Zac Poonen a folosit imaginea crucii pentru a descrie toate relațiile noastre umane (bârna orizontală) în contextul relației noastre cu Dumnezeu (bârna verticală mai lungă), iar această imagine este cu siguranță adevărată în căsătorie: nicio orizontală nu poate prospera cu o verticală ruptă; și aproape toate orizontalele rupte sunt de fapt din cauza unei bârne verticale rupte.

Voia lui Dumnezeu pentru căsniciile noastre este ca ele să demonstreze minunea dragostei Lui răscumpărătoare pentru noi, împăcându-ne cu Sine într-o unitate desăvârșită (Efeseni 5:31-32). Acestea sunt câteva moduri prin care putem căuta personal să reflectăm iubirea Lui în neînțelegerile care amenință să ne despartă căsătoriile.