„Din El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36). Isus a spus că Împărăția cerurilor aparține celor săraci în duh (Matei 5:3). El a mai spus că numai cei care fac voia Tatălui vor intra în acea Împărăție (Matei 7:21). Împărăția cerurilor este veșnică, și numai ceea ce a fost făcut în voia lui Dumnezeu se va găsi acolo. Cei săraci în duh sunt cei care sunt conștienți de insuficiența lor umană și care, prin urmare, se supun complet voii lui Dumnezeu. În acest sens, Isus a fost permanent sărac în duh.

El a trăit așa cum a intenționat Dumnezeu ca omul să trăiască - în continuă dependență de Dumnezeu, refuzând să-Și exercite puterile minții separat de Dumnezeu. Gândiți-vă la cuvintele Sale: „Fiul nu poate face nimic de la Sine......Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu.....N-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis.....Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc..... Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19,30; 8:28,42; 12:49; 14:10).

Isus nu a acționat niciodată doar pentru că a văzut o nevoie. El a văzut nevoia, a fost preocupat de ea, dar a acționat doar atunci când Tatăl Său I-a spus. El a așteptat cel puțin patru mii de ani în Cer, în timp ce lumea avea nevoie disperată de un Mântuitor, apoi a venit pe pământ când Tatăl Său L-a trimis (Ioan 8:42). „Când a venit vremea potrivită, vremea pe care a hotărât-o Dumnezeu, El L-a trimis pe Fiul Său” (Galateni 4:4 - Versiunea Living Bible). Dumnezeu a rânduit un timp exact pentru toate lucrurile (Eclesiastul 3:1). Numai Dumnezeu cunoaște acel timp, așa că nu vom greși dacă vom căuta voia Tatălui în toate, așa cum a făcut Isus. Și, când Isus a venit pe pământ, El nu a umblat de colo până colo făcând tot ce considera El că este bine. Chiar dacă mintea Lui era perfect curată, totuși El nu a acționat niciodată în baza vreunei idei strălucite care I-a venit în minte. Nu, ci Și-a făcut mintea slujitoare a Duhului Sfânt.

Deși cunoștea Scripturile în întregime până la vârsta de doisprezece ani, a petrecut următorii optsprezece ani ca tâmplar, locuind acasă cu mama Sa, făcând mese și scaune etc. El avea exact mesajul de care aveau nevoie oamenii muribunzi din jurul Lui și totuși nu a ieșit în lucrarea de predicare. De ce? Pentru că încă nu sosise vremea Tatălui.

Isus nu Se temea să aștepte. „Cel care crede nu se va grăbi” (Isaia 28:16 - Versiunea NASB). Și când a venit vremea Tatălui Său, El a ieșit din atelierul de tâmplar și a început să predice. Adesea, după aceea, spunea cu privire la un anumit curs de acțiune: „Nu Mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4; 7:6). Toate lucrurile din viața lui Isus erau reglementate de timpul și voia Tatălui. Nevoia oamenilor, în sine, nu a constituit niciodată chemarea la acțiune pentru Isus, căci aceasta ar fi fost o acțiune din Sine Însuși - din sufletul Său. Nevoia oamenilor trebuia luată în considerare, dar voia lui Dumnezeu era cea care trebuia făcută. Isus a spus acest lucru foarte clar în Ioan 4:34,35. Nevoia (v.35): „Uitați-vă împrejurul vostru! Niște ogoare întinse, de suflete omenești, s-au copt de jur împrejur și sunt gata de seceriș...” Principiul acțiunii (v.34): „Mâncarea Mea vine din împlinirea voii lui Dumnezeu care M-a trimis, și din isprăvirea lucrării Lui” (Versiunea Living Bible). Isus nu a făcut multele lucruri bune pe care i le-au sugerat prietenii Săi, pentru că știa că, dacă asculta de oameni și făcea binele aparent, avea să rateze binele suprem pe care Tatăl Său îl avea pentru El.

Odată, când oamenii L-au implorat să rămână într-un anumit loc, El a spus că nu poate pentru că auzise glasul Tatălui Său chemându-L să meargă în altă parte. Omenește vorbind, existau motive foarte întemeiate pentru a rămâne acolo unde era, datorită receptivității neobișnuite a oamenilor la mesajul Său. Dar gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile omului și căile lui Dumnezeu nu sunt ca cele ale omului (Isaia 55:8). În acea dimineață devreme, Isus ieșise singur și Se rugase și auzise glasul Tatălui Său (Marcu 1:35-39), înainte de a-i auzi pe Petru și pe ceilalți cu sugestiile lor. Isus nu S-a bazat pe raționamentul omenesc. El a ascultat de Cuvântul care spunea: „Nu te bizui pe înțelepciunea ta. Recunoaște-L în toate căile tale și El îți va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). El S-a bizuit pe Tatăl Său pentru îndrumare în orice problemă. Într-o referință profetică la Domnul Isus din Isaia 50:4, citim: „El (Tatăl) Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să înțeleg voia Sa” Acesta era obiceiul lui Isus. El asculta glasul Tatălui Său de dimineața devreme și pe tot parcursul zilei, și făcea exact ceea ce Îi spunea Tatăl Său să facă. Nu a avut discuții cu oamenii pentru a decide ce să facă, ci a avut întâlniri de rugăciune cu Tatăl Său. Creștinii sufletești plănuiesc prin discuții cu oamenii. Creștinii spirituali așteaptă să audă de la Dumnezeu.

Isus a trăit prin Tatăl Său (Ioan 6:57). Pentru Isus, Cuvântul lui Dumnezeu era mai important decât mâncarea (Matei 4:4). Trebuia să-l primească de multe ori pe zi, direct de la Tatăl. După ce îl primea, asculta de acel Cuvânt. Și ascultarea era mai importantă decât hrana Sa zilnică (Ioan 4:34). Isus a trăit în dependență de Tatăl. Atitudinea Lui pe tot parcursul zilei era: „Vorbește, Tată, căci ascult.” Gândiți-vă la momentul când i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu. Trebuie să fi fost multe ocazii în care Isus a fost în templu cu schimbătorii de bani acolo, și nu i-a alungat. I-a alungat doar când a fost îndemnat să facă acest lucru de către Tatăl Său. Creștinul sufletesc ar prefera să-i alunge pe schimbătorii de bani continuu sau deloc. Însă cel condus de Dumnezeu știe când, unde și cum să acționeze. Au fost multe lucruri bune pe care Isus le-ar fi putut face, pe care nu le-a făcut niciodată, pentru că erau în afara sferei voii Tatălui Său pentru El. El era mereu ocupat cu a face lucrurile cele mai bune. Și acestea erau îndeajuns. El nu venise pe pământ să facă lucruri bune, ci să facă voia Tatălui Său.

„Nu știați că trebuie să fiu în lucrurile Tatălui Meu?”, i-a întrebat El pe Iosif și Maria, la vârsta de doisprezece ani (Luca 2:49 - Literal). Acestea erau singurele lucruri pe care El era interesat să le realizeze. Când a ajuns la sfârșitul celor 33 de ani și jumătate pe pământ, El a putut spune, cu o satisfacție reală: „Tată, am făcut tot ce Mi-ai spus TU să fac” (Ioan 17:4). Nu călătorise în jurul lumii, nu scrisese nicio carte, urmașii Săi erau puțini, existau încă multe nevoi neîmplinite în multe părți ale lumii etc., etc. Dar El sfârșise lucrarea pe care Tatăl I-o rânduise. Aceasta, și numai aceasta, contează în cele din urmă.

(Va urma.)