Când devenim slabi, atunci suntem cu adevărat tari (2 Corinteni 12:10).

Avraam l-a născut pe Ismael prin puterea tăriei lui naturale, dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael şi i-a cerut lui Avraam să-l izgonească (Geneza 17:18-21, 21:10-14). La scaunul de judecată al lui Hristos, când vom prezenta eforturile noastre bine intenţionate, făcute prin abilităţile noastre omeneşti şi făcute fără să fi depins de Dumnezeu, El ne va spune şi nouă că acestea sunt inacceptabile. Tot ce este lemn, fân şi trestie va fi redus la cenuşă.

Va rămâne numai ceea ce a fost făcut „prin Dumnezeu”.

Când Avraam a ajuns în starea de impotenţă - când capacitatea lui naturală de procreaţie s-a dus - atunci a fost născut prin putere divină Isaac, şi acest fiu a fost acceptat de Dumnezeu.

În ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, un singur Isaac valorează mai mult decât o mie de Ismaeli. Un gram de aur are valoare mai mare decât un kilogram de lemne, şi anume, după ce focul le-a încercat pe amândouă. Ceea ce este puţin, dar făcut în puterea Duhului Sfânt este mult mai valoros decât ceea ce este mult şi este făcut prin propria noastră tărie.

Lucrările noastre bune şi propriile noastre eforturi de a-L sluji pe Domnul vor fi întotdeauna cârpe murdare, atât înainte cât şi după convertire, însă acea neprihănire care este produsă prin credinţă şi acea slujire care a fost făcută în dependenţă de Duhul Sfânt vor constitui haina noastră de nuntă în ziua Nunţii Mielului (Apocalipsa 19:8). Câtă diferenţă între cârpe murdare şi o rochie frumoasă de nuntă! Totul depinde de modul în care este trăită viaţa noastră: prin puterea propriului nostru suflet ori prin puterea lui Dumnezeu.

Isus a depins de puterea Duhului şi în slujirea Sa. El nu a cutezat să intre în slujirea de predicare fără să fie uns, mai întâi, de Duhul Sfânt. Timp de treizeci de ani trăise deja în sfinţenie desăvârşită, prin puterea Duhului, astfel încât Tatăl a putut declara solemn: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Matei 3:17). Totuşi a avut nevoie să fie uns de Duhul Sfânt pentru lucrare. S-a rugat să fie uns, şi a fost ascultat (Luca 3:21). Și, pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul, mai mult decât oricare om care a trăit vreodată, El a fost uns mai mult decât oricare alt om (Evrei 1:9). Ca rezultat, prin slujirea Lui, oamenii au fost dezlegaţi din robia lui Satan. Acesta a fost scopul principal şi manifestarea primordială a ungerii (Vezi Luca 4:18 şi Fapte 10:38).

Lucrarea lui Dumnezeu nu se face prin talente şi abilităţi umane. De multe ori, după convertire, oamenii care sunt în mod natural deosebit de talentaţi, gândesc că de-acum încolo îşi pot folosi puterile intelectuale şi emoţionale pentru a-i influenţa pe alţii pentru Dumnezeu.

Mulţi creştini chiar asociază greşit elocvența, logica şi claritatea dicţiei lor, cu puterea Duhului Sfânt. Însă acestea sunt numai puterile sufletului şi, dacă se creează vreo dependenţă de aceste puteri, ele vor constitui o piedică în slujirea lui Dumnezeu. Lucrarea făcută prin puterea sufletului uman nu va putea fi niciodată veşnică. Va pieri, dacă nu în timp atunci la scaunul de judecată al lui Hristos.

Isus nu a depins de puterea elocvenţei sau a oratoriei emoţionante pentru a mişca oamenii înspre Dumnezeu. El ştia că orice lucrare făcută printr-o astfel de putere specifică sufletului, ar fi atins numai sufletele celor ce-L ascultau şi nu i-ar fi ajutat deloc pe plan duhovnicesc. Din acelaşi motiv, El nu a folosit interludii muzicale de nici un gen pentru a atrage oamenii la Dumnezeu.

El nu s-a jucat cu simţămintele celor ce-L ascultau şi nu i-a ridicat într-o exaltare febrilă ca să obţină predarea lor în mâna lui Dumnezeu. De fapt, El n-a folosit nici acestea şi nici alte metode sufleteşti care sunt folosite astăzi pe scară largă de evanghelişti şi predicatori. El nu a folosit izbucnirile emoţionale şi patosul sufletesc pentru a-i influenţa pe oameni. Acestea sunt metodele politicienilor şi ale agenților comerciali, şi El n-a fost unul dintre aceștia.

Ca Slujitorul lui Iehova, Isus a depins pe deplin de Duhul Sfânt în toate lucrările Lui. Rezultatul a fost că cei care L-au urmat au ajuns şi ei, la rândul lor, la o viaţă profundă, trăită în Dumnezeu.

Isus n-a folosit puterea sufletească pentru a-i manipula pe oameni ca ei să preia modul Lui de gândire. El nu a impus nimănui personalitatea Sa. El întotdeauna dădea altora libertatea de a-L respinge, dacă aceasta era alegerea lor. Lucrătorii creştini sufleteşti stăpânesc, cu personalitatea lor puternică, peste turma pe care o conduc şi peste colaboratorii lor. Oamenii sunt copleşiţi de dominaţia unor astfel de lideri, îi idolatrizează şi ascultă de orice cuvânt al lor.

Un astfel de lider poate fi înconjurat de mulţimi de oameni, şi enoriaşii pot fi chiar uniţi, dar este numai o unitate a devotamentului faţă de lider. Astfel de lideri se pot chiar autoînşela, crezând că ceea ce au ei este puterea Duhului Sfânt, fiindcă ei nu pot deosebi sufletul de duh. Cei care îi urmează sunt şi ei înşelaţi, în mod similar, însă lumina limpede de la scaunul de judecată va descoperi faptul că totul a fost putere sufletească şi că aceasta a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu.

Isus nu a fost un astfel de lider şi niciun creştin nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să ne temem să folosim propria noastră putere sufletească, pentru că ea este o încălcare gravă a poruncii lui Dumnezeu pentru om şi nu poate fi decât o piedică în slujirea Lui.

O lucrare cu adevărat duhovnicească nu poate fi făcută niciodată prin puterea sufletului, ci numai prin puterea Duhului Sfânt. Isus a ştiut aceasta; aşa că Îşi răstignea încontinuu puterea sufletească. În felul acesta a putut face, într-un timp foarte scurt, o lucrare adâncă şi durabilă în cei ce L-au urmat.