Supunerea este o virtute în Biblie. Dar nu este una care este foarte apreciată sau poate chiar considerată o virtute în zilele noastre. Nu veți auzi niciun Consiliu de Administrație proclamând că una dintre valorile fundamentale ale companiei lor este supunerea. Nici gând de asta. Faptul că acest lucru sună ridicol subliniază doar cât de departe am ajuns de la a înțelege adevărata importanță a supunerii.

Și totuși, în ciuda percepției societății noastre asupra cuvântului, supunerea este una dintre cele mai prețuite virtuți pe care le găsim în Scripturi. Oriunde există unitate perfectă, există supunere: acasă, în biserică și chiar în Trinitate.

Luați Dumnezeirea ca exemplu specific de unitate perfectă, desăvârșită prin supunere. Isus Cristos, Care a fost coetern și existent în egală măsură cu Tatăl Său și cu Duhul Sfânt din veacurile trecute, S-a supus de bunăvoie timp de 33 de ani și jumătate, nu numai Tatălui Său din ceruri (Ioan 5:19, 30, 6:38, 8:28, 14:31), ci și călăuzirii Duhului Sfânt (Matei 4:1, Luca 4:1, Marcu 1:12).

Am văzut noi valoarea prețioasă a supunerii așa cum este manifestată în viața lui Isus Cristos? O vedem ca pe o virtute după care merită să umblăm, și căutăm să cultivăm o inimă supusă?

Mă tem că în aceste vremuri, cu valorile lumii care ne apasă din toate părțile, refuzăm să recunoaștem, sau cel puțin trecem cu vederea, adevărata valoare a acestei virtuți prețioase.

Ca să nu ne temem că supunerea ne va face viața cumva mai puțin plăcută, trebuie doar să privim la viața lui Isus Cristos pentru a vedea dacă acest lucru este adevărat. A existat vreo viață mai binecuvântată în istoria lumii? O viață mai împlinită? O viață mai puternică? O viață mai plină de bucurie? O viață mai satisfăcătoare?

Nu-mi pot imagina o viață mai captivantă în istoria lumii decât viața lui Isus. Nu există nimic mai palpitant decât să privești la Tatăl nostru Ceresc pentru viață, odihnă, bucurie, pace, putere și tot ce avem nevoie în viața noastră. Vom descoperi că a merge pe calea supunerii este calea binecuvântărilor, iar supunerea este cheia pentru a primi tot ceea ce ne dorim cu adevărat și ceea ce avem nevoie.

O înșelăciune subtilă poate apărea odată ce am văzut valoarea supunerii: credința că „trebuie să mă supun doar lui Dumnezeu”. Deși cred în „preoția tuturor credincioșilor” și că nimeni nu are nevoie de un alt mijlocitor decât Isus Cristos (Evrei 7:25), este important de menționat și că, chiar și în epoca Noului Legământ, ni se poruncește să ne păzim inimile de „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1:11 - NTLR).

Răzvrătirea lui Core a fost una de rezistență față de autoritatea pe care Dumnezeu o pusese peste el. La urma urmei (conform logicii sale), el era un levit și, fiind unul care se bucura de o astfel de desemnare specială din partea lui Dumnezeu, nu ar fi trebuit să se supună în continuare niciunui alt om. Și același gând se poate strecura și în inimile noastre: Îl am pe Isus Cristos și, prin urmare, nu am nicio nevoie sau poruncă să mă supun vreunui lider, în biserica mea sau în alt loc. Dar Core a fost înghițit întreg în iad pentru această atitudine și, prin urmare, Iuda ne avertizează să ne ferim de același rezultat. Dumnezeu a pus conducerea într-o biserică pentru protejarea turmei, iar respingerea ideii de a ne supune oricui altcuiva decât lui Isus Cristos înseamnă a respinge modelul pe care Dumnezeu l-a dat pentru Trupul Său.

De aceea, Petru avertizează în 2 Petru 2:10 că „Domnul știe să-i țină sub pedeapsă până în ziua judecății pe cei nedrepți, care disprețuiesc stăpânirea” (parafrazarea mea). De fapt, el pune „disprețuirea stăpânirii” pe același nivel cu „a umbla poftind trupul altuia, în poftă necurată”. Am văzut noi oare că a opune rezistență autorității este la fel de distructiv pentru sufletele noastre ca „a fi indulgent cu patimile poftelor”?

Biblia spune că zilele din urmă vor fi marcate de înșelăciune chiar și în cadrul bisericii (Matei 24:24, Luca 21:7-9), iar ideea că „nu trebuie să fiu sub autoritate” este o înșelăciune periculoasă de care trebuie să ne ferim în mod special. Trebuie să luptăm pentru a face din supunere o virtute care crește în stima și în viețile noastre.

Așadar, când apare subiectul supunerii, să judecăm reacția impulsivă de a ne ofensa sau de a ne zbârli la cuvânt. Când se discută pasajele din Scriptură care laudă virtutea supunerii (sau care poruncesc în mod direct supunerea), să le privim și ca pe niște promisiuni care oferă cheia unei vieți binecuvântate, de bucurie și odihnă. Să nu ne opunem poruncii, ci să ne considerăm binecuvântați pentru oportunitatea de a primi tot ceea ce ne va aduce cu siguranță o atitudine de supunere radicală.