Isus Şi-a folosit limba să încurajeze şi să mustre
Vorbirea lui Isus era curată. Nicio vorbă murdară, niciun cuvânt fără rost n-a ieşit de pe buzele Lui. El a rostit întotdeauna adevărul. N-a existat nicio înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu L-a putut antrena pe Isus într-o conversaţie despre cum să facă bani mai mulţi (peste necesităţi). Pur şi simplu, El nu era interesat de asemenea lucruri. Mintea Lui era fixată pe lucrurile de sus, iar nu pe lucrurile de pe pământ. Fără îndoială că folosea şi El lucruri materiale, dar nu le iubea şi nici nu era ataşat de vreunul dintre ele.
Niciodată Isus n-a umilit pe cineva, nici nu a făcut remarci ori glume despre alţii care să-i rănească. N-a făcut niciodată afirmaţii jignitoare subtile. N-a discutat niciodată defectele ucenicilor Săi pe la spatele lor. Este cu adevărat uimitor că, în trei ani, El nu l-a demascat niciodată pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici căci până şi la cina cea din urmă cei unsprezece n-au putut ghici cine avea să-L trădeze pe Stăpânul lor.
Isus Şi-a folosit limba ca să-i încurajeze şi să-i mustre pe ceilalţi, făcând-o astfel un instrument al vieţii în Mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba să spună cuvinte de alinare celor trudiţi (Isaia 50:4) dar, de asemenea, şi ca pe o sabie ca să-l taie pe cel mândru şi pe cel trufaş (Isaia 49:2).
Cât de încurajaţi trebuie să se fi simţit sutaşul roman şi femeia sirofeniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-i în mod public pentru credinţa lor (Matei 8:10; Matei 15:28).
Femeia păcătoasă, care a fost lăudată pentru dragostea ei (Luca 7:47), şi Maria din Betania, care a fost lăudată pentru darul ei jertfitor (Marcu 14:6), n-ar fi putut uita vreodată cuvintele lui Isus.
Cât de întărit trebuie să fi fost Petru ca urmare a asigurării lui Isus că El Însuşi se va ruga pentru el (Luca 22:32). Doar câteva cuvinte, însă ce tărie şi ce încurajare au transmis ele!
Mulţi alţii trebuie să fi auzit cuvinte de pe buzele lui Isus care le-au înviorat duhurile trudite căci, spune în Isaia 50:4, Isus asculta zilnic vocea Tatălui Său ca să poată avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care ar fi ajuns în calea Lui în fiecare zi.
El i-a mustrat pe Iacov şi pe Ioan pentru râvnirea locurilor de onoare şi pentru dorinţa de răzbunare faţă de samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). Şi El i-a mustrat pe ucenicii Săi de şapte ori pentru necredinţă.
Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta îi rănea pe ceilalţi pentru că inima Lui era plină de dragoste pentru ei. Lui nu-I păsa dacă, dând glas unor cuvinte puternice, reputaţia Lui de bunătate ar fi fost pierdută. El îi iubea pe alţii mai mult decât pe Sine şi, ca să-i ajute, era dispus să-Şi sacrifice reputaţia. De aceea, El a rostit adevărul cu fermitate, ca nu cumva oamenii să fie pierduţi pentru veşnicie. Binele veşnic al oamenilor conta pentru El mai mult decât părerile lor despre El.
