Nimeni nu este indispensabil în biserica lui Cristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua cu ușurință fără noi. Ba chiar, poate continua mult mai bine fără ajutorul acelor oameni îngâmfați care se consideră indispensabili! Trebuie să recunoaștem acest lucru mereu. Odată am citit despre o rețetă pentru a smeri sufletul oricui care se consideră "indispensabil"! Se sugera ca acesta să umple o găleată cu apă și să pună mâna în ea până la încheietură – și apoi să o scoată afară. Gaura care rămâne în apă va fi o măsură a cât de mult i se va simți lipsa atunci când nu mai este!! Darurile noastre sunt utile pentru biserică; dar nimeni nu este indispensabil.

Trebuie să fim dispuși să ne retragem în fundal oricând ne cheamă Dumnezeu să facem asta. Dar lucrătorul creștin centrat pe sine nu va accepta acest lucru niciodată. El va vrea să-și păstreze poziția pentru atâta timp cât este posibil. Mulți astfel de "lideri creștini" putrezesc pe "tronurile" lor astăzi, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu știu ce înseamnă să dispară grațios în fundal și să lase pe altcineva să le ia locul.

Probabil ați auzit zicala că succesul fără succesor este un eșec. Domnul Isus a recunoscut acest lucru și a format oameni să continue lucrarea Lui. În 3 ani și jumătate El îi formase pe alții să preia conducerea lucrării Sale. Ce exemplu de urmat pentru noi!

Pavel a recunoscut necesitatea instruirii altor persoane pentru a continua lucrarea. În 2 Timotei 2:2, i-a spus lui Timotei: "Ce-ai auzit de la mine... încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții (a patra generație)" (Parafrazare). Ce spunea Pavel de fapt era, "Trebuie să te asiguri că încredințezi această comoară altora. Nu împiedica niciodată oameni mai tineri decât tine, de la a se ridica" Chiar și oamenii de afaceri recunosc principiul că "succesul fără succesor este un eșec". Dar mulți lideri creștini nu au recunoscut acest lucru. Într-adevăr, "fiii veacului acesta sunt, în generația lor, mai înțelepți decât fiii luminii."

Este într-adevăr nimic altceva decât egocentrism, care îl face pe un om gelos pe cineva mai tânăr care poate face lucrurile mai bine decât el. Cain a fost gelos pe faptul că Dumnezeu l-a acceptat pe Abel, dar l-a respins pe el. Dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât el, acest lucru ar fi putut fi tolerabil. Dar faptul groaznic că fratele său mai mic era mai bun decât el l-a făcut destul de furios încât să-l ucidă pe Abel.

Vedem același lucru în cazul lui Iosif cu frații lui. Iosif a primit revelații divine, și asta i-a făcut pe toți cei zece frați ai săi mai mari să pălească de gelozie – atât de geloși încât voiau să-l omoare.

Regele Saul era invidios pe tânărul David, pentru că femeile au cântat, "Saul a bătut miile lui în timp ce David a bătut zecile lui de mii." Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omului – și din păcate, istoria bisericii creștine de asemenea – este plină cu aceeași poveste iar și iar.

În același chip, Fariseii în vârstă erau geloși pe popularitatea tânărului Isus din Nazaret și au hotărât să-L răstignească, cu orice preț.

Pe de altă parte, ce contrast înviorător este să ne uităm la un om ca Barnaba în Noul Testament. El era un lucrător mai în vârstă care l-a luat pe nou-convertitul Pavel sub aripa sa, când nimeni altcineva nu l-ar fi acceptat pe Pavel. Barnaba l-a adus la biserica din Antiohia și l-a încurajat. În Faptele Apostolilor, capitolul 13, citim că Barnaba și Pavel s-au dus împreună într-o călătorie misionară. Și când Barnaba a văzut că Dumnezeu îl chema pe acest lucrător mai tânăr, Pavel, la o slujire mai mare decât a lui, a pășit de bunăvoie înapoi și a dispărut grațios în fundal. Și expresia "Barnaba și Pavel", se schimbă aproape neobservat în "Pavel și Barnaba", în cartea Faptele Apostolilor. Biserica creștină suferă astăzi, deoarece sunt puțini ca Barnaba, care știu ce înseamnă să pășești înapoi și să lași pe altul să fie onorat. Suntem dispuși să pășim înapoi în chestiuni fără importanță. La trecerea printr-o ușă, de exemplu, nu ne deranjează să pășim înapoi și să permitem altcuiva să treacă primul. Dar, în lucrurile care contează – precum poziția și conducerea în biserica creștină – nu suntem atât de gata să pășim înapoi. Viața sinelui nostru este atât de înșelătoare. Putem avea o smerenie falsă în lucruri care nu contează. Dar în chestiuni importante ne vedem așa cum suntem cu adevărat.