„Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:7-14).

Să ne amintim, în primul rând, cu toţii că aceste cuvinte ale apostolului nu au fost scrise de un tânăr entuziast care de-abia ce a început să meargă pe calea creştină. Ele sunt mărturia unui creştin matur aflat aproape de sfârşitul unei vieţi roditoare şi pline. Trecuseră treizeci de ani de la convertirea lui Pavel. În timpul acelor ani, Dumnezeu îl folosise să întemeieze multe biserici, adeverind cu putere lucrarea lui prin semne şi minuni. De la început, Pavel s-a cheltuit pe sine fără rezerve în lucrarea evangheliei, călătorind constant şi trecând prin mari nenorociri. Ajunsese să cunoască realitatea biruinţei asupra păcatului pe măsură ce a crescut în asemănare cu Domnul lui. Şi, printre multele lui bucurii, avusese experienţa unică, aşa cum a considerat-o el, a ridicării în al treilea cer pentru a primi revelaţii deosebite ale adevărului spiritual.

Totuşi, la sfârşitul a toate acestea, el a afirmat că încă n-a ajuns la tot ceea ce Dumnezeu plănuise pentru viaţa lui. Iată-l pe unul dintre cei mai mari creştini din toate timpurile spunând, spre sfârşitul vieţii lui, că el încă trebuie să alerge în direcţia ţelului. Pentru majoritatea credincioşilor, vai!, mântuirea începe şi se sfârşeşete cu naşterea din nou şi cu scăparea asigurată de judecata divină pe care o presupune. Nu şi pentru apostol, nici pentru oricine altcineva care caută, ca şi el, să fie un ucenic adevărat al lui Hristos. Aici, în acest pasaj, el îşi mărturiseşte convingerea fermă că Hristos pusese mâna pe el cu un ţel. El, la rândul lui, era hotărât să apuce cu orice preţ acel ţel. Acesta este un adevăr extraordinar şi solemn că, atunci când Domnul Îşi pune mâna pe noi, la convertirea noastră, aceasta se întâmplă cu un ţel întinzându-se cu mult, foarte mult dincolo de simpla salvare a sufletelor noastre din focul iadului şi răscumpărarea lor pentru rai. Dacă, un om atât de matur ca şi apostolul Pavel a trebuit să spună la sfârşitul a treizeci de ani de slujire creştină asiduă că el nu ajunsese încă, ci trebuia neîncetat să se lupte pentru împlinirea întregului plan al lui Dumnezeu pentru viaţa lui, ce lucru colosal trebuie să fie acel plan!

Pavel merge chiar mai departe în acest pasaj. Pentru el, tot ceea ce lumea apreciază ca fiind preţios este gunoi fără valoare, în comparaţie cu acest obiectiv suprem al priceperii planului lui Dumnezeu şi al împlinirii lui. El îl consideră drept un premiu pentru câştigarea căruia se merită renunţarea la tot ceea ce este în lume (Filipeni 3:14). Când privim în jurul nostru şi vedem credincioşi care râvnesc la posesiuni lumeşti şi care se agaţă de lucrurile materiale, rezervându-le acestora un loc mai mare în vieţile lor decât lucrurilor lui Dumnezeu, suntem siliţi să concluzionăm că creştinismul lor este foarte îndepărtat de cel al lui Pavel.

Este un indiciu al infantilităţii spirituale să te gândeşti la mântuire numai în termenii unei poliţe de asigurare pentru salvarea de focurile iadului. Când ne maturizăm spiritual, realizăm că Dumnezeu ne-a salvat ca să putem merge în fiecare zi pe calea pe care El a planificat-o deja din veşnicie pentru fiecare dintre noi (Efeseni 2:10). Această cale e ceea ce Pavel a considerat a fi planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Dacă suntem mulţumiţi doar cu faptul că am primit harul Lui, dar nu suntem angajaţi în împlinirea voii Lui pentru vieţile noastre, atunci nu contează cât de profund evanghelici am fi, pentru că vom trece prin viaţă fără să realizăm nimic de valoare statornică înaintea lui Dumnezeu. Bineînţeles că primul obiectiv al diavolului este să-i orbească pe oameni într-un fel sau altul cu privire la harul lui Dumnezeu în Hristos Isus, oprindu-i astfel de la a fi salvaţi (2 Corinteni 4:4). Dar dacă nu reuşeşte acolo, atunci următorul lui obiectiv este să-l orbească pe noul credincios faţă de faptul că Dumnezeu are un plan foarte precis pentru el. Aici el a reuşit într-o mare măsură. Sunt mii de credincioşi reali care nu caută niciodată cu seriozitate voia lui Dumnezeu, nici măcar în deciziile majore pe care le iau în viaţă.

Viaţa creştină este descrisă în acest pasaj din Filipeni ca una în care noi trebuie să alergăm neîncetat. Niciun grad de maturitate spirituală la care se poate ajunge pe pământ nu ne va scuti de această nevoie de urgenţă constantă. Tocmai pentru că mulţi credincioşi au neglijat această lecţie ei nu au o mărturie vie. Singura lor mărturie e legată de o experienţă din trecutul îndepărtat când, într-o zi binecuvântată, poate că şi-au ridicat mâna sau au semnat o hotărâre în vreo întâlnire evanghelică. A fost ceva minunat, dar de atunci nu s-a mai întâmplat nimic! Proverbe 24:30-34 care aduce în prim plan imaginea unei grădini lăsată în paragină, descrie condiţia omului care se relaxează după aflarea mântuirii. O grădină necesită îngrijire şi plivire constantă, dacă e să fie apărată de buruieni şi de urzici – şi la fel are nevoie şi sufletul omenesc.

Cred că John Wesley a fost acela care a instituit regula din primele adunări metodiste de mărturisire potrivit căreia nimănui nu i se permitea să dea o mărturie mai veche de o săptămână. Oricine n-avea nimic de spus despre relaţiile Domnului cu el din timpul ultimelor şapte zile trebuia să se considere un apostat. Câţi dintre noi putem trece acest test? Într-o adunare de acest fel va trebui oare să rămânem într-o tăcere posacă?

Remarcaţi cuvintele lui Pavel din Filipeni 3: 13, 14: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Regăsim aici mai multe priorităţi ale creştinului. Înţelegerea ţelului lui Dumnezeu şi alergarea înainte pentru atingerea lui nu este ceva opţional şi rezervat doar elitei spirituale. Ar trebui să caracterizeze viaţa fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena