În Luca 15, în cazul fiului cel mare, tatăl a ieşit afară din casă şi a stăruit pe lângă el în repetate rânduri; dar fiul cel mare nu a cedat. Isus a lăsat la acest moment pilda cu terminaţie deschisă, lăsând ca imaginaţia noastră să decidă ce s-a întâmplat cu el în final.

Există două posibilităţi: fie a cedat insistenţei tatălui său şi a intrat în final în casă, cu capul sus; sau fie a refuzat stăruinţele tatălui său şi a plecat afară în întuneric. Oricare cale a ales, el şi-a pierdut locul de onoare în casa sa, pentru că acesta fusese deja dat fratelui său mai tânăr. Tatăl îi dădu-se deja inelul şi locul la dreapta sa fiului său mai tânăr.

Este o diferentă enormă între „fiii risipitori” şi „fiii mai mari”. Fiii risipitori sunt ei singuri convinşi de păcatul lor şi se căiesc adânc şi nu caută loc de onoare în biserică. Ei vor să fie robi până la sfârşitul vieţii lor. Ei sunt cu adevărat frânţi. „Fiii mai mari” însă, trebuie să le fie vorbit în repetate rânduri, înainte să fie convinşi. Şi chiar şi atunci când sunt convinşi, ei caută să se întoarcă la locurile lor de cinste în biserică – ca regi şi nu ca sclavi.

Împăratul Saul ştia că a păcătuit; însă el a vrut să îşi mărturisească păcatul în privat lui Samuel, „Am păcătuit! dar, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu, şi în faţa lui Israel” (1 Samuel 15:30). Şi împăratul David a păcătuit – mult mai grav decât Saul; însă el a compus un psalm şi şi-a recunoscut păcatul în mod public (Psalm 51).

Isus le-a spus fariseilor că păcatul lor cel mai mare era că încercau să se justifice pe ei înşişi înaintea oamenilor (Luca 16:15). Dumnezeu urăşte acest păcat mai mult decât oricare altul. Există foarte puţină nădejde pentru un apostat care vrea să se justifice înaintea oamenilor.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru păcătoşi a fost întodeauna: „Recunoaşte-ţi numai păcatul” (Ieremia 3:13).

Cine are urechi de auzit, să audă.

Traducerea În limba română: Rebeca Thomas